ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3699/2025

Ședința publică din data de 25 iunie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul instanței la data de 26.11.2024 reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală București și Ministerul Finanțelor- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a solicitat suspendarea executării actelor administrativ fiscale: Decizia de impunere privind obligațiile fiscale principale în cuantum de 9.844.770 RON stabilite ca urmare a verificării documentare cu nr. 8805/5/18.09.2023 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Antifraudă Fiscală-Direcția Regională Antifraudă Fiscală București până la pronunțarea pe fond asupra contestației și Decizia nr. 433 din 07.02.2024 privind soluționarea contestației administrative de către Ministerul Finanțelor- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor privind soluționarea contestațiilor nr. M- SLP 842263/2023 și M- SLP/07.02.2024 înregistrate la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor până la soluționarea definitiva a dosarului nr. x/2024 pe rol la Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal cu termen la data de 27.01.2025.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 103 din 5 februarie 2025, a respins ca nefondată excepția inadmisibilității, a admis excepția tardivității și a respins cererea de suspendare a executării actului administrativ fiscal formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală București și Ministerul Finanțelor- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, ca fiind tardiv formulată.

Împotriva acestei sentințe reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. arată că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Prin cererea de suspendare s-a solicitat suspendarea și în raport de prezența pe rolul Curții de Apel București a dosarului cu nr. x/2025 cerere având obiect anulare act administrativ, ca acțiune principală, prin care recurenta încearcă să obțină anularea actelor administrative ale căror anulare se solicită.

În opinia recurentei, instanța nu a motivat în niciun fel de ce nu a admis cererea de suspendare a efectelor actelor administrative atacate față de acest dosar și, prin urmare, a avut loc o încălcare în ipoteza descrisă de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Cu privire la motivul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenta arată că instanța de fond s-a limitat doar la a calcula termenul de 60 de zile pentru prima acțiune în anulare care a fost introdusă în 2024, în februarie, tot la Curtea de Apel. Față de această situație înțelege să nu mai insiste să solicite suspendarea față de această acțiune și să se limiteze la acțiunea principală, ulterioară, depusă in ianuarie 2025, față de care cererea de suspendare a fost depusă într-un termen de 60 de zile conform art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, instanța de fond a interpretat eronat acest text de lege și, prin urmare, s-a produs o încălcare care este sancționată la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală București a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma motivului de casare invocat de recurentă prevăzut de art. 488 alin. (1). 6 C. proc. civ.."(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază", constată că aceasta este întemeiată, pentru motivele de mai jos:

Se impune a se preciza cu prioritate faptul că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar, fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor textului de lege anterior menționat.

Motivarea este, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare, de către instanța superioară, a atribuțiilor de control judiciar, de legalitate și temeinicie.

În practica instanței supreme (de ex., Decizia nr. 4362/17 oct. 2018, S. a II-a civ., Dec. 1025/15 mai 2019, S. a II-a civ. etc.) dar și în doctrina de specialitate (de ex. "Drept procesual civil-ediția a 5-a revizuită și adăugită", G.Boroi, M.Stancu, p.673, editura Hamangiu, 2020), s-a arătat frecvent faptul că motivarea soluției, cea mai întinsă parte a unei hotărâri judecătorești, trebuie să fie precisă și necontradictorie, astfel încât din ea să rezulte justețea soluției pronunțate, presupunând răspunsuri precise la toate capetele de cerere și la toate apărările formulate, pe baza tuturor probelor administrate, a argumentelor și raționamentelor juridice, a principiilor și a regulilor de drept substanțial și procedural.

Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, cel puțin pentru a le aprecia pertinența, iar realitatea acestui demers și efectivitatea lui trebuie să se reflecte în considerente, neputând fi rezultatul unei presupuneri.

Este unanim admis că, atâta timp cât motivarea unei hotărâri judecătorești ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, dacă, în considerente, instanța nu analizează probele care au fost administrate, nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu evocă normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, nu analizează argumentele importante și nu justifică înlăturarea apărărilor esențiale care susțin opinia contrară, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală; o astfel de hotărâre devine arbitrară și nu permite exercitarea controlului judiciar.

Înalta Curte are în vedere și faptul că, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătorești, motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloace de apărare, această garanție fiind esențială întrucât permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate, și deci, că judecătorul a ținut cont de ele.

Pe de altă parte, această obligație a instanțelor judecătorești de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudența CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state.

De altfel, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă în concordanță cu probele și actele de la dosar, pentru a constitui o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care este posibilă exercitarea controlului judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Circumstanțiind aceste aspecte teoretice la speța dedusă judecății, se constată că judecătorul fondului nu a analizat susținerile ambelor părți și nu a răspuns argumentelor acestora, ceea ce face ca hotărârea pronunțată să fie susceptibilă de casare.

Prima instanță a respins cererea de suspendare întemeiată pe art. 15 din Legea nr. 554/2004, ca fiind tardiv formulată, în considerarea faptului că acțiunea privind anularea actului administrativ fiscal reprezentat de decizia de impunere privind obligațiile fiscale în cuantum de 9.844.770 de RON a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 12.02.2024, iar cererea de suspendare care face obiectul prezentei cauze a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 26.11.2024, cu depășirea termenului maxim de 60 de zile prevăzut de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ.

Cu toate acestea, se constată că, prin notele scrise înregistrate la 09.01.2025, reclamanta a învederat că înțelege să solicite suspendarea și până la soluționarea dosarului nr. x/2025 având același obiect. Or, din această perspectivă, deși au existat inclusiv dezbateri în fața primei instanțe, motivarea primei instanțe este inexistentă, ceea ce atrage incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Așadar, Înalta Curte constată că motivarea primei instanțe nu întrunește cerințele procedurale prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind arătate, în concret, motivele de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate susținerile reclamantului menționate mai sus, prin care acesta a combătut excepția de tardivitate.

Prin urmare, a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil și i s-a cauzat o vătămare procesuală, care nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea prevederilor art. 497 C. proc. civ., respectiv casarea sentinței atacate, în limitele recurate, și trimiterea spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

În aceste condiții, analiza cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. va rămâne de prisos.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentința atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată, menținând dispoziția sentinței recurate privitoare la excepția de inadmisibilitate în lipsa recurării acestei din urmă soluții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 103 din 5 februarie 2025 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința atacată și trimite cauza spre o nouă judecată.

Menține dispoziția sentinței recurate privitoare la excepția de inadmisibilitate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 iunie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.