ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3877/2019

Ședința publică din data de 12 septembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, inițial, la data de 10.09.2018, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili-Activitatea de Control Fiscal, suspendarea executării Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/24.07.2018 și a Procesului-verbal nr. x/24.07.2018 ce a stat la baza emiterii dispoziției, până la pronunțarea instanței cu privire la anularea actului contestat.

Prin sentința civilă nr. 3705 din 20 septembrie 2018, Curtea de Apel București a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reținând dispozițiile art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004 modificată prin Legea nr. 212/2018.

1.2. Soluția primei instanțe

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia la data de 09.10.2018.

Prin sentința civilă nr. 239 din 19 noiembrie 2018, instanța a respins cererea de suspendare a Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/24.07.2018 și a Procesului-verbal nr. x/24.07.2018 și a dispus restituirea cauțiunii în cuantum de 1.000 RON achitate de reclamantă.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta a formulat recurs, solicitând casarea hotărârii recurate și, rejudecând, admiterea cererii de suspendare astfel cum a fost formulată.

Recurenta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., susținând că instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 prin raportare la art. 2 alin. (1) lit. t) și pe cele ale pct. 5 al aceluiași articol, apreciind că i-a fost încălcat dreptul fundamental la apărare prin dispozițiile reținute de instanța de fond cu privire la necercetarea integrală a apărărilor în fapt și în drept formulate și, implicit, a nelegalității vădite a actului a cărui suspendare se solicită.

2.1. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a apreciat recurenta că, prin modalitatea în care instanța s-a raportat la întregul material probatoriu, au fost încălcate în mod vădit regulile de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității.

Astfel, pe parcursul soluționării judecății, a fost nesocotit dreptul la apărare al său, principiu fundamental constituțional reluat de art. 13 C. proc. civ.. Curtea de Apel Alba Iulia a omis a lua în considerare și a analiza ca atare motivele de fapt și de drept evocate în susținerea cererii de suspendare, apreciind că acestea vizează fondul nelegalității actului administrativ contestat.

Cu toate că instanța nu poate tranșa fondul cauzei, pentru a dovedi nelegalitatea actului a cărui suspendare se solicită, este necesar a se face o expunere a motivelor ce au stat la baza susținerii potrivit căreia actului administrativ emis nu ar fi unul legal și, mai mult, pentru a oferi judecătorului indicii necesare a analiza aparența de legalitate. Instanța are posibilitatea de a aprecia de la caz la caz dacă există un caz temeinic justificat.

După cum a învederat și primei instanțe, în cauză sunt suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a fi necesar a se analiza pe fond conținutul actelor administrative, impunându-se a se analiza dacă societății i-a fost lezat un drept sau un interes legitim precum și dacă există indicii temeinice cu privire la nelegalitatea actului administrativ fiscal.

Referitor la interesul legitim de a solicita suspendarea actului administrativ contestat, a arătat că, pe de o parte, este necesar a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și, pe de altă parte, trebuie corect aplicate normele de drept substanțial.

Este importantă aplicarea în cauză a principiului proporționalității prin aprecierea intereselor părților raportat la fiecare rezultat posibil. În cauza C-331/88, R v. Minister of Agriculture, Fisheries and Food ex parte Fedesa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că, acolo unde există posibilitatea de a alege mai multe măsuri considerate corespunzătore, trebuie să se apeleze la cea mai puțin oneroasă, iar dezavantajele nu trebuie să fie disproporționate cu scopul urmărit.

Or, în cauză, nu se poate aprecia că, între măsura adoptată, realitatea socială și scopul urmărit, ar exista o relație considerată justă. În concret, interesul A. de a solicita suspendarea executării dispoziției cu privire la care există indicii temeinice de nelegalitate prevalează asupra interesului autorității de a pune în executare aceste acte, înainte ca instanța să se pronunțe asupra nelegalității lor, având în vedere termenul limită stabilit de către echipa de control.

În ceea ce privește existența indiciilor temeinice cu privire la nelegalitatea actelor administrativ-fiscale a căror suspendare o solicită, a solicitat recurenta-reclamantă a se observa faptul că toate aspectele reținute în cuprinsul deciziei și procesului-verbal contestate sunt neîntemeiate, fiind, pe de o parte, rezultatul unei greșite stabiliri a situației de fapt și de drept, iar, pe de altă parte, al unei atitudini lipsite de previzibilitate și inechitable, derivată din interpretări eronate a dispozițiilor legale aplicabile.

Astfel, un prim aspect care trebuie menționat se referă la faptul că actul atacat este întocmit în baza unor grave carențe de conținut datorită interpretării total eronate a dispozițiilor legale aplicabile.

Referitor la nelegalitatea și netemeinicia dispoziției de măsuri și a procesului-verbal în ceea ce privește măsura depunerii declarației 101 rectificativă pentru anul 2015, a arătat că, față de sumele determinate de societate, în urma controlului a rezultat o diferență în sumă de 8.293 RON și de reportat în următorii 7 ani consecutivi suma de 580.732, motiv pentru care s-a dispus prin dispoziția de măsuri corectarea și depunerea declarației 101 rectifictive.

Contrar susținerilor organului de control, societatea a stabilit întotdeauna limitarea deductibilității aferente cheltuielilor de sponsorizare și/sau mecenat și a cheltuielilor privind bursele private prin raportare la impozitul pe profit datorat și nu în baza unui impozit pe profit calculat, diferit de acesta, fapt ce reiese fără putință de tăgadă și din cuprinsul Registrului de evidență fiscală aferent anului 2015 pregătit de societate.

Susținerile din procesul-verbal contestat sunt eronate, din moment ce limitarea deductibilității cheltuielilor de sponsorizare și/sau mecenat și a cheltuielilor privind bursele private, cât și cea privind scutirea privind profitul reinvestit au același mod de calcul, respectiv ambele se raportează la "impozitul pe profit datorat", fără ca legislația fiscală să prevadă o excepție în acest sens.

Potrivit art. 21 alin. (4) lit. p) vechiul Codul fiscal, aceste cheltuieli sunt scăzute din impozitul pe profit în limita minimă de fie la mie din cifra de afaceri, fie 20% din impozitul pe profit datorat. În același timp, potrivit prevederilor art. 19

4

alin. (2) din vechiul Codul fiscal, scutirea privind profitul investit în echipamente tehnologice se acordă în limita impozitului pe profit datorat pentru perioada respectivă.

Astfel, nu există diferență în ceea ce privește baza de calcul a celor două noțiuni, motiv pentru care inspectorii fiscali, prin măsurile dispuse, adaugă în mod nejustificat la lege, modificând baza de calcul în ceea ce privește limitarea deductibilității cheltuielilor respective.

Mai mult, vechiul Codul fiscal nu prevedea o ierarhizare a facilităților fiscale, respectiv o ordine în care acestea trebuiau aplicate, motiv pentru care aplicarea facilităților fiscale trebuie să se raporteze la aceeași bază de calcul.

De asemenea, modalitatea de calcul a limitării acestor cheltuieli în ceea ce privește aplicarea procentului de 20 din impozitul pe profit datorat a rămas nemodificată începând cu data de 01.01.2005 și până în prezent, ceea ce dovedește că în toți acești ani calculul limitării s-a efectuat în același fel.

A mai apreciat recurenta-reclamantă că inclusiv din cuprinsul Registrului de evidență fiscală aferent anului 2015 reiese corectitudinea tratamentului fiscal și a modului de calcul aferent cheltuielilor de sponsorizare și/sau mecenat și a cheltuielilor cu bursele private.

În ceea ce privește nelegalitatea și netemeinicia Dispoziției de măsuri și a procesului-verbal relativ la măsura depunerii declarației 101 rectificativă pentru anul 2016, față de sumele determinate de societate, în urma controlului a rezultat o diferență în sumă de 913.276 RON și de reportat în următorii 7 ani consecutivi suma de 953.573 RON, motiv pentru care prin dispoziția de măsuri s-a dispus corectarea și depunerea declarației 101 rectificative aferente anilor 2016 și 2017.

A reiterat recurenta-reclamantă susținerile privind nelegalitatea și netemeinicia dispoziției de măsuri și a procesului-verbal în ceea ce privește măsura depunerii declarației 101 rectificativă pentru anul 2015, susținând, în esență, că inspectorii fiscali, prin măsurile dispuse, adaugă în mod nejustificat la lege, modificând baza de calcul în ceea ce privește limitarea cheltuielilor de sponsorizare și/sau mecenat și a cheltuielilor privind bursele private prin alterarea formulei de calcul prevăzute de lege, respectiv prin diminuarea impozitului datorat cu valoarea impozitului pe profit scutit potrivit art. 22 alin. (2) din Codul fiscal.

Așadar, având în vedere că legiuitorul a prevăzut expres cazurile în care două facilități fiscale nu pot fi aplicate în același timp, este evident că, în baza principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, cele două facilități fiscale ce fac obiectul analizei pot fi aplicate concomitent, din moment ce nu există o interdicție în acest sens.

De asemenea, din cuprinsul Registrului de evidență fiscală aferent anului 2016 reiese corectitudinea tratamentului fiscal și a modului de calcul aferent cheltuielilor de sponsorizare și/sau mecenat și a cheltuielilor cu bursele private.

În ceea ce privește respectarea principiului bunei-credințe pe parcursul controlului fiscal, a arătat recurenta-reclamantă că organul fiscal a procedat la efectuarea controlului inopinat cu încălcare prevederilor procedurale fiscale.

Deși perioada controlată a fost menționată în Registrul unic de control ca fiind anul 2016, organul fiscal a extins controlul și cu privire la anii 2015 și 2017. De asemenea, a menționat eronat data desfășurării controlului, ceea ce denotă superficialitatea modalității de efectuare a acestuia.

În plus, în totală contradicție cu reținerile inspectorilor fiscali din cuprinsul deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală, nu s-a luat în calcul opinia din cuprinsul actelor menționate, stabilind o nouă modalitate de limitare a deductibilității cheltuielilor cu sponsorizarea și/sau mecenatul și cheltuieli cu burse private prin stabilirea unei noi reguli de calcul, neprevăzută de Codul fiscal.

A mai precizat că depunerea declarațiilor rectificative 101 pe anii 2015, 2016 și 2017 nu este în măsură să schimbe rezultatul fiscal, rolul acestora fiind acela de a reflecta corect sumele în baza cărora s-a determinat, de către societate, impozitul pe profit datorat. Cu toate acestea, depunerea declarațiilor în modalitatea în care s-a stabilit prin dispoziția de măsuri a cărei suspendare se solicită ar atrage în sarcina societății obligația de plată a tuturor sumelor stabilite prin procesul-verbal.

A concluzionat recurenta-reclamantă că intenția organului fiscal de a rectifica anumite înregistrări contabile, cu o consecință importantă contabil, încalcă în mod vădit atât legislația specifică în vigoare, cât și principiile constituționale, fiind o măsură discreționară, nelegală și neîntemeiată.

În opinia sa, îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ atacat este dată de interpretarea vădit nelegală a dispozițiilor legale, ca de altfel și a modificării esențiale și arbitrare a unor cerințe legale clare, în scopul colectării nejustificate de obligații fiscale la bugetul de stat.

2.2. Referitor la motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut recurenta că prima instanță a aplicat greșit dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prin raportare la art. 2 alin. (1) lit. t) din lege.

Instanța a refuzat să analizeze motivele de fapt și de drept invocate în cuprinsul cererii introductive, mărginindu-se la a le respinge pe considerentul că vizează fondul nelegalității actului atacat.

Nu există nicio prevedere legală care să interzică analizarea motivelor de fapt și de drept în cadrul unei astfel de cereri, finalitatea unei cereri de suspendare provizorie fiind imposibil de atins în lipsa lor. Instanța este nevoită a aprecia asupra actului atacat și a legalității acestuia, chiar dacă la un nivel de suprafață, aprecierile fiind similare celor necesare pentru soluționarea unei cereri având ca obiect ordonanța președințială.

Mai mult, instanța nu a făcut o aplicare corespunzătoare a definiției condiției pagubei iminente, reglementată de art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege.

Astfel, este contrară realității afirmația instanței potrivit căreia modificările dispuse pe calea dispoziției de măsuri atacate nu presupun impunerea directă a vreunei sume de bani în sarcina societății, ajungându-se la concluzia că nu ar exista un prejudiciu ca urmare a emiterii deciziei.

Dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 au în vedere condiția pagubei iminente din perspectiva prevenirii ei și nu a existenței efective, ceea ce se urmărește prin promovarea unei astfel de cereri fiind chiar evitarea producerii unui prejudiciu.

A susținut recurenta-reclamantă că executarea actului administrativ atacat este de natură a cauza societății grave și ireparabile prejudicii. Astfel, în raport de modificările pe care rectificarea solicitată le implică, de consecințele acestora, precum și față de caracterul nelegal și abuziv al stabilirii lor, este evident că societatea ar suferi o pagubă iminentă. Prin modificarea actelor financiar-contabile, prin prisma sumelor raportate, întreg rezultatul fiscal se va modifica, consecințele putând fi imediat observabile.

Prin cererea de suspendare nu se urmărește a se amâna plata vreunui impozit datorat, ci, din contră, se contracarează aplicarea greșită și abuzivă a unor texte legale fiscale.

Referitor la dovada existenței pagubei iminente, prevederile legale nu impun o astfel de probă ci, mai mult, legiuitorul a decis să nu reglementeze probatoriul necesar a fi administrat pentru formarea convingerii instanței în sensul îndeplinirii condiției prejudiciului iminent, instanța de judecată având posibilitatea de a analiza de la caz la caz.

A arătat recurenta că, din perspectiva statului, în calitatea sa de beneficiar al sumei, cuantumul obligațiilor fiscale suplimentare este unul neglijabil, neputându-se discuta despre o afectare a interesului public prin admiterea cererii de suspendare. Mai mult, autoritatea fiscală este protejată de legislația fiscală prin instituirea de dobânzi legale care curg pe perioada judecării cererii de anulare și pentru care nu există o posibilitate de întrerupere a curgerii și perceperii lor.

Astfel, menținerea executării procesului-verbal pe perioada judecării contestației și cererii de anulare a acestora este de natură a duce la accentuarea nefirească și contrară principiilor menționate, a dezechilibrului deja existent în raporturile juridice dintre sat și particular.

Un alt criteriu demn de menționat în vederea stabilirii existenței unei pagube se referă la consecințele pe care le-ar provoca pe termen lung modificările produse de rectificările solicitate, situația financiară a societății ar fi realmente destabilizată în condițiile unei executări a sumelor impuse nelegal prin procesul-verbal contestat.

Intimata-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Înalta Curte constată că nu se impune casarea hotărârii recurate prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., reținând în acest sens, în acord cu instanța de fond, că analiza sumară a motivelor de nelegalitate invocate cu privire la actele a căror suspendare s-a solicitat în cauză nu oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură respectivul act, în cazul particular supus evaluării.

4.1. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., reține Înalta Curte că acest motiv vizează neregularități de ordin procedural (exempli gratia, nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesocotirea principiilor publicității, oralității, contradictorialității etc.) și care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă A. S.A. în susținerea acestui motiv de casare invocă o așa-zisă încălcare a dreptului la apărare, pentru că instanța de fond nu ar fi analizat ca atare motivele de fapt și de drept evocate în susținerea cererii de suspendare.

De fapt, contestă modul de interpretare și aplicare a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. t) și ale art. 14 din Legea nr. 554/2004, apreciind că instanța nu a reținut corect îndeplinirea condiției privind cazul bine justificat.

Astfel, susținerile sale se pot încadra în motivul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., referitor la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

4.2. Însă, analizând criticile reurentei, Înalta Curte apreciază că nu se poate reține nici incidența acestui motiv de recurs.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliului Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea nr. 554/2004 prevede în art. 14 și 15 atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Art. 14 din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, îndeplinirea cumulativă a condiției existenței unui caz bine justificat și a iminenței unei pagube, conform definițiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din același act normativ.

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

4.3. Pe de altă parte, din dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepțională ce poate surveni exclusiv când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept - ope legis), ori când sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate prin actul administrativ).

Îndeplinirea celor două condiții este verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza în care actul contestat ar fi, în final, anulat de instanță.

Va putea fi suspendată executarea unui act administrativ unilateral numai în situația în care instanța va constata îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea prevenirii unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

În jurisprudența sa (cu titlu de exemplu, deciziile nr. 737/2012, nr. 514/2013 și nr. 3019/2015), Înalta Curte a reținut că, pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept, care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind, exempli gratia, emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare) etc. .

4.4. În prezenta cauză nu se regăsește niciuna dintre aceste împrejurări vădite, argumentele recurentei-reclamante neavând capacitatea de a produce o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ.

Înalta Curte reține că nu este suficient ca reclamanta să afirme existența unor motive de nelegalitate, ci trebuie să ofere unele elemente probatorii, evidente, care fără o cercetare aprofundată să permită formarea unui dubiu asupra legalității actului.

Aceste indicii de nelegalitate este necesar să fie evidente, pentru a putea fi identificate cu ușurință la nivelul aparențelor.

Or, criticile recurentei-reclamante, expuse la pct. 2 al prezentei decizii -modul de calcul al sumelor datoare, interpretarea și aplicarea eronată a unor dispoziții fiscale, greșita stabilire a situației de fapt și de drept prin actele contestate-, reprezintă veritabile critici de nelegalitate care se analizează în cadrul acțiunii în anulare, ce nu pot fi subsumate condiției cazului bine justificat, întrucât acceptarea unui asemenea raționament ar echivala cu o prejudecare a fondului litigiului care privește examinarea legalității.

4.5. Astfel, instanța de control judiciar apreciază că susținerile recurentei-reclamante A. S.A. excedează analizei instanței și nu sunt capabile să dovedească îndeplinirea condiției cazului bine justificat. Verificarea acestor aspecte presupune administrarea unui probatoriu complex, poate chiar cu expertiză tehnică judiciară.

În cadrul procedurii sumare a suspendării executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul cauzei, de aceea nici probatoriului administrat pentru stabilirea existenței unor indicii de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ, nici analizei efectuate de instanță nu li se pot pretinde amploarea și profunzimea probelor și raționamentelor pe care se fundamentează o soluție pronunțată cu privire la acțiunea în anularea actului.

4.6. În ceea ce privește condiția pagubei iminente, constatarea faptului că nu este îndeplinită condiția referitoare la cazul bine justificat în sensul în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, face de prisos analiza condiției prevenirii unei pagube iminente, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, atâta timp cât, așa cum s-a arătat anterior, pentru a fi dispusă măsura provizorie de suspendare a executării actului administrativ, este necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.

Chiar dacă executarea actelor administrativ-fiscale contestate ar fi de natură a conduce la o perturbare previzibilă gravă a funcționării societății, acest lucru are la bază acte administrative ce se bucură de prezumția de legalitate, astfel că măsura respectivă are, la rândul său, caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerințelor art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

4.7. Soluția instanței de recurs

Toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este legală, motiv pentru care recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. S.A. împotriva Sentinței din 239 din 19 noiembrie 2018 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 septembrie 2019.