ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2320/2019

Ședința publică din data de 4 decembrie 2019

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată și judecata în primul ciclu procesual.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă la data de 23.05.2013, sub nr. x/2013, reclamanta Autoritatea Națională pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E., F., G., obligarea pârâților B., C., D., E., F. și G., în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 135.000 RON și obligarea pârâtei A. la plata, către reclamantă, a sumei de 240.000 RON, toate sumele pretinse reprezentând despăgubiri civile pentru prejudiciul cauzat bugetului de stat prin faptele pârâților.

Prin sentința nr. 2102/03.12.2013, Tribunalul București, secția a IV a civilă a respins acțiunea, ca inadmisibilă.

Prin decizia nr. 359/2015 Curtea de Apel București, secția a III a civilă a admis apelul formulat, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

După pronunțarea soluției de anulare cu trimitere pentru rejudecare dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2013*.

Prin sentința nr. 104/2017 Tribunalul București, secția a IV a civilă a admis excepția necompetenței funcționale a secției civile a Tribunalului București în privința acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâții C., D., E., F. și G.; a înaintat acțiunea formulată de reclamanta Agenția Națională pentru Achiziții Publice - A.N.A.P, în contradictoriu cu pârâții menționați, spre competentă soluționare secției de contencios din cadrul aceleiași instanțe; a disjuns acțiunea formulată de reclamanta Agenția Națională pentru Achiziții Publice - A.N.A.P, în contradictoriu cu pârâții A. și B., și a acordat termen la data de 13.03.2017 în vederea continuării judecății.

Dosarul disjuns și reținut spre soluționare de către secția civilă a fost înregistrat sub nr. x/2017.

II. Hotărârea pronunțată în primă instanță în rejudecare.

Prin sentința nr. 947 din 26 iunie 2017, pronunțată în dosar nr. x/2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondată, acțiunea formulată la data de 23.05.2013 de reclamanta Autoritatea Națională pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice împotriva pârâților A. și B. (astfel cum a fost disjunsă la data de 13.03.2017), având ca obiect despăgubiri civile pentru prejudiciul cauzat bugetului de stat; a obligat reclamanta la plata, către pârâtul B., a sumei de 6000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

III. Hotărârea pronunțată în apel.

Prin decizia nr. 727/A din 14 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a respins, ca nefondat,apelul principal declarat de reclamantă împotriva sentinței; a respins, ca nefondat, apelul incident declarat de pârâta A. împotriva aceleiași sentințe; a obligat reclamanta la plata sumei de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul B..

IV. Cererea de recurs principal.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reclamanta Agenția Națională pentru Achiziții Publice, formulând, în esență, următoarele critici:

- Contrar celor reținute de către instanța de apel, actele sancționatorii nu pot fi cenzurate decât de instanțele judecătorești,orice intervenție de natură administrativă a unei instituții/autorități publice asupra acestora fiind nelegală;

- Analiza plângerilor împotriva proceselor-verbale emise de reclamantă și anularea unor fapte sancționabile cuprinse în acestea, de către Colegiul Consultativ, sunt nelegale, raportat la atribuțiile reclamantei conform O.U.G. nr. 74/2005 și H.G. nr. 525/2007, la regulamentele de organizare și funcționare aprobate prin ordinele președintelui ANRMAP, precum și raportat la dispozițiile legale în materie contravențională și de contencios administrativ. În acest sens, în mod greșit membrii Colegiului Consultativ și președintele ANRMAP au decis anularea proceselor-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor emise de ANRMAP;

- Instanțele de judecată nu puteau să se pronunțe asupra legalității/nelegalității măsurii dispuse de președintele ANRMAP de înlocuire a amenzii contravenționale cu sancțiunea avertismentului, în condițiile în care nu fuseseră învestite cu o asemenea cerere;

- În mod greșit instanța de apel reține că președintele care a desemnat agentul constatator putea verifica actul de constatare și sancționare a contravenției înainte de a ajunge la instanța de judecată și putea opera modificări asupra acestuia atunci când considera sancțiunea nelegală, în condițiile în care dreptul de a constata și sancționa contravențiile din domeniul achizițiilor publice aparține agenților constatatori din cadrul ANRMAP, în conformitate cu dispozițiile art. 295 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, aceste acte prezumându-se a fi legale până la o eventuală cenzurare a lor de către instanță;

- Recurenta-reclamantă precizează că nu a învestit instanța de judecată cu verificarea legalității deciziei Curții de Conturi, a ordinelor președintelui ANRMAP, și a proceselor-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor, ci cu verificarea legalității deciziilor Colegiului Consultativ privind exonerarea de la plata amenzii contravenționale, respectiv transformarea acesteia în avertisment, prin raportare la dispozițiile în materia contenciosului administrativ și la prevederile legale în materie contravențională;

- În mod greșit instanța de apel a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către intimatul B., fără a reconsidera suma solicitată cu acest titlu, în condițiile în care intimatul nu a făcut dovada realității, necesității și caracterului rezonabil al onorariului avocațial, ci doar a făcut dovada unor cheltuieli exagerate, solicitate în mod nejustificat. Pe de altă parte, raportat la complexitatea cauzei și la faptul că în soluționarea acesteia nu a fost necesară decât depunerea unor înscrisuri, cuantumul sumei pretinse depășește munca depusă de avocat.

V. Cererea de recurs incident.

La data de 27.02.2019 (data poștei), pârâta A. a formulat recurs incident, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., învederând, în esență, următoarele:

- Acțiunea în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. este inadmisibilă, întrucât raportul juridic dedus judecății este unul de drept public specific contenciosului administrativ;

- Reclamanta nu are calitate procesuală activă, întrucât este o instituție de reglementare, monitorizare și control cu statut special și atribuții specifice explicitate pe larg în art. 2 din H.G. nr. 525/2007, printre care nu se regăsesc atribuții legate de urmărirea prejudiciilor pretins produse bugetului de stat;

- Reclamanta nu are interes în promovarea acțiunii, întrucât prejudiciul pe care îl invocă nu s-a produs în patrimoniul acesteia;

- Pârâta-intimata A. nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât nu a făcut decât să-și exercite atribuțiile de serviciu;

- Dreptul material la acțiune este prescris, întrucât se pretinde că prejudiciile ar fi fost săvârșite la 18.03.2010, respectiv 22.03.2010, iar situația de drept invocată de către instanță prin raportare la împrejurarea că reclamanta a cunoscut fapta și prejudiciul abia în anul 2013 nu se raportează la adevărata situație de fapt;

- Acțiunea este lipsită de obiect, întrucât amenzile invocate au fost achitate, așa cum impune O.G. nr. 2/2001. Această excepție nu a fost analizată de către instanța de apel, care s-a limitat la a o respinge, fără a expune argumentele pe care și-a întemeiat această convingere.

VI. Procedura de filtru.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 10.09.2018, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar la data de 13.05.2019 la întocmirea unei completări la raport, ambele comunicate părților pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La data de 03.06.2019 (data poștei) recurenta-reclamantă a depus punct de vedere la completarea la raportul de admisibilitate, prin care a solicitat admiterea recursului propriu.

VII. Apărări formulate

Prin întâmpinarea formulată la recursul principal în termen legal, pârâtul B. a invocat excepția de nulitate a recursului pentru neîncadrare în motivele prevăzute de lege.

Prin întâmpinarea formulată în termen legal la recursul principal, pârâta A. a invocat excepțiile de inadmisibilitate, nulitate și lipsă de interes, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului.

Prin întâmpinarea formulată în termen legal la recursul incident, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea acestuia.

VIII. Prin încheierea pronunțată în data de 02 octombrie 2019 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu atât recursul principal, cât și recursul incident, apreciind că acestea îndeplinesc condițiile de admisibilitate prevăzute de lege.

IX. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Având în vedere că pe calea recursului incident formulat de pârâta A. este criticată soluția de respingere a excepțiilor procesuale invocate de această pârâtă și, în același timp, ținând seama de faptul că, în spiritul prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora este necesar a fi examinate cu prioritate excepțiile procesuale invocate în cauză, rămânând ca examinarea fondului să se facă, în măsura în care mai este necesară, ulterior, Înalta Curte apreciază ca oportun a analiza mai întâi recursul incident. Astfel fiind, cu privire la aceasta sunt de avut în vedere, prin raportare la motivele care îl susțin, următoarele;

Cu privire la motivul de recurs care vizează inadmisibilitatea acțiunii reclamantei:

Astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța de apel nu a negat caracterul de drept public al raportului juridic existent între reclamantă și pârâta recurentă în perioada în care aceasta a avut calitatea de președinte al Agenției Naționale pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice (A.N.R.M.A.P.). Ceea ce instanța de apel a socotit însă determinant în planul angajării răspunderii civile a pârâtei a fost faptul că raportul juridic de drept public - înțeles ca raport juridic care avea vocația de a antrena o răspundere specială, anume aceea prevăzută de art. 84 din Legea nr. 188/1999 - încetase la data promovării acțiunii civile de față, astfel că, în aceste condiții, pârâții nu mai dețineau calitatea necesară pentru a fi trași la răspundere civilă în condițiile Legii nr. 188/1999, înțelese în relație cu cele ale Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială.

În aceste condiții, o acțiune civilă de drept comun, precum cea de față, rămânea un instrument juridic aflat la dispoziția reclamantei pentru ca aceasta să încerce repararea prejudiciului despre care afirmă că ar fi fost cauzat prin faptele pârâților. În caz contrar s-ar ajunge ca reclamanta să fie pusă în imposibilitate de a se adresa justiției, negându-i-se, practic, dreptul de acces la o instanță.

Cum bine a precizat instanța de apel, Legea nr. 554/2004 (a contenciosului administrativ) nu putea fi, nici ea, considerată incidentă, câtă vreme în procesul de față nu s-a solicitat anularea unor acte administrative emise de pârâți în exercitarea funcției ori angajarea răspunderii lor pentru vătămarea unor drepturi ale beneficiarilor respectivelor acte administrative, ci, de pe alte temeiuri, răspunderea civilă a pârâților.

Pretinsa validare a unora dintre actele administrative în discuție de către instanțele de judecată nu ar putea avea, nici ea, semnificația unui fine de neprimire, o asemenea împrejurare nefiind, prin ea însăși, de natură a împiedica promovarea acțiunii de față, aceasta fiind o chestiune care putea interesa în planul verificării pe fond a întrunirii condițiilor privitoare la răspunderea civilă a pârâților.

Nefondată este și critica potrivit căreia argumentul instanței în apel privitor la încetarea calității specifice (de demnitar sau funcționar public) a părților ca sursă a admisibilității acțiunii reclamantei ar fi unul cu caracter general, Curtea de Apel neindicând dispozițiile legale încălcate de către pârâtă, căci din examinarea argumentației la care instanța de apel s-a oprit rezultă cu îndestulătoare claritate că soluția de respingere a excepției inadmisibilității are o susținere juridică suficient de amplă și clară. S-au arătat în considerentele deciziei rațiunile pentru care admisibilitatea acțiunii reclamantei a fost reținută, elementele majore de argumentație fiind reprezentate de încetarea calității de demnitar a pârâților, de necesitatea de a-i facilita reclamantei accesul la justiție ulterior intervenirii acestei împrejurări, precum și de neîntrunirea condițiilor legale pentru a se aplica dispozițiile Legii nr. 554/2004 privitoare la contenciosul administrativ.

Nu poate fi primit nici argumentul recurentei potrivit căruia acțiunea în răspundere civilă delictuală de drept comun ar fi inadmisibilă deoarece prejudiciul invocat nu s-ar produce direct în patrimoniul reclamantei, căci reclamanta nu a făcut decât să dea curs solicitării formulate de Curtea de Conturi în vederea recuperării de la pârâți a afirmatului prejudiciu reținut de aceasta.

Nu poate fi omis faptul că deși amenzile aplicate de ANRMAP nu devin venituri evidențiate în mod direct în bugetul acesteia, ANRMAP este o autoritate publică a cărei activitate se reflectă sub aspectul aplicării de amenzi contravenționale, chiar dacă indirect, în bugetul statului. A considera altfel înseamnă a înțelege rigid și formalist statutul juridic al reclamantei și efectele juridice ale activității acesteia, ignorând natura, rolul și implicațiile acestei activități.

Cu privire la motivul de recurs care vizează lipsa de calitate procesuală activă a reclamantei.

În mod corect a apreciat instanța de apel că reclamantei îi poate fi recunoscută calitate procesuală activă în cauză, aceasta promovând prezenta acțiune civilă ca o consecință a celor stabilite și impuse de Curtea de Conturi prin decizia nr. 2/15.01.2013. În sensul acestei decizii, reclamanta era ținută a lua măsurile legale necesare înlăturării pretinselor neregularități pe care Curtea de Conturi le-a constatat, astfel că, în concret, caracterul admisibil al unei acțiuni în răspundere civilă delictuală de drept comun face ca acest instrument juridic să poată fi utilizat de reclamantă, conferindu-i acesteia calitate procesuală activă.

În ce privește argumentul pârâtei recurente potrivit căruia ANRMAP nu avea nici un fel de atribuții în legătură cu bugetul de stat, Înalta Curte a statuat deja mai sus că atribuțiile reclamantei și statutul ei juridic, precum și implicațiile bugetare ale activității acesteia, nu trebuie înțelese rigid și formalist, ci prin raportare la efectele pe care aceasta le generează, fie și indirect, asupra bugetului statului.

Cu privire la motivul de recurs care vizează interesul reclamantei în promovarea acțiunii:

Cele menționate de Înalta Curte la punctul precedent, în aserțiunile dedicate calității procesuale active a reclamantei, sunt în totul utile și concluziei că reclamanta are interes în promovarea acțiunii civile de față. Câtă vreme Curtea de Conturi stabilise în sarcina reclamantei, prin decizia nr. 2/15.01.2013, obligația de a lua măsurile necesare pentru recuperarea veniturilor cuvenite bugetului de stat, iar entitățile controlate au obligația de a se conforma celor dispuse, reclamanta era ținută a respecta cele stabilite în sarcina ei. Este de avut în vedere, sub acest aspect, că potrivit dispozițiilor art. 64 din Legea nr. 94/1992, nerecuperarea prejudiciilor, ca urmare a nedispunerii și a neurmăririi de conducerea entității a măsurilor transmise de Curtea de Conturi, constituie infracțiune.

Este de reținut, în cauză, și că prin evocata decizie a Curții de Conturi s-a dispus inclusiv virarea la bugetul de stat a veniturilor recuperate, astfel că în aceste circumstanțe și față de aceste obligații stabilite în sarcina reclamantei, interesul acesteia în promovarea acțiunii apare ca cert.

Cu privire la motivul de recurs care vizează lipsa calității procesuale pasive a pârâtei recurente:

Acest motiv al recursului este, și el, nefondat, instanța de apel confirmând în mod legal atât soluția primei instanțe privitoare la existența calității procesuale pasive a pârâtei, cât și argumentele care au întemeiat-o.

Într-adevăr, atâta vreme cât s-a apreciat că o acțiune civilă precum cea de față este admisibilă, argumentele care întemeiază această statuare susțin, în egală măsură, și concluzia că pârâta are legitimare procesuală în cauză. A considera astfel, în condițiile în care reclamanta își întemeiază acțiunea pe fapte despre care afirmă că ar fi săvârșite în mod direct de către pârâți, ar echivala, practic, cu a nega caracterul efectiv al acțiunii, transformând-o într-un instrument juridic lipsit de eficacitate, deci iluzoriu. Ceea ce prezintă relevanță în planul stabilirii calității procesuale pasive este afirmarea de către reclamantă a împrejurării că pârâta însăși, iar nu altcineva, ar fi săvârșit, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. Or, acest esențial fundament al acțiunii reclamantei era suficient pentru a-i recunoaște pârâtei calitatea procesuală pasivă; existența ori nu, în concret, a unor fapte care, cu adevărat, să poată fi considerate din punct de vedere legale ca fiind ilicite și cauzatoare, cu vinovăție, de prejudiciu reprezintă o altă chestiune juridică, ea interesând sub aspectul soluționării pe fond a cauzei, iar nu în planul verificării calității procesuale pasive a pârâtei. O astfel de concluzie are ca evident reper prevederile art. 36 teza finală C. proc. civ., potrivit cărora existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Cu privire la motivul de recurs care vizează prescripția dreptului la acțiune.

Înalta Curte consideră că soluția la care prima instanță și cea de apel s-au oprit, apreciind că excepția prescripției dreptului la acțiune trebuie respinsă, precum și motivele pe care instanța de apel le-a avut în vedere pentru a argumenta această soluție, sunt legale.

Într-adevăr, posibilitatea cunoașterii de către ANRMAP a faptului că, potrivit constatărilor făcute de Curtea de Conturi prin procesul-verbal de constatare înregistrat la reclamantă sub nr. x/29.11.2012 și prin decizia nr. 2/15.01.2013, ar exista un prejudiciu cauzat prin afirmate fapte culpabile ale pârâtei recurente, a existat, pentru fiecare dintre faptele reproșate, încă de la data săvârșirii acestora. Aceste fapte, ca împrejurări reale și obiective, puteau fi cunoscute de reclamantă anterior controlului efectuat de Curtea de Conturi, câtă vreme ele aparțineau unor angajați proprii ai reclamantei, conduita și deciziile acestora concretizându-se în acte aflate în evidența reclamantei și la dispoziția acesteia.

Dacă sub aceste aspecte susținerile pârâtei recurente sunt întemeiate, nu se poate însă tăgădui că promovarea unei acțiuni civile în justiție de către reclamantă nu apărea însă, în concret, ca posibilă în perioada în care conducerea reclamantei era asigurată, din pozițiile de președinte, respectiv vicepreședinte, de actualii pârâți.

În condițiile în care tocmai pârâții aveau calitatea de emitenți ai actelor juridice cu privire la care reclamanta afirmă că sunt un izvor al răspunderii civile delictuale a pârâților, iar pârâții, pe timpul exercitării respectivelor funcții, aveau prerogativa de a decide cu privire la promovarea unei acțiuni în justiție având ca obiect recuperarea afirmatului prejudiciu, devin evident că aceștia nu ar fi decis promovarea în contra lor, de către reclamanta în numele și pe seama căreia decideau, a unei acțiuni în reparație.

A existat, așadar, o imposibilitate obiectivă de promovare a acțiunii de către reclamantă, în sensul principiului potrivit căruia "contra non valentem agere non curit praescriptio" (împotriva celui care nu poate acționa nu curge prescripția).

Dacă de esența instituției prescripției este sancționarea stării de pasivitate a aceluia care, deși avea posibilitatea de a-l acționa în justiție pe cel cu privire la care afirmă că i-a încălcat un drept, nu a făcut-o, aflându-se deci într-o culpabilă inacțiune, concluzia de tras în prezentul proces este că, în mod evident, reclamantei, ca autoritate publică, nu i s-ar putea reproșa că a nu chemat-o în judecată pe pârâta recurentă încă de la data săvârșirii faptelor pe care le consideră ilicite și cauzatoare, cu vinovăție, de prejudiciu.

Înalta Curte achiesează, așadar, la raționamentul pe care instanța de apel l-a expus în considerentele deciziei sale.

Cu privire la motivul de recurs care vizează excepția lipsa de obiect a cererii reclamantei și nemotivarea de către instanța de apel a soluției date acestei excepții procesuale:

Deși instanța de apel nu s-a referit într-o manieră directă și expresă la soluția dată de prima instanță excepției lipsei de obiect a cererii reclamantei, invocată de pârâta A., Înalta Curte are a observa că rezolvarea dată acestei critici rezultă, implicit, din soluția de respingere ca nefondat a apelului pârâtei conjugată cu împrejurarea că instanța de apel a păstrat în totul considerentele pe care Tribunalul le-a avut în vedere atunci când, ca primă instanță, a respins excepția procesuală în discuție. Este important a observa, sub acest aspect, că prima instanță a apreciat, în motivarea soluției sale, că împrejurarea potrivit căreia amenzile ar fi fost achitate, astfel că nu mai există un prejudiciu care să poată fi recuperat, reprezintă o chestiune care ține de soluționarea pe fond a cauzei și care ar atrage cel mult o diminuare a despăgubirii, iar nu un temei al respingerii acțiunii ca lipsită de obiect.

Cum instanța de apel a menținut implicit aceste statuări ale primei instanțe, decizia atacată cu recurs neconținând nicio dispozițiile care să le infirme ori modifice, rezultă că le-a menținut.

Deși Înalta Curte este de acord că existența în cuprinsul deciziei a unei referiri exprese era mai oportună, consfințind respectarea riguroasă a prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. (în raport de care în considerente trebuie să se arate, între altele, motivele pentru care s-au înlăturat cererile, înțelese în sens larg, ale părților), din examinarea raționamentului de ansamblu al instanței de apel și a argumentelor care stau la baza soluției de respingere a apelurilor rezultă că nu s-a cauzat, în concret, o vătămare pârâtei, în sensul prevederilor art. 175 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât să apară ca necesară anularea deciziei.

Față de toate cele ce preced, recursul incident trebuie respins ca nefondat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la recursul declarat de reclamanta Agenția Națională pentru Achiziții Publice (A.N.A.P., fostă ANRMAP).

Este de principiu că, în materia aplicării sancțiunilor contravenționale, controlul legalității unei asemenea sancțiuni poate fi realizat doar de către instanța de judecată, în cadrul plângerii formulate de persoana căreia sancțiunea i-a fost aplicată.

De la această regulă - a cărei valoare de principiu rezultă din prevederile art. 32 din O.G. nr. 2/2001 - legiuitorul poate institui însă și derogări, stabilind că în anumite situații expres și limitativ prevăzute un control de legalitate care să-l preceadă pe cel al instanțelor judecătorești poate fi realizat și la nivelul entității care a constatat existența unei contravenții și a aplicat sancțiunea.

Astfel fiind, este de avut în vedere, în prezentul proces, că așa cum bine a observat instanța de apel, abia prin Legea nr. 76/2012 dispozițiile art. 32 din O.G. nr. 2/2001 au fost modificate, stipulându-se expres în conținutul acestora că judecătoria în cărei circumscripție a fost sesizată contravenția este competentă exclusiv să realizeze controlul aplicării și executării sancțiunilor contravenționale principale și complementare.

Anterior acestui act normativ modificator dispozițiile art. 32 din O.G. nr. 2/2001 nu instituiau o astfel de competență exclusivă în favoarea instanței de judecată, ceea ce îngăduie concluzia că, la datele la care pârâții au dispus anularea unor procese-verbale de contravenție ori, după caz, înlocuirea sancțiunii amenzii cu aceea a avertismentului, respectiv în perioada 2010 - 2011, art. 32 alin. (1) din O.G. nu instituia o competență exclusivă a instanței de judecată, potrivit celor deja arătate mai sus.

În aceste circumstanțe de reglementare la nivelul dreptului comun în materie era, într-adevăr, util a observa că prin H.G. nr. 525/2007 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice se stabilea, cu privire la atribuțiile președintelui acestei entități, că "organizează, coordonează și controlează aplicarea legilor, ordonanțelor și hotărârilor Guvernului, a ordinelor și instrucțiunilor emise potrivit legi, în domeniul achizițiilor publice, cu respectarea limitelor de autoritate și a principiului autonomiei locale a instituției publice și a operatorilor economici", fraza introductivă a art. 4 alin. (1) menționând și că președintele "conduce întreaga activitate a instituției".

Aceste dispoziții legale trebuie puse în relație cu faptul că președintele ANRMAP desemna inclusiv persoanele care exercitau controalele privitoare la desfășurarea activității de achiziții publice și, ca organ constatator, aplicau sancțiuni contravenționale, în limitele legii, o astfel de prerogativă fiindu-i recunoscută președintelui prin dispozițiile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 525/2007, conform cărora "Sancțiunile prevăzute de lege pentru eludarea sau încălcarea prevederilor legale în domeniul achizițiilor publice se aplică de persoane din cadrul A.N.R.M.A.P., împuternicite prin ordin al președintelui A.N.R.M.A.P."

În fine, Curtea de Apel a observat în mod util și că potrivit art. 4 alin. (4) din H.G. nr. 525/2005 "Președintele are dreptul de a delega competențe vicepreședintelui, secretarului general și direcțiilor din subordine", fiind oportun a reține și că potrivit art. 5 al aceluiași act normativ "Vicepreședintele coordonează activitatea de supraveghere și monitorizare și îndeplinește și alte atribuții delegate de către președinte. În absența președintelui, vicepreședintele este înlocuitorul de drept al acestuia".

Coroborarea tuturor acestor dispoziții legale, precum și, în același spirit, observarea tuturor prerogativelor și atribuțiilor stabilite prin lege (înțeleasă lato sensu) în favoarea președintelui sau, după caz, a vicepreședintelui, trimite la concluzia că, așa cum a stabilit instanța de apel, în perioada de referință ce interesează în prezentul proces președintelui ANRMAP (sau, după caz, vicepreședintelui) le era implicit recunoscut dreptul de verifica legalitatea proceselor-verbale de constatare și sancționare întemeiate de agenții contestatori din cadrul ANRMAP.

O asemenea prerogativă decurge din aceea, mai cuprinzătoare, de control al aplicării actelor normative în domeniul achizițiilor publice recunoscută prin prevederile art. 9 alin. (5) lit. e) din H.G. nr. 525/2007, în condițiile în care doar ulterior modificării prevederilor art. 32 din O.G. nr. 2/2001 prin Legea nr. 76/2012 legiuitorul și-a exprimat în mod clar voința de a atribui exclusiv instanțelor de judecată prerogativa de a controla aplicarea și executarea sancțiunilor contravenționale principale și complementare.

O astfel de verificare de natură internă, cu caracter grațios, făcută de președintelui (sau, după caz, de vicepreședintele) ANRMAP, era, așadar, îngăduită de dispozițiile legale anterioare modificării aduse art. 32 din O.G. nr. 2/2001 prin Legea nr. 76/2012, în condițiile în care conducerea ANRMAP avea, potrivit actelor normative constitutive și de reglementare, nu doar prerogative și atribuții de reglementare, ci și de supraveghere și control.

Este fără relevanță, în aceste condiții, că analizarea plângerilor prealabile împotriva actelor administrative emise de autoritate sau de împuterniciții acesteia, în realizarea atribuțiilor lor, a fost stabilită în sarcina Colegiului Consultativ al ANRMAP abia prin Ordinul nr. 509/14.09.2011 al președintelui acestei autorități, căci așa cum s-a arătat, dispozițiile H.G. nr. 525/2007 îngăduiau, în perioada 2010 - 2011, verificarea de către președinte a legalității proceselor-verbale de sancționare întocmite de agenții constatatori numiți de el, aceasta fiind o formă de realizare a activității de supraveghere și control.

Când legiuitorul a dorit să suprime o asemenea prerogativă, a făcut-o prin dispoziții legale neechivoce, în acest sens fiind sus-evocata modificare adusă conținutului art. 32 al O.G. nr. 2/2001 prin Legea nr. 76/2012.

Toate cele de mai sus, relevate în mod specific de instanța de apel în cadrul considerentelor deciziei pronunțate, conduc, într-adevăr, la concluzia că actele administrative imputate de reclamantă pârâților nu au avut, la momentul întocmirii lor, un caracter ilicit. Prin urmare, corect a apreciat instanța de apel că nu poate fi reținută în sarcina pârâților săvârșirea unei fapte ilicite, precum și că în lipsa caracterului ilicit al faptei, angajarea răspunderii civile a acestora în condițiile dreptului comun (art. 998-999 C. civ.. 1864) nu este posibilă, știut fiind că neîndeplinirea cel puțin a uneia dintre condițiile pretinse în mod obligatoriu de lege pentru angajarea răspunderii este suficientă pentru a se respinge acțiunea în dezdăunare pe care reclamantul o introduce.

Pe aceeași linie de gândire, nu mai apare ca necesar a se verifica dacă pârâții au acționat cu vinovăție și nici dacă, în concret, prin faptele lor au cauzat un prejudiciu.

Curtea de Apel a făcut, așadar, o corectă interpretare și aplicare a legii în legătură cu aspectele ce țin de fondul acțiunii reclamantei, neputând fi primită susținerea reclamantei recurente potrivit căreia s-ar impune admiterea recursului în considerarea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Neîntemeiat este și motivul de recurs prin care decizia dată în apel este criticată sub aspectul cheltuielilor de judecată acordate pârâtului intimat B..

Astfel cum stabilește în termeni clari alin. (2) al art. 451 C. proc. civ., reducerea onorariului avocațial de către instanța de judecată este permisă numai atunci când acesta "este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei".

Prin urmare, o asemenea măsură procesuală este îngăduită exclusiv atunci când disproporția dintre întinderea onorariului, pe de o parte, și valoarea ori complexitatea cauzei sau activitatea desfășurată în concret de avocat, pe de altă parte, toate analizate în circumstanțele particulare ale fiecărui proces, este vădită. Nu orice disproporție îi permite, deci, judecătorului să dispună reducerea, ci numai aceea care, în concret, apare ca majoră și semnificativă, legea subînțelegând că doar în asemenea circumstanțe ar putea fi reținută existența unui abuz al părții câștigătoare, abuz ce ar avea ca efect, în lipsa unei intervenții corective a judecătorului, împovărarea excesivă, deci nejustificată, a părții care a pierdut procesul.

În prezenta cauză suma de 5000 RON reprezentată de onorariul avocatului care a asigurat apărarea pârâtului B. nu apărea însă ca excesivă, complexitatea peste medie a pricinii, precum și întinderea sumelor pretinse de reclamantă cu titlu de despăgubiri, trimițând la concluzia că o intervenție a instanței întemeiată pe dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. nu apărea ca necesară.

Ținând seama de toate cele arătate și având ca fundament constatarea că instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare corectă a legii, în temeiul prevederilor art. 496 coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va dispune respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamantă.

În temeiul dispozițiilor art. 451 alin. (1) și art. 453 alin. (1) C. proc. civ. se va dispune obligarea reclamantei-recurente la a-i plăti intimatului B. suma de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul declarat de reclamanta Agenția Națională pentru Achiziții Publice și recursul incident formulat de pârâta A. împotriva deciziei nr. 727/A din 14 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă Agenția Națională pentru Achiziții Publice să plătească intimatului pârât B., suma de 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 decembrie 2019.