ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3459/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 13.09.2022, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - Activitatea de Inspecție Fiscală, suspendarea deciziei de impunere nr. x din 25.01.2021 privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice ("Decizia de Impunere"), precum și accesoriile aferente, a deciziei F-MC/25.01.2021 privind modificarea bazei de impozitare ca urmare a inspecției fiscale, a dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/28.01.2021 și a raportului de inspecție fiscală nr. x/25.01.2021 ("Raportul de Inspecție Fiscală"), până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare formulate împotriva acestor acte administrative, care formează obiectul dosarului nr. x/2022 înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, dosar aflat în etapa administrării unui probatoriu complex. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2435 din 27 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal: - s-a respins excepția inadmisibilității formulării cererii; - s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - Activitatea de Inspecție Fiscală. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 2435 din 27 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal reclamanta a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței atacate și, în urma rejudecării cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată cum a fost formulată, respectiv suspendarea executării actelor administrative fiscale menționate anterior. Totodată, a precizat că nu înțelege să critice soluția cu privire la excepția de inadmisibilitate, aceasta nefiind afectată de motive de nelegalitate. A considerat că soluția instanței de fond este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 14 alin. (1) și art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004 ce reglementează paguba iminentă și cazul bine justificat care ar impune suspendarea executării actelor contestate. A susținut că prima instanță a dezvoltat aproape exhaustiv o serie de considerente pur teoretice referitoare la interpretarea textelor legale incidente și a procedat la o aplicare complet superficială a acestora în speța dedusă judecății. Cu alte cuvinte, soluția primei instanțe este una de tip copy-paste, deoarece a preluat o serie de considerente pur teoretice pentru a prezenta condițiile legale necesare pentru a putea dispune suspendarea, însă acestea nu au fost în mod corect aplicate situației de fapt deduse judecății. În mod nelegal prima instanță a apreciat că în speță nu există un caz bine justificat care să impună suspendarea, făcând o confuzie între analiza prima facie și motivele propriu-zise de nelegalitate invocate. Contrar celor reținute de către prima instanță, A. S.R.L. nu și-a fundamentat cazul bine justificat pe faptul că a contestat deja în instanță legalitatea actelor atacate. Dimpotrivă, a invocat o serie de motive care, chiar fără a fi analizate pe fond, permit și impun o analiză prima facie, o analiză care ar fi suficientă pentru a verifica aparența de nelegalitate. Soluția primei instanțe reprezintă, în esență, un refuz nejustificat de a verifica aparența de nelegalitate, motivat de unicul considerent că aspectele invocate fac obiectul analizei pe fond. În realitate, verificarea aparenței, chiar și prin prisma unor motive care vor fi pe larg analizate pe fondul cauzei, este nu numai posibilă, dar și obligatorie într-o acțiune în suspendare. În acest sens, recurenta-reclamantă a făcut referire la jurisprudența națională (Decizia nr. 1567/2012 - Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2788/2014 - Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 829/2010 - Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2199/2009 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal) și a Tribunalului Uniunii Europene (Cauza T 393/10 R Westfälische Drahtindustrie și alții împotriva Comisiei Europene; Cauza T 345/12 R Akzo Nobel NV și alții împotriva Comisiei Europene). În continuare, cu privire la cazul bine justificat recurenta-reclamantă a detaliat motivele pentru care a considerat că soluția primei instanțe este vădit nelegală, prin raportare la elementele de aparentă nelegalitate. Referitor la invocarea repetată și vădit nefondată de către organele fiscale a secretului fiscal - caz bine justificat care impune suspendarea, recurenta-reclamantă a arătat că, în realitate, instanța de fond a analizat numai în mod aparent conduita organelor fiscale, din perspectiva invocării necesității protejării secretului fiscal, ceea ce a condus la încălcarea dreptului la apărare al societății. În opinia sa, prima instanță nu a analizat în concret conduita abuzivă a organelor fiscale care, atât pe parcursul controlului fiscal, cât și ulterior, în etapa de soluționare a contestației, au invocat necesitatea de a proteja secretul fiscal (art. 11 Codul de procedură fiscală). În acest mod, a fost încălcat grav dreptul la apărare prin limitarea drastică a accesului efectiv la toate documentele și informațiile aflate la dosarul cauzei. Astfel, organele fiscale au invocat în susținerea actelor administrativ-fiscale atacate extrem de multe înscrisuri pretins acoperite de secretul fiscal, aparținând unor societăți din același grup de firme (deci pentru care nu exista necesitatea protejării secretului fiscal), în condițiile în care nu au putut fi identificate reale abateri în urma verificării înregistrărilor din contabilitatea A.. Simplul acces la dosarul administrativ nu înseamnă că dreptul la apărare a fost pe deplin asigurat. Mai mult chiar, toate elementele invocate de către A. dovedesc, cel puțin aparent, că organele fiscale s-au prevalat de mai multe ori de necesitatea protejării secretului fiscal - folosind informații care nu au fost aduse la cunoștința sa, deși i-au fundamentat deciziile. Astfel, dincolo de legalitatea pe fond a acestei conduite, instanța trebuia și putea să constate că organele fiscale s-au prevalat de caracterul secret al unor documente care vizau aspecte legate de și care influențează inspecția fiscală - procesele-verbale aferente controalelor încrucișate efectuate în perioada suspendării inspecției fiscale și interogările FISCNET care au stat la baza emiterii opiniilor în proiectul de RIF. Referitor la celelalte elemente care constituie un caz bine justificat care impune suspendarea, recurenta-reclamantă a susținut că nelegalitatea soluției primei instanțe reiese și din modul în care au fost analizate și respinse, în bloc, aceste elemente care confirmă aparența de nelegalitate a actelor de control atacate. În esență, a arătat că aparența de nelegalitate rezultată din reținerea de către organele fiscale a unor aspecte care țin de oportunitate, iar nu de reala încălcare a vreunor prevederi legale. Or, puternica aparență de nelegalitate rezultă cât se poate de clar din faptul că dispozițiile legale prin care se reglementează dreptul contribuabilului de a-și deduce cheltuielile cu serviciile nu condiționează deductibilitatea cheltuielilor de oportunitatea serviciilor ce au generat cheltuielile, oportunitate care este la latitudinea companiei, în lumina respectării principiului libertății de gestiune a contribuabilului și a principiului proporționalității. Verificarea caracterului efectiv al cheltuielilor, este o chestiune de fond, care va fi analizată în concret în cadrul acțiunii în anulare, însă faptul că organele fiscale au condiționat expressis verbis deductibilitatea celor mai multe cheltuieli de caracterul oportun al acestora reprezintă o serioasă aparență de nelegalitate, întrucât se bazează pe o adăugare la lege, ceea ce este în mod evident nepermis. Aparența de nelegalitate rezultată din contradicția evidentă între modul de apreciere în prezenta speță, prin raportare la operațiuni identice și similare. În acest sens, recurenta-reclamantă a reluat argumentele din contestația administrativă și a arătat, în esență, că ignorarea rezultatului controlului încrucișat efectuat la societatea B. S.A. în ceea ce privește situații identice și similare reprezintă un caz bine justificat care ar fi suficient, per se, pentru ca instanța să dispună suspendarea. Indiferent de legalitatea pe fond, există o puternică aparență de nelegalitate în orice situație în care același organ de control fiscal, dispune concluzii si soluții diferite, la societăți diferite, dar cu privire la aceleași operațiuni și aceleași documente justificative. Dubla impunere evidentă care înlătură de la deductibilitate TVA care a fost deja colectată și încasată de la prestatorii de servicii denotă, de asemenea, o puternică aparență de nelegalitate care impune suspendarea executării actelor atacate. În concret, cheltuielile cu servicii pentru care A. a pus la dispoziția echipei de inspecție fiscală dovada vânzării către diverși beneficiari au fost considerate nedeductibile și a fost ignorat faptul că serviciile achiziționate au fost integrate în proiectele derulate de A. S.R.L. din care aceasta a obținut venituri impozabile. Cu toate acestea, componenta TVA din cheltuielile înregistrate în relația cu furnizorii prestatori de servicii, considerată nedeductibilă de organele fiscale a fost recuperată integral, fiind colectată de prestatorii subscrisei tocmai pentru a intra în mecanismul general de plată a TVA la bugetul de stat. Acest fapt este incontestabil, întrucât din controalele încrucișate efectuate de organul fiscal reiese faptul că furnizorii A. S.R.L. au înregistrat corect și complet tranzacțiile cu aceasta, astfel, că prin RIF echipa de inspecție fiscală nu a stabilit că în tranzacțiile analizate considerate nedeductibile din punct de vedere fiscal de aceștia au fost înregistrate avantaje fiscale. S-a ajuns, în acest mod, la o dublă impozitare evidentă, cel puțin în aparență, la furnizor și beneficiar, bugetul de stat se îmbogățindu-se fără justă cauză. În ceea ce privește soluția primei instanțe referitoare la neîndeplinirea condiției prevenirii unei pagube iminente, recurenta-reclamantă a considerat că este nelegală, fiind dovada unei interpretări și aplicări fundamental eronate a legii la situația de fapt pe care a prezentat-o. În esență, a susținut că măsurile de eșalonare care vizau obligații anterioare ale A. față de ANAF au fost ridicate de către organele fiscale și reprezintă un argument care confirmă iminența producerii unui prejudiciu, pentru că executarea silită poate fi demarată oricând, chiar dacă acest lucru nu s-a produs până în prezent. De altfel, din adresa DGAMC nr. 12700/21 februarie 2023 transmisă către C. S.A. (Anexa nr. 1 la cererea de recurs), rezultă intenția fermă a organelor fiscale de a proceda la orice forme de executare silită. În continuare, a arătat că prima instanță a ignorat cu desăvârșire, prin faptul că nici măcar nu a menționat-o, nicidecum să o înlăture motivat, Opinia expertului consultat fiscal D. privind impactul executării Deciziei de impunere nr. x/25.01.2021 asupra activității A.. (Anexa nr. 12 la cererea de suspendare). Din acest document rezultă în mod cert impactul financiar al actelor atacate asupra subscrisei A., prin raportare la totalul debitului principal plus accesorii în sumă de 80.794.50 RON. Totodată, pentru corecta circumstanțiere a pagubei iminente, recurenta-reclamantă a apreciat că ar fi fost relevant să se aibă în vedere și specificul activității desfășurate de A. și caracteristicile particulare ale pieței pe care aceasta acționează, făcând referire la proiectele majore în care activează societatea. Plata obligațiilor fiscale stabilite suplimentar de organele fiscale este în mod clar de natură să afecteze capacitatea investițională a societății, cu consecința reducerii competitivității și crearea unor dificultăți de menținere pe piață. Concluzionânad, a arătat că executarea Deciziei de impunere ar periclita în mod iremediabil nu numai activitatea A., ci și activitatea partenerilor publici ai acesteia. În cazul intrării recurentei-reclamante în incapacitate de plăți, ar fi în pericol iminent finalizarea obligațiilor asumate prin contractele de achiziție publică deja încheiate, unele dintre ele având ca obiect lucrări la obiective de importanță strategică: Aeroportul International Henri Coandă Bucuresti, Aeroportul International Bucuresti Băneasa - Aurel Vlaicu, Magistrala M5 metrou, Centrala Nuclearelectrică Cernavodă. În mod evident, cel puțin cu privire la aceste proiecte, nu numai că recurenta-reclamantă va suferi un prejudiciu ireparabil în urma rezilierii contractelor pentru incapacitatea provocată de organele fiscale de a duce la bun-sfârșit angajamentele asumate, dar s-ar crea o stare de pericol public, prin amânarea lucrărilor absolut necesare la aceste obiective. O astfel de reziliere ar conduce la reluarea procedurilor de licitație și, eventual, la schimbarea soluției tehnologice, ceea ce ar conduce la întârzieri substanțiale care ar afecta nu numai autoritățile publice propriu-zise, ci și beneficiarii finali ai acestor lucrări. În mod particular, lucrarea de la Centrala Nuclearelectrică de la Cernavodă este destinată chiar să protejeze fizic un obiectiv de importanță strategică pentru România, iar în lipsa acestor lucrări, centrala poate fi vulnerabilă, cu consecințe grave în ceea ce privește nu numai diminuarea capacității energetice a României, ci chiar în ceea ce privește sănătatea și viața cetățenilor. 1.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțate de prima instanță. A arătat că instanța de fond, în funcție de circumstanțele speței și efectuând o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza aspectelor prezentate de partea interesată a analizat doar acele împrejurări vădite de fapt și de drept care au capacitatea să producă o serioasă îndoială asupra prezumției de legalitate a actului administrativ fiscal, și în mod legal nu a procedat la analiza criticilor de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă pe care își întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ. Dacă s-ar da curs motivelor invocate de recurenta-reclamantă în ceea ce privește cele două condiții ar însemna ca instanța de suspendare să procedeze practic la o tranșare definitivă a acestor chestiuni, fapt ce este incompatibil cu limitele legale ale cadrului procesual tranșat de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care recursul este nefondat. Instanța de fond a analizat temeinic criticile aduse de recurenta-reclamantă actului administrativ fiscal a cărui suspendare o solicită arătând că în cuprinsul cererii introductive de instanța, aceasta nu a probat faptul că s-a aflat în imposibilitatea de a îi fi asigurat dreptul la apărare față de conduita organelor fiscale, etc., aspecte care nu pot fi circumscrise cazului bine justificat. Prin criticile de nelegalitate invocate în acțiune, recurenta-reclamantă nu face altceva decât să susțină o acțiune în anulare a actului administrativ, iar analizarea acestor aspecte amănunțite de către instanța investită cu o suspendare a efectelor actului administrativ, nu ar face decât sa atragă o antepronunțare cu privire la legalitatea actului administrativ fiscal. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 22 iunie 2023, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente: 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Recurenta-reclamantă a investit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune îndreptată împotriva deciziei de impunere nr. x/25.01.2021 privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice ("Decizia de Impunere"), precum și accesoriile aferente, a deciziei F-MC/25.01.2021 privind modificarea bazei de impozitare ca urmare a inspecției fiscale, a dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/28.01.2021 și a raportului de inspecție fiscală nr. x/25.01.2021 ("Raportul de Inspecție Fiscală") solicitând, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea acestor acte administrativ-fiscale, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare care formează obiectul dosarului nr. x/2022 înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Prima instanță a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile privind existența unui caz bine justificat și dovedirea producerii unei pagube iminente și a respins cererea de suspendare formulată de reclamantă care a declarat recurs împotriva acestei soluții, invocând motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că, în cauza de față, acest motiv de casare nu este incident, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară, întrucât recurenta-reclamantă nu a invocat nicio împrejurare de fapt sau de drept care să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor administrativ-fiscale contestate. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. Cu alte cuvinte, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cazul bine justificat și paguba iminentă, care se determină reciproc, neputându-se vorbi despre un caz bine justificat fără a exista pericolul producerii pagubei și invers. Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate. Cu privire la prima condiție legală existența unui caz bine justificat, astfel cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți, în jurisprudența sa constantă, a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ. Asemenea împrejurări vădite, cu titlu exemplificativ însă fără a fi limitative, au fost reținute de instanța supremă ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ ori modificarea importantă a acestuia în calea recursului administrativ, etc. În speță, un prim motiv de aparentă nelegalitatea pe care recurenta-reclamantă l-a invocat în susținerea îndeplinirii condiției cazului bine justificat, a vizat conduita abuzivă a organelor fiscale care, atât pe parcursul controlului fiscal, cât și ulterior, în etapa de soluționare a contestației administrative, au invocat necesitatea protejării secretului fiscal, fiind încălcat grav dreptul la apărare al societății, prin limitarea drastică a accesului efectiv la toate documentele și informațiile aflate la dosarul cauzei. Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că recurentei-reclamante i-a fost asigurat accesul la dosarul administrativ, astfel cum prevăd dispozițiile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data exercitării controlului și emiterii actelor administrativ fiscale contestate, neputând fi primite criticile cu privire la încălcarea dreptului la apărare al acesteia. Prevederile art. 11 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, invocate de recurenta-reclamantă, nu instituie în sarcina organului fiscal obligația de a transmite informațiile de natura celor considerate a fi secret fiscal pe care le deține oricărui solicitant, ci doar posibilitatea de a transmite aceste informații, cu consimțământul expres și neechivoc al contribuabilului/plătitorului despre care au fost solicitate informații. Or, în speță, instanța de control judiciar apreciază că nu este evidentă, la o cercetare aparentă, conduita abuzivă a organelor fiscale din perspectiva invocării necesității protejării secretului fiscal, câtă vreme organul fiscal a acționat în limitele permise de prevederile art. 11 alin. (1) și art. 6 din Codul fiscal. În mod corect a reținut prima instanță că actele administrativ fiscale au fost fundamentate conform dispozițiilor legale și cu respectarea exercitării dreptului de apreciere a organelor fiscale asupra relevanței stării de fapt, astfel cum permit prevederile art. 6 alin. (1) și (2) coroborat cu art. 7 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, motivul invocat de recurenta-reclamantă nefiind apt să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor administrativ fiscale contestate. Înalta Curte reține că, prin celelalte motive de aparentă nelegalitate invocate, referitoare la reținerea de către organele fiscale a unor aspecte ce țin de oportunitate, iar nu de reala încălcare a vreunor prevederi legale; contradicția între modul de apreciere în prezenta speță, prin raportare la operațiuni identice și similare; dubla impunere care rezultă în urma înlăturării de la deductibilitate a TVA care a fost deja colectată și încasată de la prestatorii de servicii, recurenta-reclamantă contestă situația de fapt reținută de organele fiscale în urma controlului efectuat pretinzând o altă interpretare a contextului factual, dar și a normelor juridice incidente, ceea ce necesită administrarea unui probatoriu complex și examinarea inclusiv a criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actelor administrative fiscale contestate. Prin urmare, contrar criticilor recurentei-reclamante, prima instanță a efectuat o analiză prima facie și a concluzionat în mod just că aspectele invocate presupun, în mod obligatoriu, o analiză de fond în legătură cu incidența dispozițiilor din Codul fiscal și cu modalitatea de interpretare a dreptului material aplicabil speței, ceea ce ar depăși limitele procedurii sumare a suspendării de executare a unui act administrativ. Or, caracterul provizoriu al măsurii de temporizare a efectelor unui act administrativ presupune existența unor indicii suficient de clare care să permită o astfel de protecție în folosul persoanei vătămate prin actul administrativ pe care îl contestă, fără a fi însă necesar să se examineze viciile de nelegalitate invocate în cererea în anulare a actului contestat. Prin raportare la considerentele anterior expuse, Înalta Curte reține că nu este îndeplinită în cauză condiția existenței cazului bine justificat. În ceea ce privește cea de-a doua condiție prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cea referitoare la paguba iminentă, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. s) din lege, rezultă că noțiunea are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor și previzibil, greu sau imposibil de reparat, condiție neîndeplinită în cazul de față, cât timp recurenta-reclamantă, prin opinia expertului consultant fiscal depusă la dosar, nu a furnizat dovezi concludente cu privire la capacitatea financiară reală, și de asemenea, la impactul pe care achitarea obligațiilor fiscale, în cuantumul stabilit, îl va avea asupra activității sale. Totodată, contrar susținerilor recurentei-reclamante, faptul că măsurile de eșalonare a obligațiilor fiscale acordate în beneficiul societății au fost ridicate sau au expirat nu reprezintă un argument valid în înțelesul legii speciale care să confirme iminența producerii unui prejudiciu, câtă vreme actele atacate se bucură de prezumția de legalitate, veridicitate și autenticitate, iar punerea în executare a acestora nu poate produce o pagubă iminentă în sensul legii. Prin urmare, Înalta Curte constată că nici condiția prevenirii producerii unei pagube iminente nu este îndeplinită în prezenta cauză. În considerarea tuturor acestor argumente, recursul apare ca fiind nefondat, criticile formulate nefiind apte să conducă la modificarea soluției date de către prima instanță, care a apreciat în mod corect că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru a se putea dispune suspendarea executării actelor administrative atacate. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. În temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din același act normativ, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat.