Decizia nr. 1281/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 13.06.2017, sub nr. x/2017, reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală (A.N.A.F.) a chemat în judecată pe pârâții A. S.A., B., C., D., E., solicitând în baza art. 998-999 C. civ., obligarea acestora la repararea integrală a prejudiciului produs bugetului de stat, în cuantum de 186.173.777,29 RON, prejudiciu la care se adaugă obligații fiscale accesorii, de la data când obligația a devenit scadentă și până în ziua efectuării plății, inclusiv. Prin încheierea pronunțată la data de 25.01.2018, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea uneia dintre secțiile civile ale Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 05.03.2018 sub nr. x/2017**. În cauză s-a ivit un conflict negativ de competență, iar prin sentința civilă nr. 150F/22.10.2018, Curtea de Apel, secția a IV-a civilă, soluționând conflictul, a stabilit competența soluționării cauzei în favoarea secției a III-a civile a Tribunalului București. Prin încheierea pronunțată la data de 11.03.2019, tribunalul a constatat că sunt întrunite condițiile privind suspendarea de drept a judecății, conform art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, în ceea ce privește cererea formulată în contradictoriu cu pârâta A. S.A. și a dispus disjungerea acestei cereri și formarea dosarului nr. x/2019

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 352/05.03.2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția inadmisibilității, excepția prescripției dreptului material la acțiune și cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală în contradictoriu cu pârâții B., C., D. și E., ca neîntemeiate și a obligat reclamanta la plata către pârâta E. a sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței civile nr. 352/05.03.2021, la data de 22.11.2021 a declarat apel reclamantul Statul Român reprezentat legal prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, iar la 26.11.2021 pârâtul B., care au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 13.12.2021. Pârâta E. a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 352/05.03.2021 și împotriva încheierii de ședință din data de 10.01.2022. La data de 14.03.2022 pârâta D. a formulat apel incident.

Decizia pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 2011 A din 29 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelantul reclamant Statul Român reprezentat prin Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 352/05.03.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu apelantul - pârât B., apelanta - pârâtă D., apelanta pârâtă E. și cu intimatul - pârât C., ca nefondat. A respins apelul formulat de apelantul - pârât B. împotriva sentinței civile nr. 352/05.03.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2017, ca nefondat. A respins apelul incident formulat de apelanta - pârâtă D. împotriva sentinței civile nr. 352/05.03.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2017, ca nefondat. A respins cererea apelantei pârâte E. de repunere în termenul de declarare a apelului împotriva sentinței civile nr. 352/05.03.2021, ca neîntemeiată. A admis excepția tardivității formulării apelului împotriva sentinței civile nr. 352/05.03.2021 de către apelanta pârâtă E.. A respins apelul formulat de apelanta pârâtă E. împotriva sentinței civile nr. 352/05.03.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2017, ca tardiv formulat. A respins apelul formulat de apelanta pârâtă E. împotriva încheierii de ședință din camera de consiliu din data de 10.01.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2017, ce formează obiectul dosarului conex nr. x/2022, ca nefondat. A obligat apelantul reclamant să plătească apelantei pârâte E. suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. A obligat apelantul reclamant să plătească apelantei pârâte D. suma de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 2011 A din 29 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul Statul Român, reprezentat legal prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant Statul Român, reprezentat legal prin Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel pentru rejudecarea apelului. A susținut, după expunerea istoricului cauzei că, în ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în lipsa precizărilor instanței de apel privind motivele care i-au format convingerea că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, recurenta se află în imposibilitatea de a verifica dacă decizia pronunțată este în acord cu motivele de apel. Motivarea instanței de apel este insuficientă pentru exigențele unei motivări care să lămurească părțile sau instanța de control judiciar. Arată că motivarea este un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituind o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Arată că i s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Instanța de apel a respins apelul reclamantului, indicând succint că din analiza probatoriului administrat nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a pârâților. De asemenea, în succinta motivare a deciziei de respingere a apelului formulat de reclamant, Curtea a reținut că toți inculpații au fost achitați, considerându-se că faptele nu sunt prevăzute de legea penală, fără a argumenta explicit soluția adoptată în ceea ce privește răspunderea delictuală, astfel încât hotărârea să poată fi cenzurată de instanța de control judiciar. Astfel, instanța nu a argumentat în niciun fel în ce modalitate a apreciat că lipsa elementelor răspunderii penale echivalează cu lipsa elementelor răspunderii delictuale. Chiar dacă instanța penală a dispus achitarea inculpaților considerându-se că faptele nu sunt prevăzute de legea penală, din perspectiva penală neexistând o infracțiune, instanța civilă avea obligația de a analiza elementele răspunderii delictuale din perspectiva civilă, inexistența infracțiunii neducând în mod obligatoriu și automat la inexistența unei răspunderi delictuale în materie civilă. În ceea ce privește motivul de apel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susține că decizia este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv dispozițiile art. 998 și art. 999 C. civ. de la 1864. Apreciază că lăsarea nesoluționată a acțiunii civile în dosarul penal deschide calea formulării unei acțiuni civile separate în fata instanței civile, nicidecum că pârâții sunt în mod direct obligați la despăgubiri. Reclamantul și-a probat în mod legal pretențiile. Precizează că faptele delictuale săvârșite de pârâții-intimați, care nu au mai putut fi pedepsite ca infracțiuni, sunt cele descrise în rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întocmit în dosarul nr. x/2009, rechizitoriul dobândind calitatea de mijloc de probă admisibil în procesul civil, în ceea ce privește descrierea faptelor, precum și persoanele care au săvârșit respectivele fapte. Astfel, faptele delictuale reclamate există, au fost săvârșite de pârâții-intimați, achitarea acestora în litigiul penal nedovedind decât o imposibilitate de atragere a răspunderii penale și nicidecum o inexistență a răspunderii civile. În mod greșit instanța de apel reține că nu au fost administrate probe care să dovedească faptele ilicite săvârșite de pârâții-intimați și vinovăția acestora, probele administrate în dosarul penal și în dosarul de urmărire penală fiind pertinente și utile prezentei cauze civile, neputându-se face abstracție de existența acestora chiar dacă toți inculpații au fost achitați considerându-se că faptele nu sunt prevăzute de legea penală. Consideră că instanța de apel a apreciat greșit că nu s-a făcut dovada îndeplinirii celor două condiții ale răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită și vinovăția celui care a comis această faptă. Fapta în sine, atât timp cât produce un prejudiciu, nu poate fi calificată decât ca fiind o faptă ilicită. Activitatea pârâților reprezintă un delict civil care are drept urmare nașterea în patrimoniul Statului a unui drept la dezdăunare. Prejudiciul de care se face vorbire rezultă din încălcarea dreptului legitim al Statului Român de a încasa impozite și taxe de la toate persoanele care realizează venituri calificate ca fiind impozabile de legea fiscală. Prin urmare, intimații-pârâții, prin acțiunile lor, au produs bugetului de stat un prejudiciu care trebuie reparat, prejudiciu calculat prin actele de urmărire penală solicitate a fi admise ca probe în litigiul civil. Solicită să se observe că prejudiciul există, este cert și nu a fost reparat până în prezent. Consideră că prin modul de săvârșire a faptei, prin mijloacele și scopul urmărit se relevă fără dubiu faptul că pârâții au prevăzut și urmărit rezultatul acțiunii lor, fiind relevată astfel intenția directă ca formă de vinovăție cu care fapta a fost săvârșită. Învederează că, potrivit dispozițiilor Codului de procedură fiscală: "Pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere". În drept, a indicat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată la 16 septembrie 2024, în termenul legal de 30 zile prevăzut de dispozițiile art. 490 coroborat cu dispozițiile art. 417 1 alin. (3) C. proc. civ., intimata E. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Prin întâmpinarea formulată la 26 septembrie 2024, în termenul legal de 30 zile prevăzut de dispozițiile art. 490 coroborat cu dispozițiile art. 417 1 alin. (3) C. proc. civ., intimata D. a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare și pe fond, respingerea recursului, ca nefondat și obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Prin întâmpinarea formulată la 24 septembrie 2024, în termenul legal de 30 zile prevăzut de dispozițiile art. 490 coroborat cu dispozițiile art. 417 1 alin. (3) C. proc. civ., intimatul B. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de intimata E., recurentul Statul Român, reprezentat legal de Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat înlăturarea apărărilor intimatei și admiterea cererii de recurs, așa cum a fost formulată. Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de intimata D., recurentul Statul Român, reprezentat legal de Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea excepției nulității recursului, apreciind că acesta este temeinic motivat, înlăturarea apărărilor intimatei și admiterea cererii de recurs, așa cum a fost formulată. Prin încheierea completului de filtru din 18 martie 2025 s-a respins excepția nulității recursului, ca nefondată și a fost admis în principiu recursul declarat în cauză de către reclamant, fiind fixat termen de judecată la 10 iunie 2025. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Astfel, dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte reține că s-a invocat de către recurentul reclamant lipsa analizei condițiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală și aprecierea greșită că aceste condiții nu ar fi îndeplinite în cauză, ceea ce ar atrage incidența dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Potrivit temeiului legal în care au fost încadrate argumentele expuse, în sinteză, în precedent, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, așadar, ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc ori insuficient motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Înalta Curte reține că din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească, necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile ori apărările părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea. Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora și în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii. Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în speța de față, este îndeplinită. Contrar susținerilor reclamantei, Înalta Curte constată că instanța de apel a respectat aceste exigențe legale și convenționale. Astfel, Curtea de Apel București a arătat între altele, că "astfel cum se indică atât în cererea de chemare în judecată, cât și în cererea de apel, faptele ilicite pretins săvârșite de pârâți sunt cele indicate în rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întocmit în dosarul nr. x/2009", sau că "potrivit susținerilor apelantului reclamant, acesta este reprezentat de privarea Statului de dreptul legitim de a încasa impozite și taxe de la toate persoanele care realizează venituri calificate ca fiind impozabile de legea fiscală, în speță prejudiciul adus bugetului de stat rezultând din neplata accizelor și TVA-ului". Instanța de apel a avut în vedere că "în sentința penală nr. 43/22.01.2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a Penală în dosarul nr. x/2010 s-a reținut că pentru existența infracțiunii care incriminează ascunderea unui bun sau a sursei impozabile sau taxabile în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale este necesar ca de bunul respectiv să fie legată o obligație fiscală, or tutunul brut sau parțial prelucrat, bun care a constituit obiectul contractelor de vânzare cumpărare nr. x/2007 și nr. 2614b/2007, nu constituie produs accizabil și nu devine produs accizabil prin aplicarea prevederilor art. 4 2 .1 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, în condițiile fie a lipsei autorizației eliberate în acest scop de către autoritățile fiscale, fie a depășirii limitelor antrepozitului fiscal, încălcarea acestor dispoziții atrăgând ca sancțiune plata accizelor calculate la nivelul accizelor datorate pentru alte tutunuri de fumat, de acest bun nefiind legată o obligație fiscală, astfel că a considerat instanța penală că faptele inculpaților B., C. și S.C. A. S.A. nu sunt prevăzute de legea penală. Cu privire la faptele imputate inculpatelor D. și E., instanța penală a reținut că nu s-a făcut dovada unei întelegeri între acestea și inculpații B. și C., iar adresa nr. x/30.03.2009 reprezintă un punct de vedere care nu avea o forță juridică obligatorie, dovadă fiind faptul că nu toate regionalele din cadrul ANV au aplicat-o. De asemenea, instanța de apel, prin decizia penala nr. 167/A/18.06.2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penala, a reținut că nu existau dispoziții legale care sa condiționeze comercializarea tutunului brut de plata prealabila a accizelor, iar în cazul comercializării fără autorizația prevăzută de H.G. nr. 1579/28 decembrie 2007, potrivit pct. 4, intervine plata accizelor calculate la nivelul celor datorate pentru alte tutunuri de fumat, dispoziții care nu transforma tutunul brut în tutun supus accizei, ci sancționează lipsa autorizației cu plata ulterioara a unei accize. Instanța penală reține că în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 se incriminează ascunderea bunului sau a sursei impozabile sau taxabile, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, ceea ce nu este cazul în speța, întrucât tutunul brut putea fi comercializat fără plata prealabilă de accize. De asemenea, a reținut că modul în care inculpata S.C. A. S.A. și inculpații C. și B. au înțeles să transfere proprietatea tutunului brut nu este interzisă de lege, întrucât nu a avut ca obiect o ascundere a unei surse impozabile". Instanța de apel a mai reținut și că "Aspectele pe care le invocă apelanta referitoare la efectuarea unei livrări de tutun brut de către S.C. A. S.A. cu încălcarea limitelor autorizației de antrepozit fiscal și transferarea proprietății asupra unei cantități de tutun brut din depozite neautorizate, fapte care au produs un prejudiciu constând în neplata accizei și a TVA exced cadrului în care instanța a fost învestită, atât sub aspectul obiectului cauzei, faptele ilicite imputate inculpaților fiind cele privind ascunderea bunului sau a sursei taxabile, care în cadrul dosarului penal nu s-au confirmat, iar nu încălcarea autorizației de antrepozit fiscal sau transferarea tutunului brut din depozite neautorizate, cât și sub aspectul părților chemate în judecată, faptele menționate fiind imputate S.C. A. S.A., societate care, astfel cum s-a arătat, nu este parte în prezenta cauză ca urmare a disjungerii dispuse prin încheierea pronunțată la data de 11.03.2019, pretențiile formulate împotriva acesteia formând obiectul dosarului nr. x/2019 În ceea ce privește fapta ilicită pretins săvârșită de pârâtele D. și E., respectiv întocmirea adresei nr. x/30.03.2009, Curtea reține că în cadrul dosarului penal s-a stabilit că acesta nu reprezintă un act ce avea aptitudinea de a scuti de la plata accizelor, ci constituia doar un punct de vedere, care nu avea o forță juridică obligatorie". Instanța de apel a conchis în cadrul deciziei sale, că, raportat la argumentele expuse, " apreciază că este corectă constatarea primei instanțe, conform căreia nu pot fi reținute în sarcina pârâților faptele ilicite reclamate, de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală pentru repararea prejudiciului solicitat de reclamant". Instanța de apel a mai observat faptul că prejudiciul afirmat de apelantul reclamant constă în sume datorate bugetului de stat, care fac "obiectul unor decizii de impunere, respectiv Decizia nr. 26/14.06.2011 pentru accize și Decizia nr. F-MC 1532/30.09.2014 pentru TVA, potrivit dispozițiilor Codul fiscal și Codului de procedură fiscală obligațiile fiscale fiind stabilite în sarcina S.C. A. S.A., Curtea reținând, totodată că legalitatea Deciziei nr. 26/14.06.2011 a fost examinată de instanța de contencios administrativ în cadrul dosarului nr. x/2012". În privința rechizitoriului exhibat de reclamantul apelant, se observă că instanța de apel a constatat că faptele ilicite imputate intimaților persoane fizice nu s-au verificat, făcând în acest sens trimiteri pe larg, astfel cum s-a expus supra, la hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele penale în dosarul penal constituit tocmai ca urmare a trimiterii în judecată prin chiar respectivul rechizitoriu menționat, pentru a concluziona în final că nu pot fi reținute în sarcina pârâților faptele ilicite reclamate în prezentul proces civil. În tot acest context enunțat, rezultă cu evidență faptul că nu se poate reține - astfel cum în mod nefondat invocă recurentul reclamant în recurs - vreo lipsă de analiză și argumentație juridică a instanței de apel. Aceasta a stabilit circumstanțele factuale ce interesează soluționarea pricinii, în exercitarea controlului devolutiv realizat și a realizat în motivarea hotărârii un examen al stării de fapt pe baza probelor administrate, căreia i-a aplicat dispozițiile legale incidente, nefiind așadar, incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. O altă critică subsumată aceluiași caz de casare invocat, vizează faptul că instanța de apel nu ar fi argumentat în niciun fel în ce modalitate a apreciat că lipsa elementelor răspunderii penale echivalează cu lipsa elementelor răspunderii civile delictuale. Nici această critică nu poate fi reținută ca fiind aptă a determina casarea deciziei instanței de apel, din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a reținut în cadrul deciziei sale pronunțate, vreo astfel de echivalență, ci doar a cercetat întrunirea cerinței răspunderii civile delictuale a existenței faptei ilicite, prin valorificarea statuărilor definitive din procesul penal, operțiune juridică impusă chiar prin dispozițiile art. 22 din C. proc. pen. 1968 actualmente art. 28 alin. (1) C. proc. pen., astfel cum se va ilustra infra, reținând astfel: "faptele indicate de reclamantă ca fiind fapte ilicite, respectiv încheierea actelor juridice pretins frauduloase care au avut drept consecință ascunderea bunului sau a sursei taxabile au fost considerate de instanța penală ca fiind acte juridice a căror încheiere nu este interzisă de lege și care nu puteau produce consecințele arătate, de vreme ce tutunul brut putea fi comercializat fără plata prealabilă de accize. Aspectele pe care le invocă apelanta referitoare la efectuarea unei livrări de tutun brut de către S.C. A. S.A. cu încălcarea limitelor autorizației de antrepozit fiscal și transferarea proprietății asupra unei cantități de tutun brut din depozite neautorizate, fapte care au produs un prejudiciu constând în neplata accizei și a TVA exced cadrului în care instanța a fost învestită, atât sub aspectul obiectului cauzei, faptele ilicite imputate inculpaților fiind cele privind ascunderea bunului sau a sursei taxabile, care în cadrul dosarului penal nu s-au confirmat, iar nu încălcarea autorizației de antrepozit fiscal sau transferarea tutunului brut din depozite neautorizate, cât și sub aspectul părților chemate în judecată, faptele menționate fiind imputate S.C. A. S.A., societate care, astfel cum s-a arătat, nu este parte în prezenta cauză ca urmare a disjungerii dispuse prin încheierea pronunțată la data de 11.03.2019, pretențiile formulate împotriva acesteia formând obiectul dosarului nr. x/2019 În ceea ce privește fapta ilicită pretins săvârșită de pârâtele D. și E., respectiv întocmirea adresei nr. x/30.03.2009, Curtea reține că în cadrul dosarului penal s-a stabilit că acesta nu reprezintă un act ce avea aptitudinea de a scuti de la plata accizelor, ci constituia doar un punct de vedere, care nu avea o forță juridică obligatorie". Considerentele deciziei recurate cuprind motivele de fapt și de drept care conduc la soluția la care s-a oprit instanța de apel, considerente care nu au exclus incidența răspunderii civile delictuale ca urmare a neaplicării răspunderii juridice penale, astfel cum nefondat invocă recurentul reclamant, ci care s-au raportat la însuși regimul juridic al răspunderii civile delictuale consacrat de dreptul comun civil. Prin urmare, nu se poate constata nici pretinsa nemotivare invocată din acest unghi de vedere de către recurentul-reclamant, nefiind așadar incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nici din această perspectivă. Înalta Curte constată că astfel cum s-a ilustrat deseori inclusiv în jurisprudența CEDO dezvoltată pe marginea art. 6 din Convenția Europeană privind Drepturile și Libertățile Fundamentale ale Omului, motivarea unei hotărâri judecătorești reprezintă o chestiune de calitate și nu una de volum, de cantitate, esențial fiind ca instanța de judecată să răspundă argumentelor și apărărilor esențiale ale părților, fie și de o manieră succintă. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 28 aprilie 2005 în Cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.049 din 25 noiembrie 2005 (cererea nr. 57.808/00), a statuat în mod expres că: "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor (…) acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată (…). Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60)". Lecturând decizia recurată, Înalta Curte constată, în temeiul conjugat al tuturor considerentelor expuse, că aceste exigențe legale, regăsite și pe plan intern, în dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., au fost respectate în cauză de către instanța de apel, nefiind așadar incident în cauză motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Printr-o altă categorie de argumente, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se afirmă de către recurentul reclamant nelegalitatea deciziei curții de apel, pretinzându-se că aceasta a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 998-999 C. civ. 1864, pretinzându-se că instanța de apel a reținut în mod greșit, ca nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile pentru atragerea acestei forme de răspundere. Or, conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Invocarea corectă, legală a acestui caz de casare presupune enunțarea concretă a regulilor ori principiilor de drept ignorate ori aplicate greșit de instanță, maniera în care acestea ar trebui interpretate și nepotrivirea dintre modul de interpretare și aplicare propus, pe de-o parte, și raționamentul în drept al instanței, pe de altă parte. Altfel spus, recurentul trebuie să indice eventualele calificări juridice greșite ori omise, să arate normele de drept incidente și să propună un raționament alternativ, care să contureze o veritabilă critică de nelegalitate. Or, se observă că dezvoltarea criticilor subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat nu relevă aspecte de nelegalitate, în condițiile în care recurentul nu a explicat în ce mod instanța de apel ar fi aplicat greșit prevederile legale menționate și cum ar fi trebuit ele aplicate. În realitate, nemulțumirea recurentului vizează aprecierea realizată de instanța de apel asupra probelor administrate în cauză, care a concluzionat că nu este îndeplinită condiția existenței unei fapte ilicite pentru a atrage răspunderea civilă delictuală a intimaților pârâți. Înalta Curte constată însă, că recursul reprezintă, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și art. 488 C. proc. civ., o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt a cauzei, astfel cum a fost stabilită ea în mod definitiv de instanțele devolutive ale fondului. Or, aprecierea măsurii în care probele depuse la dosarul dovedesc sau nu săvârșirea de către pârâții persoane fizice a unor fapte ilicite concrete, determinate, reprezintă un element care vizează temeinicia hotărârii, fiind vorba despre evaluarea unor aspecte de fapt prin prisma analizei dovezilor administrate cauzei și nu unul de aplicare a normelor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală. Sub acest aspect, se observă că în cadrul situației de fapt a cauzei deduse judecății, stabilite în mod definitiv de instanța de apel pe baza probelor administrate cauzei, s-a reținut în mod expres în privința intimaților pârâți B. și C., că: "faptele indicate de reclamantă ca fiind fapte ilicite, respectiv încheierea actelor juridice pretins frauduloase care au avut drept consecință ascunderea bunului sau a sursei taxabile au fost considerate de instanța penală ca fiind acte juridice a căror încheiere nu este interzisă de lege și care nu puteau produce consecințele arătate, de vreme ce tutunul brut putea fi comercializat fără plata prealabila de accize", respectiv în privința intimatelor pârâte D. și E., că: "acesta nu reprezintă un act ce avea aptitudinea de a scuti de la plata accizelor, ci constituia doar un punct de vedere, care nu avea o forță juridică obligatorie" (paginile 45 - 46 din decizia recurată), pentru ca apoi instanța de apel să conchidă: "În raport cu aspectele reținute anterior, Curtea apreciază că este corectă constatarea primei instanțe, conform căreia nu pot fi reținute în sarcina pârâților faptele ilicite reclamate, de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală pentru repararea prejudiciului solicitat de reclamant" (pagina 46 a deciziei recurate). Așadar, atât timp cât instanța de apel a stabilit, în urma evaluării materialului probator administrat în cauză, că nu s-a dovedit existența săvârșirii unei fapte ilicite de către pârâți, întrucât actele juridice încheiate de intimații pârâți erau permise de lege și nu puteau produce consecințele ilicite reclamate, respectiv întrucât adresa emisă de intimatele pârâte reprezenta doar un punct de vedere, fără forță juridică obligatorie, rezultă că această situație de fapt nu poate fi reevaluată în calea nedevolutivă de atac prezentă, instanța de recurs exercitând un control exclusiv de legalitate, grefat pe situația de fapt reținută definitiv de instanța de apel. Instanța de recurs nu are îndrituirea, în contextul motivelor de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., să reevalueze probele administrate cauzei pentru a stabili dacă a fost săvârșită sau nu vreo astfel de faptă în cauză, dacă aceasta poate fi imputată pârâților, dacă există vinovăție (element de asemenea, factual, dată fiind semnificația sa de atitudine psihică, internă a persoanei față de fapta, conduita sa și față de urmările acesteia) sau dacă există un prejudiciu cert și nereparat (prejudiciul reprezentând de asemenea, un element pur factual). În privința criticilor din cererea de recurs referitoare la nevalorificarea de către instanța de apel a probatoriului administrat în fața instanței penale, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat dintr-o dublă perspectivă. Astfel, pe de o parte, se observă că instanța de apel a arătat în mod expres în cadrul deciziei recurate, că reclamantul apelant s-a prevalat de probele administrate în cursul urmăririi penale, fără însă, a indica mijloacele de probă concrete din procesul penal care ar susține acuzația sa formulată în procesul civil. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că instanța de apel, în pofida impedimentului ilustrat în paragraful precedent, a avut în vedere elementele invocate, pe care însă le-a filtrat prin intermediul hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul penal în temeiul chiar al probelor acolo administrate. Acest mecanism juridic adoptat de instanța de apel este unul impus chiar de legiuitorul național, date fiind prevederile speciale ale art. 28 alin. (1) C. proc. pen.: "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite", text legal corespondent cvasiunanim art. 22 din C. proc. pen. 1968: "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia" . Așadar, de vreme ce rechizitoriul (actul de sesizare a instanței penale) și probele administrate în fața instanței penale au condus la soluția de achitare a pârâților de față, justificată prin împrejurarea că faptele nu sunt prevăzute de legea penală, considerându-se în procesul penal - astfel cum s-a ilustrat anterior - că faptele imputate acestor pârâți persoane fizice erau permise de lege și nu erau apte a determina consecințele negative reproșate, rezultă atunci, date fiind dispozițiile art. art. 22 din C. proc. pen. 1968 (actualmente 28 alin. (1) C. proc. pen.) citate, că nu se poate reproșa instanței de apel că ar fi eludat din algoritmul juridic realizat în procesul civil - având ca obiect acțiunea civilă exercitată separat, în fața instanței civile -, ansamblul probelor administrate în cadrul procesului penal. Recurentul reclamant a mai afirmat în cererea sa de recurs, că o faptă în sine, atât timp cât produce un prejudiciu, nu poate fi decât o faptă ilicită. Contrar acestei aserțiuni cu caracter general formulată de recurent, instanța de recurs notează că prejudiciul reprezintă doar unul dintre elementele răspunderii civile delictuale, elemente a căror îndeplinire se impune cumulativ pentru a fi antrenat acest tip de răspundere juridică. Iustrative în sens contrar celui afirmat de reclamant sunt de exemplu - dar nu limitat la - cazurile de legitimă apărare, stare de necesitate, etc. Drept urmare a tuturor celor expuse, rezultă că, atât timp cât în sarcina acestor intimați pârâți din prezenta cauză (Înalta Curte reamintind că persoana juridică S.C. A. S.A. nu este pârâtă în prezenta cauză, ca urmare a disjungerii operate la data de 11.03.2019 a cererii formulate de recurentul reclamant în contradictoriu cu această pârâtă), instanța de apel a stabilit în mod definitiv în cadrul situației de fapt a cauzei, că aceștia nu au comis vreo faptă cu caracter ilicit, atunci devine inutilă - dată fiind cerința îndeplinirii cumulative a elementelor răspunderii civile delictuale pentru angajarea acestui tip de răspundere juridică - analiza efectivă a criticilor în continuare din recursul reclamantului, critici afectate existenței prejudiciului, caracterului său cert, aspectului nereparării sale, existenței vinovăției acestor intimați persoane fizice, elemente care oricum, astfel cum s-a ilustrat supra, sunt arondate situației de fapt cauzei, ca urmare a caracterului lor factual și nu legalității deciziei recurate. În temeiul tuturor acestor considerente conjugate expuse, rezultă că nu poate fi reținută ca fondată susținerea - realizată de altfel, cu titlu general de recurentul reclamant, astfel cum s-a expus în paragrafele precedente - în sensul că instanța de apel a procedat la încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale ale art. 998 - art. 999 C. civ. 1864, dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale. Pentru toate argumentele expuse, având în vedere că nu sunt întemeiate criticile formulate, nefiind așadar, incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat în cauză. Cât privește cererea formulată de intimata-pârâtă D., de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, aceasta urmează a fi admisă, recurenta-reclamantă aflându-se în culpă procesuală, dată fiind soluția de respingere care urmează a se pronunța asupra recursului declarat de aceasta. În consecință, în temeiul art. 453 coroborat cu art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentul-reclamant la plata sumei de 2380 RON, către intimata-pârâtă D., cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în recurs constând în onorariu de avocat, conform documentului justificativ aflat la dosar, sumă apreciată a fi corespunzătoare, rezonabilă în raport de complexitatea cauzei și de munca efectivă a avocatului ales al acestei intimate pârâte, realizate în faza procesuală de recurs.