ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 706/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 28 aprilie 2017, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 31 martie 2017 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 31 martie 2017 prin care s-au stabilit în sarcina sa obligații suplimentare de plată în cuantum de 5.982.943 RON.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 2483 din 21 iunie 2017, Curtea de Apel București a admis acțiunea reclamantei și a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 31 martie 2017 emise de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili până la pronunțarea instanței de fond.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței și, pe fond, respingerea cererii de suspendare, ca neîntemeiată.

A susținut recurenta-pârâtă că nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat, conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, concluziile organului de cercetare penală, reținute de prima instanță - soluția de încetare a urmăririi penale față de administratorul societății dispusă de Parchetul de pe lângă Tribunalul București prin Rezoluția din 18 noiembrie 2013 în Dosarul nr. x/2012 -, nu pot avea o înrâurire asupra obligațiilor stabilite de organele de inspecție fiscală. În dosarul penal a fost cercetat administratorul societății și perioada în care figurează efectuate plățile nu a fost supusă niciunei inspecții fiscale.

Potrivit prevederilor art. 84 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003, contribuabilul aflându-se în inspecție fiscală nu putea depune declarația fiscală aferentă perioadelor și impozitelor, taxelor și altor venituri ce au făcut obiectul inspecției fiscale.

Astfel, raportul de inspecție fiscală care a stat la baza emiterii deciziei de impunere a cărei suspendare se solicită, cât și actul în sine, sunt temeinic motivate în fapt și în drept, reprezentând un mijloc de probă veritabil.

Instanța de fond a analizat motive care vizează interpretarea unor dispoziții legale, care presupun o analiză temeinică a actelor administrative, deci aspecte de fond care ar fi trebuit soluționate prin acțiunea în anulare. Obligațiile fiscale stabilite în sarcina intimatei-reclamante reprezintă creanțe certe, lichide și exigibile, putând fi executate de organele fiscale.

În ceea ce privește condiția referitoare la iminența producerii unei pagube, instanța a apreciat greșit că intimata-reclamantă a făcut dovada existenței unui prejudiciu material, viitor și previzibil.

Simpla mențiunea în sentința recurată a faptului că, prin executarea sumelor din decizia de impunere, va fi afectată grav și previzibil activitatea reclamantei, nu este motiv suficient pentru a se considera îndeplinită condiția pagubei iminente. Simpla menționare a creanței constatate și a valorii ei nu duce, de facto, la constatarea existenței pagubei iminente.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât și a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, Înalta Curte apreciază că recursul, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este fondat.

În cauză, reclamanta SC A. SRL a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere ce vizează suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 31 martie 2017 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 31 martie 2017 emise de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, până la pronunțarea instanței de fond.

Prin Decizia de impunere nr. x/2017 au fost stabilite în sarcina sa obligații fiscale suplimentare de plată în cuantum de 5.982.943 RON, reprezentând debit principal în valoare de 2.575.493 RON și dobânzi/majorări de întârziere/penalități în cuantum de 3.407.448 RON.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

3.1. Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliului Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea nr. 554/2004 prevede, în art. 14 și 15, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Art. 14 din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, îndeplinirea cumulativă a condiției existenței unui caz bine justificat și a iminenței unei pagube, conform definițiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din același act normativ.

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Îndeplinirea celor două condiții este verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza în care actul contestat ar fi, în final, anulat de instanță.

Altfel spus, va putea fi suspendată executarea unui act administrativ unilateral numai în situația în care instanța va constata îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea prevenirii unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

În jurisprudența sa (cu titlu de exemplu, Deciziile nr. 737/2012, nr. 514/2013 și nr. 3019/2015), Înalta Curte a reținut că, pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept, care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare) etc.

3.2. Aspectele reținute de către instanța de fond - referitoare la faptul că, prin Rezoluția din 18 noiembrie 2013, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, în temeiul art. 242 C. proc. pen. raportat la art. 11 pct. 1 lit. c), art. 10 lit. i

1

) C. proc. pen., art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, art. 91 lit. c) C. pen., a dispus încetarea urmăriri penale față de învinuita B. (administratorul societății intimate-reclamante) sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, aplicând o amendă cu caracter administrativ de 1.000 RON, - nu conduc la ideea de aparentă nelegalitate a actelor administrativ-fiscale atacate.

Din cuprinsul rezoluției procurorului rezultă, urmare a raportului de expertiză contabilă efectuat, că SC A. SRL a prejudiciat bugetul general consolidat al statului cu suma de 184.075,73 RON, din care TVA 86.760,86 RON și impozit pe profit 97.314,87 RON. Raportul nu a fost contestat de învinuită, care a acoperit prejudiciul.

Apreciază Înalta Curte că această soluție nu poate conduce la concluzia unei aparențe de nelegalitate a deciziei de impunere, pentru că, din temeiurile de drept avute în vedere de procuror la emiterea rezoluției de încetare a urmăririi penale, nu rezultă nevinovăția administratorului societății în ceea ce privește fapta de evaziune fiscală.

De altfel, acest aspect nu a fost combătut de intimata-reclamantă, care a recunoscut constatarea faptei de evaziune fiscală, al cărei prejudiciu, mai mic de 50.000 de euro, a fost acoperit.

Conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, "(1) În cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 și 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretențiile părții civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate."

Astfel, contrar celor reținute de prima instanță, soluția dată în cursul urmăririi penale nu este de natură a crea o îndoială serioasă în ceea ce privește legalitatea deciziei de impunere, neputându-se constata a fi îndeplinită condiția cazului bine justificat.

3.3. Nici restul argumentelor reclamantei din acțiune nu au capacitatea de a produce o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ-fiscal contestat.

Indiciile de nelegalitate este necesar să fie evidente, pentru a putea fi identificate cu ușurință la nivelul aparențelor.

Înalta Curte reține că nu este suficient ca reclamanta să afirme existența unor motive de nelegalitate, ci trebuie să ofere unele elemente probatorii, evidente, care, fără o cercetare aprofundată, să permită formarea unui dubiu asupra legalității actului.

Or, susținerile intimatei-reclamantei - referitoare, în esență, la realitatea contractelor de prestări servicii încheiate cu persoane fizice, la achitarea debitului suplimentar stabilit în dosarul penal - nu pot fi subsumate condiției cazului bine justificat, întrucât acceptarea unui asemenea raționament ar echivala cu o prejudecare a fondului litigiului.

3.4. În ceea ce privește condiția pagubei iminente, constatarea faptului că nu este îndeplinită condiția referitoare la cazul bine justificat în sensul în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, face de prisos analiza acesteia, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, atâta timp cât, așa cum s-a arătat anterior, pentru a fi dispusă măsura provizorie de suspendare a executării actului administrativ, este necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.

3.5. Pentru considerentele arătate, constatând că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte DGAMC, subsumate motivului de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul și, rejudecând litigiul în fond, va casa sentința recurată și va respinge, ca nefondată, cererea de suspendare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva Sentinței nr. 2483 din 21 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând, respinge cererea de suspendare, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 februarie 2019.

Procesat de GGC - CT