ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 495/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 26.06.2018 pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., suspendarea efectelor Hotărârii nr. 11/03.04.2018 a Comitetului Executiv Național al B., până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018, aflat pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, având ca obiect anularea Hotărârii nr. 28/2018 a Comisiei Naționale de Arbitraj și Integritate a B., prin care s-a respins contestația reclamantei împotriva Hotărârii nr. 11/03.04.2018 a Comitetului Executiv Național al B..

Prin întâmpinarea depusă, pârâtul B. a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de suspendare a executării ca nefondată.

Prin sentința civilă nr. 7293/2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 164 din 17 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția inadmisibilității și s-a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței nr. 164 din 17 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea recursului, schimbarea sentinței recurate și, rejudecând cauza, admiterea acțiunii și obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că este consilier local în cadrul Consiliului Local al Sectorului 6 București și că, în considerarea art. 4 și art. 23 alin. (1) din Legea nr. 393/2004, dacă funcția de consilier este de autoritate publică, atunci și actul care duce la încetarea mandatului de consilier local este un act administrativ, care modifică raporturi publice, în speță fiind vorba despre modificarea componenței Consiliului Local al Sectorului 6 București.

Consideră că prima instanță a reținut neîntemeiat că hotărârea de excludere pe care o atacă nu este un act de autoritate publică, ci un act emis în temeiul atribuțiilor reglementate de Statutul B., interpretare pe care o consideră eronată în raport cu art. 1, art. 2 lit. b) și c) din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, susține că potrivit art. 1 teza a II-a din Legea nr. 14/2003 partidele politice sunt persoane juridice de drept public, sens în care invocă și Decizia Curții Constituționale nr. 530/2013, prin care, reținând că potrivit art. 2 din Legea nr. 14/2003, partidele participă cu candidați în alegeri și la constituirea unor autorități publice, acestea sunt persoane de drept public.

Precizează că pentru ca o persoană juridică de drept privat să fie asimilată unei autorități publice, în sensul dispozițiilor art. 2 lit. b) din Legea nr. 554/2004, trebuie să fi obținut statutul de utilitate publică sau să fie autorizată să presteze un serviciu public, astfel cum este și cazul partidelor politice.

Susține că dispozițiile art. 16 din Legea nr. 14/2003, ce prevăd că procedura de contestare a hotărârii de dobândire sau pierdere a calității de membru al unui partid politic este supusă doar jurisdicției interne a partidului respectiv, au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 530/2013, reținându-se posibilitatea de a contesta o asemenea măsură în fața instanței judecătorești.

Solicită a se reține și efectul actului atacat, având în vedere că excluderea sa din partid poate conduce, conform art. 9 alin. (2) lit. h)

1

și art. 12 alin. (3) din Legea nr. 393/2004 la încetarea funcției de consilier local în cadrul Consiliului Local al Sectorului 6 al Municipiului București, motiv pentru care apreciază că deciziile de excludere reprezintă acte de putere publică a partidului și au un efect public, care determină inclusiv schimbarea componenței Consiliului Local al Sectorului 6. În consecință, fiind o decizie care are și alte efecte, consideră că intră în categoria actelor cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 554/2004.

Recurenta-reclamantă precizează că, deși Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că partidele politice sunt persoane juridice de drept public, ceea ce nu le conferă de plano, și calitatea de autoritate publică în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, iar actele emise de acestea nu sunt în mod automat acte administrative, acest lucru nu înseamnă că în anumite situații, partidele politice nu pot emite acte administrative.

Prin urmare, solicită respingerea excepției inadmisibilității.

În ceea ce privește cererea de suspendare, susține că în cauză este îndeplinită condiția urgenței, având în vedere demersurile efectuate de către B. pentru vacantarea postului deținut de către recurenta-reclamantă.

De asemenea, consideră că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și prevenirea producerii unei pagube iminente.

Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, prin care invocă excepția tardivității recursului, având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, termenul de declarare a recursului împotriva unei hotărâri având ca obiect suspendarea executării, este de 5 zile de la comunicare, iar recursul declarat de reclamantă nu respectă acest termen.

De asemenea, invocă excepția nulității recursului, având în vedere că recurenta-reclamantă nu a invocat în mod expres vreun motiv de casare din cele prevăzute la art. 488 C. proc. civ. și nici nu a arătat în ce constă nelegalitatea sentinței recurate, astfel că recursul este nul conform art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Pe fond, solicită respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

2.1. În ceea ce privește excepția tardivității recursului, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată.

Verificând respectarea termenului de declarare a căii de atac, în raport cu obiectul cererii deduse judecății, se constată că potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004:

"(4) Hotărârea prin care se pronunță suspendarea este executorie de drept. Ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare. Recursul nu este suspensiv de executare."

Potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungește până în prima zi lucrătoare care urmează.

În cauză, în ceea ce privește recursul formulat de reclamanta A., se constată că sentința recurată a fost comunicată acesteia la data de 20.05.2016, iar cererea de recurs a fost înaintată prin poștă la data de 24.05.2019, conform ștampilei aplicate pe plicul de corespondență de la fila x verso din dosarul de recurs.

Având în vedere data comunicării hotărârii recurate, rezultă că ultima zi de declarare a recursului, calculată potrivit dispozițiilor art. 181-183 C. proc. civ., era data de 26.05.2019, ce cădea într-o zi de duminică, motiv pentru care termenul de declarare a recursului se prelungea până la data de 27.05.2019.

De altfel, intimatul-pârât a invocat excepția tardivității recursului în mod general, fără a indica reperele temporale în raport cu care apreciază că recursul de față ar fi tardiv.

Prin urmare, Înalta Curte constată că recursul a fost declarat în termen, astfel că, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., raportat la art. 248 din același act normativ, Înalta Curte va respinge excepția tardivității recursului.

2.2. În ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată.

Astfel, analizând recursul de față, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat critici ce pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., având în vedere că a susținut în esență că instanța a interpretat eronat dispozițiile art. 1, art. 2 lit. b) și c) din Legea nr. 554/2004, apreciind că actul atacat nu este un act administrativ, supus dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

De asemenea, recurenta-reclamantă a arătat argumentele sale, atât în sprijinul acestui punct de vedere.

În consecință, în temeiul art. 248 C. proc. civ. raportat la art. 486 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului.

2.3. Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.3.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., suspendarea efectelor Hotărârii nr. 11/03.04.2018 a Comitetului Executiv Național al B., până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018, aflat pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, având ca obiect anularea Hotărârii nr. 28/2018 a Comisiei Naționale de Arbitraj și Integritate a B., prin care s-a respins contestația reclamantei împotriva Hotărârii nr. 11/03.04.2018 a Comitetului Executiv Național al B..

Prin Hotărârea nr. 11/03.04.2018 a Comitetului Executiv Național al B. s-a dispus sancționarea recurentei-reclamante cu excluderea din partid.

Analizând prevederile legale incidente în raport cu actul dedus judecății, prima instanță a ajuns la concluzia că Hotărârea nr. 11/03.04.2018 a Comitetului Executiv Național al B. nu are natura unui act administrativ, prin acesta nefiind stabilite, stinse ori modificate raporturi juridice și nici nu a fost emis în regim de putere publică, astfel că el nu poate forma obiect al contestației administrative și nici obiectul contestării în instanță, acțiunea promovată în acest sens fiind inadmisibilă.

Această concluzie este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar.

Din motivele de recurs rezultă că problema de drept care se impune a fi dezlegată în cauză este dacă Hotărârea nr. 11/03.04.2018 a Comitetului Executiv Național al B. are natura juridică a unui act administrativ.

În aceste coordonate, de lege lata, hotărârea din speță, emisă de către Comitetului Executiv Național al B. nu are trăsăturile definitorii ale actului administrativ, definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, pentru că nu are prin el însuși aptitudinea de a "da naștere, modifica sau stinge raporturi juridice" și nu a fost emis "în regim de putere publică".

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înțelege "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ".

Prin urmare, pentru a fi considerat act administrativ, condițiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv să fie vorba de un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, în scopul de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații.

Or, în speță, Hotărârea nr. 11/03.04.2018 a fost emisă de Comitetul Executiv Național al B., în virtutea prerogativelor date emitentului prin Legea nr. 14/2003 și Statutul partidului.

Astfel cum în mod corect a sesizat prima instanță că, deși art. 1 din Legea nr. 14/2003 a partidelor politice statuează că partidul politic este o persoană juridică de drept public, Hotărârea nr. 11/03.04.2018 nu a fost emisă în regim de putere publică, ci în temeiul procedurilor și atribuțiilor reglementate de statutul B., statut adoptat prin voința membrilor acestuia, conform scopurilor urmărite la data înființării lui, urmărind realizarea intereselor unei entități politice.

În concluzie, Înalta Curte împătășește opinia primei instanțe în sensul că Hotărârea nr. 11/03.04.2018 emisă de Comitetul Executiv Național al B. nu face parte din categoria actelor administrative, astfel cum acestea sunt definite la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile recurentei-reclamante referitoare la incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 530 din 12 decembrie 2013 privind excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, prin care s-a constatat neconstituționalitatea acestor prevederi.

Astfel, Înalta Curte reține că la termenul de judecată din data de 08.11.2018, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a pus în discuția părților competența unei secții civile de a soluționa cererea de suspendare a reclamantei, reprezentantul reclamantei susținând că în cauză se atacă un act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004.

Ulterior, și Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a pus în discuție la termenul din 17.01.2019 calificarea acțiunii, reprezentantul reclamantei susținând în continuare că a înțeles să formuleze acțiunea în temeiul dispozițiilor art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, având în vedere că hotărârea contestată reprezintă un act administrativ.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că declararea ca fiind neconstituționale a prevederilor art. 16 alin. (3) din Legea nr. 14/2003 nu poate avea vreo înrâurire asupra calității de act administrativ a hotărârii atacate și, prin urmare, nu se pune problema că actul atacat nu poate fi contestat, ci doar că acesta nu poate fi contestat în procedura specială a contenciosului administrativ, prevăzută de Legea nr. 554/2004.

Astfel fiind, nu se pot reține susținerile recurentei potrivit cărora hotărârea atacată emană de la o persoană juridică de drept public, astfel cum sunt definite partidele politice la art. 1 teza a II-a din Legea nr. 14/2003, întrucât hotărârea respectivă nu întrunește și celelalte trăsături caracteristice ale unui act administrativ.

În consecință, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 164 din 17 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile tardivității și nulității recursului.

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 164 din 17 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 ianuarie 2020.