ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 643/2022

Ședința publică din data de 16 martie 2022

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 10.10.2018, reclamanta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. a chemat în judecată pe pârâta A. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta să-i plătească suma de 665.493,35 RON, cu titlu de daune-interese și cheltuielile de judecată.

Prin sentința civilă nr. 656/13.03.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 665.493,35 RON, reprezentând daune-interese și a sumei de 10.259,90 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, A. S.A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1530/30.10.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Împotriva acestei decizii, A. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În motivare, autoarea căii de atac a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestuia, a afirmat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1.539 C. civ., care interzic cumulul penalității cu executarea în natură. Sub acest aspect, a arătat că o consecință a admiterii, ca efect al deciziei civile nr. 429/A/07.02.2018 a Tribunalului București, atât a contestației la executare, cât și a cererii de întoarcere a executării silite formulate de intimată, o reprezintă faptul că aceasta a obținut executarea în natură a obligației principale, întorcerea executării silite semnificând executarea în natură a obligației principale prevăzute de art. 12.3 alin. (3) din convenția-cadru a părților.

În aceste condiții, recurenta a susținut că de vreme ce intimata a optat pentru întoarcerea executării silite, prevederile legale mai sus evocate nu îi mai permit aceleiași părți să solicite și plata penalității.

O altă critică invocată prin memoriul de recurs a vizat încălcarea de către instanța de prim control judiciar a dispozițiilor constituționale și legale privind liberul acces la justiție, în argumentarea căreia recurenta a susținut, contrar opiniei instanței de apel potrivit căreia executarea silită demarată împotriva intimatei a fost nejustificată, că executarea silită a fost legală, întrucât deținea un titlu executoriu în acest sens. Astfel, a susținut că executarea silită în cauză nu a reprezentat decât modalitatea principală de exercitare a drepturilor sale rezultate din convenția-cadru și din confirmările de garantare emise în temeiul convenției.

Mai mult, a menționat că, dacă ar fi pornit acțiunea împotriva intimatei la care instanța de apel a făcut referire, aceasta ar fi fost respinsă ca lipsită de interes, având în vedere dispozițiile art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 și mențiunea "titlu executoriu", regăsită în confirmarea de includere în plafonul de garantare emisă de Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N.

Astfel, recurenta a susținut că demararea executării silite, în situația în care intimata refuza plata garanției, reprezenta unica manifestare a accesului liber la justiție, reglementat și garantat de art. 21 din Constituția României, de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de art. 6 C. proc. civ.

În condițiile în care nu i s-a recunoscut posibilitatea de a demara executarea silită și nici pe aceea de se adresa instanțelor judecătorești, în situația refuzului intimatei de a plăti garanția, recurenta a apreciat că i se încalcă dreptul de acces liber la justiție.

În continuare, a reclamat că prin interpretarea dată clauzei din art. 12.3 alin. (3) din convenția-cadru, instanța de prim control judiciar a încălcat dispozițiile art. 1.268 alin. (3) și art. 1.353 C. civ.

Sub acest aspect, a arătat că instanța de apel a interpretat clauza într-un mod în care aceasta ar fi nulă absolut, contrar prevederilor art. 1.268 alin. (3) C. civ., subliniind că nulitatea absolută ar decurge din limitarea accesului liber la justiție prin intermediul clauzei în discuție.

În acest context, a menționat că unica interpretare care putea fi dată art. 12.3 alin. (3) din convenția-cadru, în acord cu prevederile legale invocate, ar fi fost aceea că numai demararea cu rea-credință a executării silite și probarea relei-credințe ar fi putut să-i atragă răspunderea civilă.

Totodată, a reclamat că prin menținerea soluției primei instanțe în sensul permiterii reparării unui prejudiciu rezultat din exercitarea cu bună-credință a dreptului de a obține executarea silită în baza unui titlu executoriu, instanța de prim control judiciar a încălcat dispozițiile art. 1.353 C. civ.

Astfel, a arătat că exercitarea cu bună-credință a unui drept este protejată de prevederile textului de lege sus-menționat împotriva eventualelor pretenții de reparare a prejudiciului care ar decurge din această exercitare, fapt confirmat și de Curtea Constituțională prin decizia nr. 5/2015 și decizia nr. 675/2018, evocate în memoriul de recurs.

În concluzie, recurenta a afirmat că, la fel ca în cazul dispozițiilor analizate de Curtea Constituțională, aplicarea penalității în orice situație în care executarea silită se desființează inhibă exercițiul unui drept fundamental, ceea ce nu poate fi permis prin raportare la exigențele constituționale, convenționale și ale C. proc. civ., privitoare la accesul liber la justiție.

La 28.04.2021, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în susținerea căreia a arătat că argumentele invocate de recurentă în susținerea incidenței motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reprezintă critici de netemeinicie cu privire la hotărârea recurată și nu de nelegalitate potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., acestea reflectând în realitate doar nemulțumirea recurentei față de soluția obținută. În cazul respingerii excepției, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate că au dreptul să depună puncte de vedere la raport; numai intimata și-a expus punctul de vedere.

În ședința de la 15.12.2021, completul de filtru a respins excepția nulității, a admis în principiu recursul și a dispus citarea părților pentru dezbateri.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum a fost reținută în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt care a generat prezentul litigiu derivă din încheierea, între părți, a convenției-cadru-plafon de garantare nr. 156/25.10.2011, în temeiul căreia intimata a garantat îndeplinirea de către beneficiari (întreprinderi mici și mijlocii) a obligațiilor de rambursare a finanțărilor individuale acordate acestora de către recurentă, în limita unui plafon de garantare aprobat și în termenii notificărilor de includere în plafonul de garantare, confirmate de Fond. În aplicarea acestei convenții, intimata a acordat recurentei o garanție financiară în limita a 800.000 RON, reprezentând 80% din creditul acordat de bancă debitoarei S.C. B. S.R.L. Instanțele de fond au mai notat că recurenta a formulat cererea de plată, însă a fost înștiințată că aceasta nu a fost aprobată, având în vedere nerespectarea prevederilor art. 9.2 alin. (1) și (4) din convenția-cadru, dar și că, în urma cererii recurentei, Biroul Executorilor Judecătorești C. a dispus înființarea popririi asupra conturilor intimatei, deschise la D., prin adresa de înființare a popririi din 23.11.2016 emisă în dosarul de executare nr. 975/2016, până la încasarea sumei de 665.493,35 RON, executare silită împotriva căreia intimata a formulat contestație, admisă de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă definitivă nr. 429A/07.02.2018.

Prevalându-se de clauza cuprinsă în art. 12.3 alin. (3) din convenția-cadru, Fondul a demarat demersul judiciar de față, solicitând obligarea băncii la plata de daune-interese egale cu valoarea sumelor poprite în mod nejustificat, cererea fiind admisă prin sentința primei instanțe, confirmată în apel prin decizia care formează obiect al prezentului recurs.

Potrivit autoarei căii de atac, decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, motiv de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta a invocat nesocotirea art. 1.539 C. civ., care interzice cumulul penalității cu executarea în natură, apreciind că prin admiterea definitivă atât a contestației la executare, cât și a cererii de întoarcere a executării silite, intimata a obținut executarea în natură a obligației principale, ceea ce nu îi mai permite să solicite și plata penalității.

Analiza memoriului de apel relevă însă că această critică nu a fost expusă și în calea ordinară de atac.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Această regulă aplică în recurs principiul legalității căilor de atac, înscris în art. 459 alin. (1) C. proc. civ., care nu îngăduie ca o cale de atac extraordinară să poată fi exercitată ori motivată omisso medio, iar interdicția instituită de textul citat sancționează partea care ar fi putut să invoce motivul de nelegalitate respectiv prin intermediul cererii de apel sau în cursul judecării apelului, dar nu a făcut-o și, în egală măsură, se constituie într-o dispoziție de favoare pentru partea adversă, pe care astfel o protejează, consolidând în cuprinsul hotărârii anterioare aspectele care au rămas necriticate.

În considerarea argumentelor prezentate, Înalta Curte nu va primi motivul de recurs care aduce în dezbatere pronunțarea deciziei atacate cu încălcarea art. 1.539 C. civ., deoarece a fost invocat pentru prima dată în recurs, așadar omisso medio.

Următoarea critică a vizat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor constituționale și legale privind la liberul acces la justiție, în argumentarea căreia recurenta a susținut că demararea executării silite, în cazul în care intimata refuza plata garanției, reprezenta unica manifestare a principiului reglementat și garantat de art. 21 din Constituție, de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de art. 6 C. proc. civ.

Ca principiu fundamental al organizării sistemului judiciar, accesul liber la justiție presupune facultatea oricărei persoane de a se adresa instanței de judecată cu o cerere și implică obligația corelativă a statului de a i-o soluționa, prin instanța competentă.

Ca atare, o condiționare a accesului liber la justiție dă expresie nesocotirii principiului constituțional, convențional și legal în discuție.

Din perspectiva expusă mai sus, de vreme ce dreptul persoanelor presupune o obligație corelativă a statului, numai acesta din urmă poate fi entitatea care, prin măsurile pe care le adoptă în plan legislativ ori administrativ, l-ar putea nega, prin transformarea dreptului de acces dintr-unul concret și efectiv într-unul iluzoriu și teoretic.

În speță, contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că acesteia nu i s-a negat dreptul de acces la justiție, de vreme ce nimic nu a împiedicat-o să solicite înființarea unei popriri; similar, anularea actelor de executare s-a realizat în cadrul unei proceduri judiciare contradictorii.

În continuare, recurenta a apreciat că prin interpretarea dată clauzei din art. 12.3 alin. (3) din convenția-cadru, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1.268 alin. (3) și ale art. 1.353 C. civ.

În etapele devolutive ale procesului s-a reținut că prin clauza cuprinsă în art. 12.3 alin. (3) din convenția-cadru, părțile au agreat ca "În cazul inițierii de către Finanțator a procedurii de executare silită asupra Fondului prin înființarea nejustificată de popriri, în situațiile în care garanțiile au fost excluse din plafon în conformitate cu art. 7.8 (1) și (2), precum și în cazurile în care Fondul a constatat neîndeplinirea condițiilor de plată a garanției prevăzute în capitolul 9 din Convenție și a comunicat băncii decizia sa, obligă Banca la plata de daune-interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat".

Potrivit art. 1.268 alin. (3) C. civ., "Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul".

Or, atât timp cât instanțele de fond au admis demersul judiciar de față, prin care, prevalându-se de art. 12.3 alin. (3) din convenția-cadru, recurenta a solicitat obligarea băncii la plata de daune-interese egale cu valoarea sumelor poprite în mod nejustificat, susținerea acestei părți potrivit căreia interpretarea dată clauzei cuprinse în art. 12.3 alin. (3) din convenția-cadru încalcă dispozițiile art. 1.268 alin. (3) C. civ. nu poate fi primită, deoarece instanțele anterioare au dat eficiență clauzei în discuție, interpretând-o nu în sensul în care nu ar fi produs niciun efect, ci, dimpotrivă, dându-i efect, prin obligarea recurentei la plata daunelor-interese în cuantumul agreat de părți.

Pe de altă parte, recurenta a mai afirmat că prin interpretarea dată clauzei din art. 12.3 alin. (3) din convenția-cadru, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. art. 1.353 C. civ., text de lege potrivit căruia "Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv", însă nici această susținere nu poate fi primită, deoarece, în speță, dreptul invocat de autoarea căii de atac, de a iniția procedura de executare silită, a fost exercitat nejustificat, concluzie care este impusă de anularea întregii executări silite (în cadrul căreia executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi asupra conturilor intimatei, până la concurența sumei de 665.493,35 RON), prin decizia civilă definitivă nr. 429A/07.02.2018 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

În acest context, aprecierea recurentei, potrivit căreia numai demararea cu rea-credință a executării silite ar fi justificat obligarea sa la plata penalității, relevă nemulțumirea sa față de conținutul clauzei care a determinat atragerea răspunderii sale civile, însă nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, deoarece clauza în discuție este rezultatul negocierii părților și nu este contrară legii, întrucât ea nu inhibă exercițiul dreptului fundamental al accesului la justiție, ci stabilește anticipat valoarea despăgubirilor datorate în cazul în care exercițiul se dovedește a fi, ca în speță, nejustificat.

Având în vedere argumentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că nicio critică nu a demonstrat nelegalitatea deciziei recurate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondată calea de atac exercitată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1530/30.10.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 martie 2022.