ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4065/2019

Ședința publică din data de 18 septembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 7.12.2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a solicitat constatarea refuzului pârâtei de a soluționa în condițiile Legii nr. 317/2004 o nouă sesizare, introdusă potrivit art. 47 alin. (2) din Legea nr. 317/2004.

În motivare, partea reclamantă a arătat că, în urma comunicării rezoluției de clasare nr. x/2016 din data de 22 septembrie 2016, prin care nu se analizează toate faptele sesizate, reclamantul a procedat la înaintarea unei noi sesizări, în conformitate cu prevederile Legii nr. 317/2004 - art. 47 alin. (2), unde a menționat faptul că aceasta constituie totodată și o acțiune prealabilă în conformitate cu prevederile Legii contenciosului administrativ, la care pârâtul refuză nejustificat să procedeze la analiză, după cum i-a comunicat prin adresa nr. x din data de 11.11.2016.

Prin sentința civilă nr. 892 din data de 14.03.2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității, invocată de pârâtă, ca nefondată și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 892 din data de 14.03.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A. invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, prin hotărârea pronunțată se încalcă prevederile Legii nr. 317/2004 ca lege specială, iar în cazul de față nu se pot aplica în nici un fel prevederile legii generale, respectiv Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că înlăturarea de la aplicare a legii generale ori de cate ori există o dispoziție specială într-o materie dată, nu trebuie să fie expresă, fiind de la sine înțeleasă, întrucât este consecința directă a principiului specialia generalibus derogant. Ca o consecință a acestui principiu, nu este permisă convenția părților care să impună aplicarea legii generale.

Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în fața unui caz ce intră sub incidența prevederilor sale, deci norma specială se aplică prioritar față de norma generală, chiar și atunci când norma specială este mai veche decât norma generală.

Urmare jurisprudenței ICCJ și având în vedere faptul că respingerea acțiunii subsemnatului nu s-a motivat cu respectarea de către pârâtă a prevederilor Legii nr. 317/2004, hotărârea nr. 892/14.03.2017 a Curții de Apel București este nelegală. De fapt, pentru Curtea de Apel București și pentru pârâtă, Legea nr. 317/2004 se aplică doar până la art. 47 alin. (1) lit. b).

Curtea Constituțională prin Deciziile pe care le emite nu modifică automat actul normativ declarat neconstituțional, ci modificarea trebuia să se facă de legiuitorul primar (parlament) sau cel delegat (guvern), în termenul de 45 de zile de Ia data publicării Deciziei în monitorul oficial.

În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituția României, urmare nemodificării Legii nr. 317/2004 în termenul de 45 zile de la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 397/03.07.2014, prevederile Legii 317/2004 art. 47 alin. (1) lit. b) și-au încetat aplicabilitatea, cu alte cuvinte sunt abrogate implicit.

Sintagma "rezoluția de clasare este definitivă" nu reprezintă o dispoziție legală ci este constituită de art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004.

Instanțele de judecată trebuie să aplice actul normativ așa cum este acesta redactat și modificat de legiuitor și nu pot să deducă singure modificări care trebuiau operate de legiuitor și să le aplice de lege ferenda.

Prin urmare, la data prezentei, art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 este fie abrogat prin efectul legii ca urmare a prevederilor din Constituția României art. 147 alin. (1), fie neconstituțional în continuare - ca urmare a nemodificării.

Indiferent care ar fi situația, la data actuală, rezoluția de clasare nu mai reprezintă o soluție legală care se putea da de către pârâtă la petițiile pe care le primește, deoarece de la data de 30 august 2014 se puteau da ca urmare a nemodificării conform Deciziei CCR doar soluții în conformitate cu prevederile Legii nr. 317/2004 art. 47 alin. (1) lit, a) sau c).

Recurentul-reclamant arată că avea dreptul la o acțiune în realizare în conformitate cu prevederile Legii nr. 317/2004 art. 47 alin. (5), prevederi din legea specială care nu pot fi înlocuite conform jutisprudenței ICCJ cu prevederi din legea generală.

În baza argumentelor de drept mai sus arătate, precum și a eventualelor completări care se vor face după comunicarea sentinței recurate, a solicitat casarea hotărârii nr. 892/2017 a Curții de Apel București ca nelegală și netemeinică, constatarea refuzului pârâtei Inspecția Judiciară de a întocmi și comunica o soluție în conformitate cu prevederile Legii nr. 317/2004.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței atacate.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 31 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 18 septembrie 2019.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-pârâte, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța de control judiciar constatată că, recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat să se constate refuzului pârâtei de a soluționa în condițiile Legii nr. 317/2004 o nouă sesizare, introdusă potrivit art. 47 alin. (2) din Legea nr. 317/2004.

Prima instanță a respins, ca nefondată cererea reclamantului reținând că nu s-a demonstrat realitatea pretinsului refuz nejustificat de soluționare imputat părții pârâte.

Soluția primei instanțe este legală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Răspunzând punctual motivelor de recurs, Înalta Curte reține următoarele: Primul motiv de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. potrivit cărora:

"Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești".

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este prezent în ipoteza în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești în sensul că s-a produs o incursiune în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum sunt acestea delimitate de Constituția României sau de legile organice ceea ce în cauză, nici nu s-a invocat, nici nu s-a demonstrat. Faptul că recurentul-reclamant consideră că în speța de față prima instanță trebuia să aplice prevederile Legii nr. 317/2004, ca lege specială și să înlăture dispozițiile Legii nr. 554/2004, ca lege generală, nu echivalează cu încălcarea sferei de atribuții a altei autorități pentru a putea fi reținută încălcarea sferei de competențe a autorității judecătorești, astfel că acest motiv de recurs nu poate fi primit.

Cel de-al doilea motiv de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit cărora:

"Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) când hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei".

Acest motiv de recurs vizează nerespectarea exigențelor dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, potrivit cărora hotărârea judecătorească va cuprinde:

"(1)/…/b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

În cauză, hotărârea pronunțată de instanța de fond satisface cerințele prevăzute de dispozițiile legale menționate, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței cu privire la soluția pronunțată.

Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Sub acest aspect se constată că hotărârea instanței de fond răspunde cerinței argumentării soluției adoptate, considerentele acesteia conținând analiza complexă și detaliată a motivelor de nelegalitate a actului administrativ contestat, cu luarea în considerare și diseminarea apărărilor părților.

Împrejurarea că instanța de fond nu și-a însușit argumentele reclamantului, nu face incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. pentru că acest text de lege are în vedere argumentarea hotărârii în baza unor temeiuri străine de natura pricinii, respectiv de motivele invocate de părți și nu aspectele invocate de reclamant.

O soluție sau alta a instanței de fond presupune preluarea filtrată, totală sau parțială a argumentelor unei părți în conflictul judiciar dedus judecății și înlăturarea explicită sau implictă a argumentației celeilalte părți, astfel că respingerea acțiunii reclamantului s-a întemeiat pe argumentele prezentate detaliat de instanța de fond, iar susținerile reclamantului au fost apreciate, nefondate.

Prin urmare această critică de nelegalitate este nefondată.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material") instanța de control judiciar îl găsește neîntemeiat, hotărârea instanței de fond fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente.

Recurentul-reclamant își exprimă nemulțumirea cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 317/2004 în integralitatea lor, susținând că pentru curtea de apel și pentru pârâtă această lege se aplică doar până al art. 47 alin. (1) lit. b).

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, prevede că inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluție scrisă și motivată: b) clasarea sesizării, în cazul în care aceasta nu este semnată, nu conține datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situației de fapt care a determinat sesizarea, precum și în cazul prevăzut la art. 45 alin. (4) lit. b).

Alin. (2) al aceluiași articol menționează că:

"În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), se poate face o nouă sesizare, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege".

Într-adevăr, dispozițiile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 menționează dreptul petiționarului de a face o nouă sesizare, însă acest drept este condiționat de respectarea condițiilor prevăzute de lege precum și de situația în care clasarea s-a dispus pentru lipsa semnăturii, nu conține datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situației de fapt care a determinat sesizarea, precum și în cazul prevăzut la art. 45 alin. (4), or această situație nu se regăsește în speța de față.

Prima sesizare a fost înregistrată la Inspecția Judiciară la data de 21.07.2016. Prin Rezoluția nr. x/2016 din data de 22.09.2016 s-a dispus clasarea lucrării cu motivarea că aspectele prezentate de petiționar nu pot face obiectul controlului administrativ exercitat de Inspecția Judiciară deoarece, modul în care judecătorii au interpretat și aplicat dispozițiile legale incidente în cauză, măsurile dispuse, precum și soluția pronunțată reprezintă esența activității de judecată și nu pot fi supuse cenzurii unei autorități administrative, ci doar instanței de control judiciar. Exprimarea unei opinii asupra soluției pronunțate ar presupune un examen al cauzei, constând în analiza și interpretarea probelor administrate și a legii aplicabile, ceea ce ar însemna ca o autoritate administrativă să se substituie instanței de control judiciar, având drept consecință încălcarea principiului constituțional al independenței judecătorilor și supunerii lor numai legii, precum și autorității de lucru judecat.

Prin cea de-a doua petiție, petentul își exprimă nemulțumirea cu privire la Rezoluția de clasare nr. x/2016 susținând că în cuprinsul său nu se face referire la faptul că nicio instanță de judecată (Tribunalul Caraș Severin, Curtea de Apel Timișoara, ÎCCJ) nu s-a pronunțat asupra obiecțiunilor ridicate de petent și respectiv asupra cererii de constatare a infracțiunii de bancrută frauduloasă. Nu se arată nicăieri de ce nerespectarea prevederilor art. 397 din C. proc. civ. nu constituie abatere disciplinară în conformitate cu prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată.

Prin adresa nr. x/2016 din data de 08.11.2016 Inspecția Judiciară a răspuns petentului că verificările prealabile efectuate în limitele de competență ale Inspecției Judiciare nu au evidențiat încălcări ale normelor de drept material sau procesual, de natură să reprezinte indicii de săvârșire a vreunei abateri disciplinare de către judecătorii care au soluționat dosarul nr. x/2013, judecătorii care au expus motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, astfel că raționamentul logico-juridic urmărit de aceștia nu poate forma obiectul verificărilor efectuate de Inspecția Judiciară. Față de aceste aspecte, Inspecția Judiciară își menține punctul de vedere exprimat prin Rezoluția emisă la data de 22.09.2016 în dosarul nr. x/2016.

Cu privire la conținutul adresei nr. x/2016 din data de 08.11.2016 emisă de Inspecția Judiciară petentul a formulat cerere înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016 prin care a solicitat să se constate refuzul de soluționare a contestației sale, în condițiile Legii ntr. 554/2004 și a Legii nr. 317/2004.

Înalta Curte, în acord cu prima instanță constată că în raport de dispozitivul și considerentele Deciziei nr. 397/2004 a Curții Constituționale a României, dreptul la formularea unei noi sesizări, potrivit art. 47 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, republicată, este recunoscut în principiu atunci când petentul se adresează Inspecției Judiciare cu o nouă cerere în al cărei conținut fie remediază omisiunile anterioare privitoare la semnare, date de identificare ale autorului sau identificarea situației de fapt care a determinat sesizarea, fie recurge la alte împrejurări care s-ar constitui într-o pretinsă abatere disciplinară săvârșită de magistratul învestit cu soluționarea cauzei.

Or, în ipoteza în care petentul recurge la adresarea către Inspecția Judiciară a aceleiași sesizări, fără a învedera noi împrejurări și fără a aduce vreun element nou, autoritatea publică nu are obligația emiterii unei noi rezoluții, întrucât sesizarea respectivă a fost soluționată anterior prin rezoluția deja emisă.

Într-adevăr, sesizarea adresată Inspecției Judiciare este expresia dreptului la petiționare al persoanei interesate, cu consecința aplicării în completarea normei speciale din conținutul Legii nr. 317/2004, republicată, însă în raport de dispozițiile art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor "Dacă după trimiterea răspunsului se primește o nouă petiție de la același petiționar (…), cu același conținut, aceasta se clasează, la numărul inițial făcându-se mențiune despre faptul că s-a răspuns."

Așa fiind, Înalta Curte constată, pe de o parte, că dreptul comun în materie de soluționare a petițiilor prevede un drept al celui interesat de a obține o singură soluționare a unei petiții adresate, orice altă revenire ulterioară a petiționarului în aceleași condiții având ca și rezultat clasarea, iar pe de altă parte, dreptul de petiționare nu impune autorității ca răspunsul să fie emis în maniera urmărită de petiționar, iar nemulțumirile petiționarului nu pot fi asimilate cu un refuz de soluționare a contestației.

Prin urmare, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, criticile formulate de recurentul-reclamant fiind nefondate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A., împotriva sentinței nr. 892 din 14 martie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 septembrie 2019.