ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1305/2019

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/17.01.2018 emisă de pârâtă, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 278 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscal, până la soluționarea în fond a acțiunii în anulare, cu obligarea pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze, conform dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ.

Hotărârea Curții de Apel Prin Sentința nr. 1511 din 28 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca nefondată.

Cererea de recurs Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta A. SRL solicitând casarea ei și, în rejudecare pe fond, admiterea cererii de suspendare a executării, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material). Astfel, în mod greșit prima instanță a considerat că în cauză nu s-a dovedit întrunirea condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru acordarea suspendării. În ceea ce privește cazul bine justificat, recurenta a arătat că atât organele fiscale cât și instanța de fond nu au avut în vedere Decizia nr. 3355/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în Dosarul nr. x/2012, ignorând faptul că pentru perioada anterioară controlului fiscal exista o soluție definitivă cu privire la o parte din sumele respinse la deducere, împrejurare de natură să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea deciziei de impunere. Instanța de fond nu a procedat la o analiză sumară a documentele justificate depuse în fața organelor de control, în urma căreia putea să observe că sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA, atât condițiile de fond (legate de persoana impozabilă, existența achiziției și destinația acesteia), cât și condiții de formă (existența unei facturi și conformitatea acesteia cu prevederile art. 155 alin. (5) Codul fiscal). În speță, după cum arată recurenta - reclamantă, îndoiala puternică și evidentă asupra legalității deciziei de impunere se concretizează în încălcarea, aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor legale în materie de TVA și a situației de fapt pentru argumentele arătate în cererea de chemare în judecată și reluate pe larg în motivarea recursului. Cu privire la condiția pagubei iminente, recurenta a arătat că instanța de fond a ajuns, de asemenea, la o concluzie greșită, pentru că susținerile sale privind afectarea gravă și iremediabilă a relațiilor contractuale au fost dovedite cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Apărările intimatei Intimata-pârâtă Direcția Generală a Marilor Contribuabili a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. În faza procesuală a recursului, recurenta-reclamantă a depus la dosar Decizia nr. x/01.10.2018 emisă de pârâta ANAF în soluționarea contestației administrative și înscrisuri în dovedirea pagubei iminente (decizii de încetare a contractelor individuale de muncă).

Procedura de filtrare a recursului Prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106/20.09.2018 s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13.09.2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, situație în care dosarul a primit termen în ședință publică.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. și a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrative, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu o cerere de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. x/17.01.2018 emisă de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, până la soluționarea pe fond a acțiunii în anulare. Soluția pronunțată de prima instanță, în sensul respingerii cererii de suspendare a executării, reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, corelate cu cele ale art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din aceeași lege. Art. 14 din Legea nr. 554/2004 impune, în acest sens, două condiții cumulative: cazul bine justificat, definit în art. 2 alin. (1) lit. t) ca fiind împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ, și paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) drept prejudiciu material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Îndeplinirea celor două condiții expres enunțate în norma legală arătată este supusă aprecierii judecătorului, care are de efectuat o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza circumstanțelor de fapt și de drept ale cauzei; pentru admiterea cererii, acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate a actului administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării. Este adevărat că aparența de nelegalitate poate viza și aspecte de drept material, însă este esențial ca motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei. Din această perspectivă, contrar susținerilor recurentei, instanța de control judiciar constată ca fiind fundamentată aprecierea instanței de fond, în sensul că, în raport cu natura pricinii, cercetarea aspectelor de nelegalitate, reiterate și prin motivele de recurs, legate de încălcarea termenului prevăzut de art. 104 din O.G. nr. 92/2003 privind durata inspecției fiscal, interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind dreptul de deducere a TVA aferentă serviciilor facturate de B. SRL Italia, C. SRL Italia, D. și livrărilor intracomunitare/în afara UE, aferente facturilor stornate (note de credit) pentru perioada ianuarie 201l- decembrie 2012, necesită un probatoriu complex și o analiză aprofundată, ce poate fi efectuată numai în cadrul litigiului de fond. Independent de împrejurarea că toate argumentele de fapt și de drept invocate vizează practic fondul cauzei și reclamă o rezolvare efectivă a modalității de aplicare și interpretare a unor prevederi din Codul de procedură fiscală, ceea ce nu este posibil în cadrul unei atare proceduri sumare, Înalta Curte reține că recurenta nu a combătut prin argumente valabile constatările judecătorului fondului. Invocarea Deciziei nr. 3355/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ în Dosarul nr. x/2012, chiar dacă vizează un litigiu similar în care recurenta a avut calitatea de parte, nu constituie un argument în demonstrarea existenței cazului bine justificat, câtă vreme în acel dosar instanța a analizat o altă situație de fapt iar pentru a certifica caracterul deductibil al serviciilor prestate s-a dispus efectuarea unei expertize fiscale. Nici cu privire la cerința existenței pagubei iminente recurenta nu a prezentat argumente solide și temeinice care să conducă instanța la concluzia că prin executarea actelor administrative fiscale ar putea suferi o pagubă iminentă, în sensul definit de art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, republicată. Sub acest aspect, în mod corect judecătorul fondului a reținut că executarea unui act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate nu poate constitui prin ea însăși o pagubă iminentă, atâta timp cât recurenta-reclamantă nu a invocat și nici nu a probat un prejudiciu material viitor și sigur ca realizare și care eventual să exceadă limitelor legale ale actului administrativ. Or, dezavantajele de natură financiară rezultate direct din executarea silită nu se circumscriu prin ele însele noțiunii de "pagubă iminentă" prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004. În ceea ce privește solicitarea intimatei-pârâte DGAMC de respingere a cererii de acordarea a cheltuielilor de judecată, în raport de dispozițiile art. 453 din C. proc. civ. și, în subsidiar, cenzurarea onorariului de avocat, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea acesteia, pe de o parte, pentru că în cauză nu s-au acordat cheltuieli de judecată, iar pe de altă parte, cheltuielile de judecată solicitate de recurentă nu vizează onorariul de avocat, ci numai cuantumul taxei judiciare de timbru.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței, conform art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 sau art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.