ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3099/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 10 iulie 2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare A Marilor Contribuabili - Activitatea de Inspecție Fiscală, a solicitat instanței să dispună suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 29 noiembrie 2017 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 29 noiembrie 2017, emise de către DGAMC, până la soluționarea în fond a acțiunii în contencios administrativ împotriva acestor acte administrative.

Hotărârea primei instanțe

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 4168 din 17 octombrie 2018 a respins cererea de suspendare a executării formulată de reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională De Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - Activitatea de Inspecție Fiscală, ca neîntemeiată și a dispus restituirea către reclamantă a cauțiunii în cuantum de 64.429,00 RON, consemnată cu Recipisa nr. x din data de 4 iulie 2018 emisă de B.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. SRL invocând motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu greșita aplicare a normelor de drept material.

În opinia recurentei, instanța de fond a interpretat greșit normele referitoare la sancțiunea ce intervine în cazul depășirii duratei legale de efectuare a inspecției fiscale, reținând în mod eronat că în acest caz nulitatea este condiționată de vătămare.

Susține recurenta că instanța de fond a considerat în mod greșit că în cauză nu ar fi fost depășit dublul duratei legale a inspecției fiscale.

De asemenea precizează recurenta că instanța de fond a considerat în mod greșit că analiza aparenței de legalitate a modului în care organele fiscale au verificat dreptul societății de deducere implică analiza dreptului de deducere însuși, concluzionând astfel că acest aspect nu se poate cerceta la o investigare sumară.

Soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

În ceea ce privește argumentele recurentei-reclamante cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acestea nu pot fi reținute, în considerarea următoarelor argumente.

În ceea ce privește cazul bine justificat, această cerință este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ-fiscal atacat.

Referitor la critica recurentei-reclamante: "instanța de fond a interpretat greșit normele referitoare la sancțiunea ce intervine în cazul depășirii duratei de efectuare a inspecției fiscale, reținând în mod eronat că în acest caz nulitatea este condiționată de vătămare", aceasta este neîntemeiată.

Astfel, se reține că simpla împrejurare că inspecția fiscală desfășurată în perioada 19 octombrie 2016 - 16 noiembrie 2017 a depășit durata de 180 de zile prevăzută la art. 126 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc. , nu poate conduce la concluzia unei aparențe de nelegalitate a deciziei de impunere, întrucât textul legal nu prevede sancțiunea nulității actului administrativ-fiscal emis în aceste condiții, fiind necesar ca persoana care invocă acest viciu de procedură să probeze existenta unei vătămări concrete produse de efectul depășirii duratei de efectuare a inspecției fiscale.

Or, în cazul de față, recurenta-reclamantă nu a probat o pretinsă vătămare concretă cauzată prin efectul prelungirii duratei inspecției fiscale peste limita de 180 de zile, astfel încât nu se poate reține o aparență de nelegalitate care să constituie un caz bine justificat.

Mai mult decât atât, articolul 49 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind C. proc. fisc. , cu modificările și completările ulterioare, prevede situațiile care atrag nulitatea actului administrativ fiscal; cauza de față nu se regăsește printre situațiile enumerate de dispozițiile legale menționate.

Prin urmare, în speța de față, nu există un caz de nulitate absolută, în care vătămarea este prezumată în favoarea celui care o invocă, ci este vorba de o nulitate relativă, caz în care, este necesar ca cel care o invocă să probeze existența unei vătămări care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului-administrativ-fiscal.

În ceea ce privește susținerea recurentei privind încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (2) din C. proc. fisc. , respectiv finalizarea inspecției fiscale într-o perioadă ce depășește dublul perioadei prevăzute la alin. (1) de la același articol, în speță 360 de zile, corect s-a reținut că, societatea a calculat în mod eronat această perioadă, întrucât a ignorat dispozițiile art. 127 alin. (7) din același cod, potrivit cărora "Perioadele în care inspecția fiscală este suspendată nu sunt incluse în calculul duratei acesteia."

Celelalte argumente prezentate de recurentă nu sunt în măsură să pună la îndoială prezumția de legalitate a actelor administrativ-fiscale contestate, apreciindu-se corect că nu este îndeplinită cerința cazului bine justificat.

În concluzie, susținerile recurentei referitoare la depășirea duratei inspecției fiscale nu sunt în măsură să contureze o aparență de nelegalitate a actului administrativ-fiscal contestat și nu constituie un caz bine justificat, în accepțiunea art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește "paguba iminentă", aceasta este definită de art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, ca fiind "prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public."

Prin urmare, instanței de contencios administrativ îi revine rolul de a aprecia dacă, în mod concret, având în vedere argumentele prezentate de reclamant, efectele actului a cărui suspendare se cere sunt de natură să producă un prejudiciu viitor sigur și previzibil.

Așa cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, cerințele obligatorii pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ trebuie îndeplinite cumulativ, această măsură neputând fi dispusă de instanța de contencios administrativ dacă una dintre condiții nu este îndeplinită.

În cazul de față, nefiind îndeplinită cerința cazului bine justificat, ar fi de prisos a se trece la analiza cerinței pagubei iminente, întrucât cele două cerințe - cazul bine justificat și paguba iminentă se condiționează reciproc.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. SRL împotriva Sentinței nr. 4168 din 17 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 iunie 2019.

GGC - CP