ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 527/2023

Ședința publică din data de 04 aprilie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1 Judecata în primul ciclu procesual

I.1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Justiției - Administrația Națională a Penitenciarelor prin care a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 180.000 (o sută optzeci de mii) de euro, drept despăgubire pentru 300 de zile petrecute în mod nelegal în detenție.

În motivare a arătat că a fost arestat în baza mandatului de executare a pedepsei cu închisoare nr. 263/01.07.2014, a fost eliberat în baza biletului de liberare nr. B2-37620/2016, a fost reținut și deținut din 24.03.2003 până la 15.12.2016.

I.1.2 Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă

Prin sentința civilă nr. 2068/01.10.2019 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la faptele pretinse în perioada 24.07.2012 - 25.01.2016, fiind respinsă acțiunea în raport de această perioadă ca fiind prescrisă și, pe cale de consecință, a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Justiției - Administrația Națională a Penitenciarelor, cu privire la faptele pretinse în perioada 26.01.2016 - 15.12.2016.

I.1.3 Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie

Prin decizia civilă nr. 1448A din data de 3 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins excepția decăderii ca nefondată și a unit cu fondul excepția autorității de lucru judecat.

A admis apelurile formulate de apelantul-reclamant A. și apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Justiției - Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva sentinței civile nr. 2068/01.10.2019, pronunțate de către Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generala de Trezorerie și Datorie Publică cu sediul în București.

A schimbat sentința civilă apelată, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului chemat în judecată și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.

I.1.4 Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă

Prin decizia civilă nr. 747 din 06 aprilie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins excepția nulității recursului, a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1448A din data de 3 noiembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

I.2 Judecata în al doilea ciclu procesual

I.2.1 Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu minori și de familie

Prin decizia civilă nr. 1767A din 07 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant A. și de apelanta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor, împotriva sentinței civile nr. 2068/01.10.2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019.

I.2.2. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1767 A din data de 07 decembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul A..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 15 februarie 2022, sub nr. x/2019*.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare conform art. 497 C. proc. civ., apreciind că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică.

Astfel, a susținut că Administrația Națională a Penitenciarelor nu este singura în culpă în cauză, ci principalul vinovat este Statul Român, acesta având calitate procesuală pasivă. Acesta, în urma adoptării Legii compensatorii nr. 169/2017, nu a inițiat niciun proiect de lege pentru despăgubirea persoanelor private de libertate care nu au beneficiat de aplicarea dispozițiilor art. 55

1

din lege.

Până la data prezentei cereri de recurs, Statul Român nu a adoptat nicio lege sau orice alt act normativ care să îndrepte starea de discriminare între persoanele private de libertate care au beneficiat de aplicarea Legii nr. 169/2017 și cei care au fost eliberați anterior adoptării acestei legi și care nu au beneficiat de aplicarea ei. Legea compensatorie nr. 169/2017 este o lege penală, astfel că aplicarea art. 5 alin. (7) C. pen. rap. la art. 15 alin. (2) din Constituția României este aplicabil în cauză, iar excepția prescripției dreptului la acțiune este nefondată.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, recurentul-reclamant a susținut că în perioada cât a fost în vigoare Legea nr. 169/2017 (21 iulie 2017 - 23 decembrie 2019) Statul Român a recunoscut fără echivoc condițiile necorespunzătoare de cazare a persoanelor private de libertate, în tot sistemul penitenciar. Prin urmare, devin aplicabile dispozițiile art. 2537 alin. (1) C. civ. cu privire la întreruperea prescripției extinctive.

De asemenea, a susținut că prescripția a fost întreruptă, conform art. 2538 alin. (2) C. civ., și cu ocazia pronunțării cauzei nr. 50276/15 din 07 ianuarie 2020, în care CEDO a acordat daune morale simbolice pentru încălcarea art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prin nerespectarea condițiilor de cazare în detenție.

Recurentul-reclamant a susținut că Statul Român a urmărit în mod voit să nu adopte nicio lege reparatorie, așteptând împlinirea termenului de prescripție a dreptului la acțiune, pentru a nu acorda despăgubiri celor care nu au beneficiat de reducerea pedepsei în urma aplicării legii compensatorii.

Ca atare, este evidentă vinovăția Statului Român, conform dispozițiilor art. 16 alin. (2) C. civ.

În ceea ce privește respingerea pe fond a acțiunii pentru perioada 26 ianuarie 2016 - 15 decembrie 2016, recurentul-reclamant a învederat că fapta ilicită constă în neluarea niciunei măsuri de către Statul Român pentru asigurarea normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate. În acest sens a susținut că în camera în care a fost cazat nu a beneficiat de un spațiu util de 4 mp sau 6 mc de aer, exista un singur wc turcesc pentru 21 de deținuți, un singur duș montat deasupra wc-ului și paturi etajate pe 3 niveluri.

Or, așa cum a statuat CEDO, Statului Român îi revine sarcina de a-și organiza sistemul penitenciar în așa fel încât să asigure respectarea demnității deținuților (cauza Ananyev și alții împotriva Rusiei), respectiva obligație nefiind una de mijloace, ci una de rezultat.

A mai susținut că este elocventă și de efect scrisoarea Curții Europene a Drepturilor Omului din 13 octombrie 2021 în cauza Ciupercescu v. România nr. 79406/16.

Totodată, a învederat că încălcarea drepturilor sale a fost continuă, pe toată perioada detenției de 13 ani și 9 luni.

În perioada 24 iulie 2012 - 15 decembrie 2016, drepturile sale au fost încălcate prin faptul că nu a fost respectat spațiul minim de cazare de 4 mp, că recurentul era infestat cu ploșnițe și păduchi, că nu curgea apa rece chiar în lunile iunie- iulie- august. Urmare a lipsei apei potabile nu se putea folosi toaleta, nu se putea spăla și lipsea apa de băut. În perioada de iarnă nu se furniza căldură, pe motiv că nu se achiziționase combustibil.

Recurentul-reclamant a susținut că acțiunea sa este întemeiată pe dispozițiile art. 55

1

alin. (1) din Legea nr. 169/2017. Alin. 7 al acestui text de lege prevedea că beneficiul aplicării dispozițiilor alin. (1) nu poate fi revocat. Or, beneficiul recurentului de a fi eliberat cu 300 de zile anterior datei de 15 decembrie 2016 nu mai putea fi realizat în fapt, astfel că i-a rămas doar calea compensării materiale prin plata unei sume de bani mulțumitoare raportată la prejudiciul produs.

S-a invocat de către recurentul-reclamant și decizia CEDO din 24 iulie 2012 pronunțată în cauza nr. 64930/09 prin care i-au fost acordate despăgubiri în valoare de 600 euro pentru o perioadă de 5 zile executate în Penitenciarul Giurgiu, în condiții mai grele decât era normal.

Astfel, considerând ca punct de referință această hotărâre, recurentul-reclamant a apreciat că acordarea a 600 euro pe zi daune pentru cele 300 de zile (un total de 180.000 euro) executate în plus este o sumă echitabilă.

Totodată, recurentul-reclamant a susținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1349 C. civ., respectiv răspunderea delictuală a pârâtului și, de asemenea, a învederat că nu i-au fost aplicate dispozițiile art. 55

1

din Legea nr. 169/2017, deși era obligatoriu. Prin adoptarea acestui din urmă text de lege, Statul Român a recunoscut cele constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea pilot pronunțată în cauzele conexate Rezmiveș și alții împotriva României.

În consecință, având în vedere cele expuse, precum și dispozițiile art. 2537 alin. (1) C. civ., recurentul-reclamant a solicitat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, ca nefondată.

S-a mai învederat că este nefondată soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, întrucât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată recurentul-reclamant era în executarea pedepsei conform art. 95 din Legea nr. 254/2013 cu aplicarea art. 59, art. 60, art. 61 din vechiul C. pen.

În ceea ce privește respingerea pe fond a acțiunii pentru perioada 26 ianuarie 2016 - 15 decembrie 2016, recurentul-reclamant a susținut că această perioadă se încadrează în perioada 24 iulie 2012 - 15 decembrie 2016, la care s-a referit anterior.

Cu privire la fapta ilicită, recurentul-reclamant a învederat că simpla adoptare a Legii nr. 169/2017 prezumă prejudiciul și prin urmare și fapta ilicită prin recunoaștere directă că au fost încălcate drepturile persoanelor încarcerate din toate penitenciarele din România.

Recurentul-reclamant a mai apreciat că instanța de apel nu a înțeles cele solicitate de acesta, astfel că precizează din nou că are dreptul la realizarea beneficiului instituit prin Legea nr. 169/2017, iar acest drept nu poate fi revocat.

De asemenea, a învederat că prin adoptarea legii compensatorii penale, retroactive, s-a născut izvorul de drept civil la despăgubiri morale pentru prejudiciul creat de imposibilitatea materială de aplicare, în fapt, a dispozițiilor legii compensatorii, la data intrării în vigoare.

Ca atare, pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 169/2017 de către pârât, recurentul-reclamant a invocat aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 1359 C. civ. privind repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat.

Totodată, a arătat că sunt total eronate cele reținute cu privire la perioada 13 octombrie 2016 - 15 decembrie 2016 în custodia Penitenciarului Ploiești.

În concluzie, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 169/2017, a dispozițiilor art. 11, art. 15, art. 16, art. 21, art. 23, art. 26 și art. 52 din Constituția României corob. cu dispozițiile art. 1349 C. civ.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În probațiune s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, respectiv scrisoarea CEDO din 13 octombrie 2021, cu privire la încălcarea condițiilor de detenție din Penitenciarul Ploiești.

I.2.3. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a solicitat, în principal, anularea recursului, iar în subsidiar respingerea acestuia și menținerea hotărârii atacate.

Intimata-pârâtă a învederat că cererea de recurs nu conține motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază recursul și nici probele invocate în susținerea acestuia.

De asemenea, a învederat că recurentul-reclamant a invocat doar formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., în cuprinsul cererii de recurs neregăsindu-se critici propriu-zise la adresa hotărârii atacate, acest aspect presupunând indicarea punctuală a motivelor de nelegalitate prin raportare la soluția pronunțată și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia.

Astfel, deși recurentul-reclamant a indicat drept motiv de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., acesta nu a criticat hotărârea atacată raportat la aceste motive de casare, ci s-a limitat doar la a reda pasaje din hotărâri CEDO și de a face observații complet ieșite din contextul unei căi de atac. Practic, recurentul-reclamant nu contestă legalitatea hotărârii atacate, neaducând niciun argument în combaterea celor reținute de instanța de apel, ci este de fapt nemulțumit de soluția dată.

În consecință, având în vedere că cererea de recurs nu îndeplinește cerințele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., intimata-pârâtă a solicitat anularea acesteia.

În ceea ce privește fondul recursului, intimata-pârâtă a susținut că prin cererea de recurs se reiau în totalitate cele susținute prin cererea de chemare în judecată și ulterior prin apelul formulat, pretenții asupra cărora instanța s-a pronunțat deja.

Totodată, a învederat că instanța de apel, analizând actele dosarului, în mod corect a reținut că motivul de apel referitor la respingerea greșită a acțiunii ca prescrisă pentru perioada 24 iulie 2012 - 25 ianuarie 2016 este neîntemeiat.

Pe fondul cauzei, intimata-pârâtă a învederat că reiterează susținerile expuse în întâmpinarea depusă în dosarul de fond și solicită respingerea cererii reclamantului, întrucât nu sunt motive pentru ca pârâta să poată fi făcută răspunzătoare pentru săvârșirea unei fapte cauzatoare de prejudicii.

S-a mai învederat că nici cererea de recurs nu cuprinde alte probe din care să reiasă că reclamantului i-a fost încălcat vreun drept, astfel încât să se concluzioneze că acestuia i-a fost aplicat un tratament inuman sau degradant.

Aplicarea tratamentului inuman sau degradant a fost clarificată de Curtea Europeană, în sensul în care a stabilit că o pedeapsă sau un tratament este degradant atunci când obiectivul urmărit este acela de a umili sau înjosi persoana respectivă și dacă în funcție de consecințe, a afectat în mod ireversibil, personalitatea condamnatului, dispoziții care nu-și găsesc aplicabilitatea în situația dedusă judecății.

Tratamentul inuman a fost estimat de CEDO ca fiind atunci când a fost premeditat aplicat ore în șir și a cauzat fie vătămare corporală, fie suferințe fizice și psihice profunde persoanei, ceea ce nu poate fi discutat în cazul de fată, unde deținutului i-au fost asigurate atât confortul psihic constant cât și condiții de detenție corespunzătoare.

Condițiile de detenție se referă atât la mediul general în care sunt deținute persoanele private de libertate, cât și la regimul aplicat, modul de acordare a drepturilor corespunzătoare fiecărui regim de executare și modul de desfășurare a activităților.

În consecință, așa numita nerespectare a condițiilor de detenție nu poate fi interpretată strict sub aspectul suprafeței camerei de detenție, acesta fiind un concept mai vast, care, chiar și în viziunea Comitetului pentru Prevenirea Torturii, presupune o dezvoltare continuă, iar nivelul de supraaglomerare nu conduce automat la un tratament inuman sau degradant.

S-a mai învederat că daunele morale se stabilesc în raport cu consecințele negative suferite și intervin în funcție de importanța valorilor lezate, în măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care au fost afectate valorile lezate.

Pe cale de consecință, nu poate fi reținut în niciun caz, că situația prezentată de către reclamant ar reprezenta tratament degradant, tratament inuman sau tortură, astfel cum acestea sunt reglementate de articolul 3 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Astfel, simpla declarație a reclamantului nu este suficientă, susținerile sale având ca obiect supunerea la rele tratamente trebuie dovedite cu mijloace de probă adecvate, Curtea folosind criteriul probei apte sa elimine orice îndoială rezonabilă (Cauza Klass c. Germaniei parag. 30, Pantea c. României parag. 181-187).

În ceea ce privește prejudiciul, intimata-pârâtă a susținut că reclamantul nu a făcut nici dovada acestuia, nu a dovedit susținerile sale privind condițiile inumane și degradante din penitenciar și, chiar dacă acestea ar fi fost dovedite, nu a dovedit că în cazul său a fost depășită intensitatea suferinței inerente stării de detenție pentru a se putea considera că a fost supus torturii, unui tratament inuman ori degradant.

Deși art. 3 consacră un drept absolut, acesta nu presupune faptul că orice tratament sau pedeapsă privativă de libertate poate fi calificat drept contrar Convenției, fiind evident că orice sancțiune sau pedeapsă produce suferințe morale sau chiar fizice, astfel că nu intră sub incidența sa decât acele tratamente care ating un minim de gravitate și care au produs anumite consecințe, relativ importante, de ordin fizic sau psihic.

Ca urmare, intimata-pârâtă a apreciat că în cauză nu s-a dovedit existența vreunei fapte culpabile în sarcina penitenciarului și cu atât mai puțin în sarcina sa.

Intimata-pârâtă a mai susținut că suma solicitată de recurentul-reclamant cu titlu de despăgubiri este excesivă, iar răspunderea civilă delictuală este menită să acopere o pagubă, nu să asigure un câștig. Presupusul prejudiciu moral nu ține de condițiile de detenție, ci de măsura de îngrădire a libertății care nu intră în competența sistemului penitenciar.

În procesul civil, reclamantul este cel care trebuie să-și dovedească pretențiile. Or, în prezenta cauză, probatoriul administrat nu susține pretențiile reclamantului.

În consecință, având în vedere că recurentul-reclamant nu a făcut dovada prejudiciului moral sau material suferit, solicitarea de obligare a intimatei-pârâte la plata daunelor morale este neîntemeiată și urmează să fie respinsă ca atare.

De asemenea, verificând îndeplinirea condițiilor impuse de art. 1349 - 1357 C. civ., în cauză nu se poate reține săvârșirea unei fapte ilicite, fapte care nici nu au fost indicate în concret de reclamant.

Prin urmare, față de cele expuse, intimata-pârâtă a susținut că nu poate fi vorba de vreo răspundere civilă delictuală ce ar putea fi antrenată în cauză în sarcina sa.

Intimata-pârâtă a învederat că reclamantul a beneficiat deja de despăgubiri CEDO acordate în dosarul x pentru perioada în care a fost custodiat de Penitenciarul Giurgiu, în dosarele x pentru perioada în care a fost custodiat de Penitenciarele Giurgiu și București-Jilava.

Astfel, având în vedere că reclamantul a fost deja despăgubit pentru condiții necorespunzătoare de detenție prin hotărâri definitive ale Curții Europene a Drepturilor Omului, corespunzător perioadei pentru care se solicită și în prezentul dosar daune, intimata-pârâtă a considerată că nu trebuie să-i mai fie acordate daune morale cu titlu de despăgubiri pentru aceleași condiții de care a beneficiat în sistemul penitenciar.

S-a precizat, totodată, că recurentul-reclamant a depus la CEDO o altă plângere, ce a fost înregistrată cu numărul x/16* în care reclamă perioada în care a fost custodiat de Penitenciarul Ploiești (13 octombrie 2016 - 15 decembrie 2016), cerere ce se află în curs de soluționare.

De asemenea, a învederat că legea stabilește un principiu al unicității avantajului acordat în cazul în care deținutul a executat pedeapsa în condiții necorespunzătoare, acesta având posibilitatea să primească zile de câștig sau despăgubiri, fiind exclusă acordarea ambelor beneficii.

Având în vedere că reclamantul a obținut deja de la CEDO despăgubiri în repetate rânduri, prezenta acțiune în pretenții apare ca inadmisibilă, drept pentru care intimata-pârâtă a solicitat respingerea acesteia.

A mai învederat intimata-pârâtă că, în cazul în care reclamantul ar fi fost cu adevărat afectat, acesta s-ar fi adresat instanței pentru a i se putea soluționa pretinsa încălcare a drepturilor și nu ar fi așteptat mai bine de 2 ani de când a fost liberat din penitenciar pentru a se adresa instanței de judecată. Reclamantul a fost liberat condiționat din penitenciar la data de 15 decembrie 2016, iar acțiunea acestuia a fost introdusă în instanță la data de 25 ianuarie 2019.

Concluzionând, intimata-pârâtă a susținut că multiplele cereri adresate la CEDO de către reclamant, cât și numărul foarte mare al acțiunilor promovate de acesta la instanțele naționale (dosarele nr. x/2015, nr. y/2016, nr. z/2016, nr. w/2016, nr. t/2016*, nr. 1244/236/2015) împotriva intimatei-pârâte, prin care solicită cu insistență acordarea de despăgubiri morale exorbitante, în cazul de față 180.000 euro, conduce la concluzia că reclamantul nu dorește acoperirea unui prejudiciu, ci îmbogățirea sa fără justă cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată, în primul rând, că nu poate fi primită apărarea intimatei - pârâte vizând neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și având ca finalitate anularea recursului pe temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În aplicarea acestei norme de drept procesual, sancțiunea nulității căii de atac intervine numai în situația în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege.

Prin urmare, sancțiunea privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. - și chiar dacă partea a procedat la o încadrare juridică eronată -, urmând a nu fi primite criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, ori cele formulate direct în recurs, așadar omisso medio.

În cauză, se reține că recurentul a invocat cazurile de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., însă, din cererea de recurs rezultă că partea nu s-a raportat distinct la ipotezele legale, ci a înțeles să expună critici comune pentru ambele motive de casare.

Întrucât una și aceeași critică poate fi circumscrisă unui singur motiv de recurs, urmează a se constata că este incident în cauză doar cel descris la pct. 8 al art. 488 alin. (1) din cod, în condițiile în care recurentul se raportează la considerentele deciziei de apel doar pentru a releva aplicarea greșită a legii, fără a pretinde inexistența motivării ori inserarea în conținutul deciziei a unor considerente contradictorii sau numai a unor motive străine de natura cauzei.

În acest context, Înalta Curte constată că, în parte, susținerile din cererea de recurs pot fi încadrate în motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după cum se va arăta în cele ce succed, urmând ca susținerile ce nu reprezintă critici de nelegalitate să fie înlăturate ca atare.

În al doilea rând, se reține că, la termenul de judecată din 4 aprilie 2023, recurentul-reclamant a invocat excepția autorității de lucru judecat a deciziei nr. 2 din 24 iulie 2012 a Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțate în cauza Ciupercescu contra României nr. 64960/09, în ceea ce privește modul de calcul al daunelor morale solicitate în cauză.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte apreciază că se invocă, de fapt, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului conturată în interpretarea și aplicarea art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în legătură cu calculul reparației cuvenite pentru prejudiciul moral suferit, și nu efectele unei hotărâri judecătorești naționale, care ar beneficia de autoritate de lucru judecat în sensul art. 430 și 431 alin. (2) C. proc. civ.

Or, prin motivele de recurs, s-a făcut deja referire la o altă cauză soluționată de către Curtea Europeană (hotărârea pronunțată la data de 24 iulie 2012 în cererea nr. x/09), tocmai în contextul modului de calcul al daunelor morale, astfel încât, ținând cont și de împrejurarea că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este direct aplicabilă în ordinea juridică națională a statelor membre, împreună cu normele cuprinse în Convenție și în protocoalele sale adiționale, autoritățile statale având obligația de a aplica soluțiile jurisprudențiale ale instanței europene, se constată că nu se invocă un motiv nou de recurs și, prin urmare, nu este necesară evaluarea admisibilității acestuia din perspectiva art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce privește motivele de recurs formulate, se constată următoarele:

Prin primul motiv de recurs, recurentul a susținut că Administrația Națională a Penitenciarelor nu este singura în culpă în prezenta cauză, principalul vinovat, având calitate procesuală pasivă, fiind Statul Român.

Înalta Curte reține că judecarea cauzei în primă instanță a avut loc în contradictoriu exclusiv cu Administrația Națională a Penitenciarelor, în calitate de pârâtă, ca urmare a cererii precizatoare formulate de către reclamant în acest sens la data de 11.02.2019, fără ca prin apelul declarat împotriva hotărârii primei instanțe reclamantul să fi formulat vreo critică referitoare la persoana chemată în judecată în prezenta cauză.

De asemenea, tot Administrația Națională a Penitenciarelor a avut calitate procesuală pasivă în rejudecarea apelului reclamantului, chestiunea legitimării sale procesuale fiind tranșată definitiv prin dezlegarea obligatorie dată de către Înalta Curte prin decizia nr. 747 din 06 aprilie 2021, pronunțată în primul ciclu procesual parcurs în cauză.

În acest context, susținerea recurentului - reclamant, prin care tinde la modificarea direct în recurs a cadrului procesual, echivalează cu o cerere formulată cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (1) C. proc. civ., din coroborarea cărora cu dispozițiile art. 494 C. proc. civ. rezultă că prin recurs nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe.

Referitor la motivul de recurs prin care se critică soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte reține că acesta se circumscrie motivului de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivul reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Textul are în vedere situațiile în care instanța recurge la dispozițiile legale ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit.

În cazul de față, prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 25 ianuarie 2019, reclamantul A. a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Justiției - Administrația Națională a Penitenciarelor la plata sumei de 180.000 de euro, drept despăgubire pentru 300 de zile petrecute în mod nelegal în detenție.

Prin acțiunea astfel promovată, reclamantul urmărește antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru săvârșirea unor fapte ilicite în perioada 24 iulie 2012 - 15 decembrie 2016, perioadă în care acesta a fost deținut în închisoare în condițiile cunoscute și condamnate de C.E.D.O.

Prima instanță, respectiv Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la faptele pretins săvârșite în perioada 24 iulie 2012 - 25 ianuarie 2016 și a respins acțiunea în raport cu această perioadă ca fiind prescrisă, respingând ca nefondată acțiunea cu privire la faptele pretinse pentru perioada 26 ianuarie 2016 - 15 decembrie 2016.

În verificarea soluției date excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de rejudecare a apelului a constatat că se aplică prevederile noului C. civ. (nefiind incident, așa cum a reținut prima instanță, art. 6 alin. (4) C. civ. - de fapt art. 201 din Legea nr. 71/2011 ca dispoziție tranzitorie în materie) și a menținut soluția de respingere a acțiunii ca prescrisă pentru perioada 24 iulie 2012 - 25 ianuarie 2016, apreciind că neasigurarea condițiilor corespunzătoare de detenție este dată de o succesiune de acțiuni/inacțiuni, iar nu de o acțiune sau inacțiune unică, care se prelungește în chip natural. Așadar, a reținut că pentru fiecare zi de detenție în care s-au săvârșit acțiuni/inacțiuni cu caracter ilicit curge o prescripție distinctă.

Prin motivele de recurs, recurentul-reclamant, fără a contesta aplicarea dispozițiilor noului C. civ. referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, a susținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 2537 alin. (1) C. civ. și ale art. 2538 alin. (2) C. civ., deoarece a intervenit întreruperea prescripției cât timp Legea nr. 169/2017 a fost în vigoare (Statul Român recunoscând fără echivoc condițiile necorespunzătoare de cazare a persoanelor private de libertate, în totalitatea sistemului penitenciar), precum și prin plata daunelor morale acordate de CEDO la 07 ianuarie 2020 în cauza nr. 41995/14 și în cauza nr. 50276/15 pentru încălcarea art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Înalta Curte constată că susținerile recurentului implică verificarea prioritară a momentului de la care începe să curgă prescripția dreptului material la acțiune în prezenta cauză, față de faptul că instituția întreruperii prescripției extinctive este incidentă numai în măsura în care prescripția a început să curgă înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere, efectele acesteia constând în ștergerea prescripției începute, conform art. 2541 alin. (1) C. civ.

În ceea ce privește acest aspect, Înalta Curte constată că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că, în aplicarea art. 2528 alin. (1) C. civ., prescripția extinctivă pentru neasigurarea condițiilor corespunzătoare de detenție începe să curgă chiar de la data săvârșirii faptei pretins ilicite, pentru fiecare zi de detenție în care s-au săvârșit acțiuni/inacțiuni cu caracter ilicit, nefiind vorba despre o faptă ilicită continuă.

În conformitate cu art. 2528 alin. (1) C. civ., normă la care instanța de apel a făcut referire, prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită, și anume unul de natură subiectivă și altul de natură obiectivă.

Momentul subiectiv este acela în care victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Dacă prescripția ar începe să curgă de la data producerii pagubei, s-ar putea ca dreptul la acțiune să se stingă prin împlinirea prescripției, chiar înainte ca titularul său, cel păgubit, să fi avut posibilitatea de a-și exercita acest drept, deoarece, atât timp cât păgubitul nu cunoaște existența pagubei și pe cel chemat să răspundă, el nu poate acționa.

Momentul obiectiv este acela în care victima ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, moment care se va stabili de către instanță, de la caz la caz, în funcție de împrejurări.

Față de aceste aspecte de ordin teoretic și în lumina dispozițiilor legale mai sus menționate, în situația acțiunilor în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, prescripția nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba - deși, în mod obiectiv, dreptul la acțiune a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la repararea prejudiciului -, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut, ori trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea de culpă prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligențele pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

În speță, din conținutul cererii de chemare în judecată, precum și din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar, rezultă că faptele pretins prejudiciabile s-au produs în perioada în care recurentul-reclamant a fost în stare de detenție.

Prin urmare, fapta cu caracter pretins ilicit pe care reclamantul a imputat-o pârâtei este una care s-a derulat pe perioada în care primul a fost încarcerat în condiții pretins inadecvate, ea încetând la momentul la care reclamantul a fost pus în libertate.

Cunoașterea de către reclamant a condițiilor ce au existat în locul în care acesta a executat efectiv pedeapsa închisorii constituie un aspect particular situației sale, fiind astfel necesar a fi analizată prin raportare la această situație care a încetat la data de 15 decembrie 2016.

În cauza pendinte, recurentul-reclamant a arătat că din data de 24.07.2012 și până la data de 15.12.2016, data liberării condiționate, conform extrasului emis de către Biroul executări penale - Tribunalul Ilfov, secția Penală, a fost încarcerat 320 de zile de închisoare, în condițiile cunoscute și condamnate de CEDO, respectiv: supraaglomerarea, celule cu igrasie, prezența păduchilor și a ploșnițelor, lipsa apei calde și a căldurii precum și a ventilației.

Prin urmare, starea de fapt în temeiul căreia au fost solicitate daunele morale are un caracter continuu, derulându-se pe toată perioada detenției, iar faptul cauzator de prejudiciu a subzistat atât timp cât reclamantul a fost supus tratamentului degradant.

Ca atare, nu curge o prescripție distinctă pentru fiecare zi de detenție în care s-au săvârșit acțiuni sau inacțiuni cu caracter ilicit, astfel cum eronat a reținut instanța de apel. Termenul de prescripție a început să curgă de la un moment unic, acesta fiind momentul încetării faptei continue ilicite, respectiv la data liberării condiționate. Doar la momentul punerii în libertate reclamantul a fost în măsură să aibă reprezentarea întregii fapte ilicite și a întregului prejudiciu produs prin această faptă.

Se mai apreciază de Înalta Curte că faptul ilicit cauzator de prejudicii, așa cum este redat de datele speței, nu este reprezentat de încarcerarea reclamantului, ci de nerespectarea condițiilor de cazare a persoanelor private de libertate, prevăzute de Normele aprobate prin Ordinul nr. 433/C/2010 (cu finalitatea, preconizată de către reclamant, a compensării prevăzute de art. 55

1

din Legea nr. 254/2013) și subzistă atât timp cât condițiile neconforme de detenție pe durata executării pedepsei privative de libertate există, având caracter continuu, prejudiciul nefiind posibil de cuantificat decât după epuizarea elementului ilicit.

Astfel fiind, deși prescripția a început să curgă la momentul încarcerării și cunoașterii condițiilor de cazare de către reclamant, ea nu poate fi considerată împlinită din cauza atingerii continue aduse dreptului subiectiv al acestuia. În cazul unei fapte ilicite care are caracter continuu (prejudiciul produs de ea se permanentizează, fără discontinuitate în timp), ca în cauza de față, dreptul material la acțiune începe să curgă, nu de la momentul inițial al săvârșirii faptei ilicite, ci de la data încetării acțiunii sau inacțiunii ilicite, această dată fiind data punerii în libertate a recurentului-reclamant.

Față de cele anterior reținute, având în vedere că termenul de prescripție a început să curgă de la data liberării condiționate a reclamantului, 15 decembrie 2016 (bilet de liberare nr. B2-37620/2016) - termenul de prescripție de 3 ani împlinindu-se la data de 15 decembrie 2019 - iar acțiunea a fost înregistrată pe rolul primei instanțe la data de 25 ianuarie 2019, deci înăuntrul termenului de prescripție, Înalta Curte constată că cererea formulată de reclamant nu este prescrisă nici pentru perioada 24 iulie 2012 - 25 ianuarie 2016.

Pe cale de consecință, întrucât finalitatea susținerilor recurentului vizând menținerea greșită de către instanța de apel a soluției primei instanțe de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune a fost atinsă prin constatarea expusă anterior, nu se mai impune verificarea incidenței vreunei cauze de întrerupere a prescripției, invocate de către recurent.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și drept urmare, în aplicarea dispozițiilor. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul.

Celelalte motive de recurs vizează perioada de detenție 26 ianuarie 2016 - 15 decembrie 2016, pentru care instanțele de fond nu au reținut incidența prescripției dreptului material la acțiune, pronunțându-se pe fondul raportului juridic dedus judecății, în sensul că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, condiții prevăzute de art. 1349 C. civ. și a căror îndeplinire cumulativă trebuie dovedită.

Astfel, instanța de apel a reținut că nu este îndeplinită condiția referitoare la existența faptei ilicite, întrucât reclamantului, pe perioada executării pedepsei cu închisoarea, nu i se putea recunoaște beneficiul compensării, pentru că nicio dispoziție legală nu prevedea această posibilitate, neputându-se constata săvârșirea vreunei fapte ilicite de către un subiect de drept. Legea nouă nu poate atribui cu caracter retroactiv un caracter ilicit obligării apelantului-reclamant la executarea efectivă a pedepsei închisorii pentru zilele care ar fi putut face obiectul compensării.

De asemenea, instanța de apel a reținut că pentru perioada 24 martie 2015- 13 octombrie 2016 nu este îndeplinită nici condiția prejudiciului constând în condiții improprii de detenție, ci doar eventual a unuia constând în aflarea apelantului-reclamant în starea de deținere, în sine, în loc de starea de libertate.

De asemenea, pentru intervalul de timp respectiv, prin hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului din 07 ianuarie 2020 în cauza Ciupercescu împotriva României (nr. 3), s-a constatat, cu putere de lucru judecat conform art. 430 alin. (1) C. proc. civ., că nu a existat o încălcare a art. 3 din Convenție cu privire la condițiile materiale de detenție ale apelantului-reclamant în Penitenciarul Jilava până la transferul în Penitenciarul Ploiești.

Cu privire la aceste constatări ale instanței de apel, recurentul-reclamant a considerat că sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 1359 C. civ. și ale Legii nr. 169/2017 și a susținut, în esență, că pârâtul nu a luat nicio măsură pentru asigurarea normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare, aspect ce constituie o faptă ilicită. A mai susținut că simpla adoptare a Legii nr. 169/2017 prezumă prejudiciul și chiar fapta ilicită, prin recunoașterea directă că au fost încălcate drepturile persoanelor încarcerate din toate penitenciarele din România.

De asemenea, a învederat că are dreptul la realizarea beneficiului instituit prin Legea nr. 169/2017, iar acest drept nu poate fi revocat.

Totodată, referitor la principiul neretroactivității legii civile, recurentul-reclamant a susținut că Legea nr. 169/2017 este o lege penală, de completare și modificare a Legii nr. 254/2013, iar instanța de apel nu a aplicat supremația legii penale față de legea civilă.

Din cele arătate anterior, Înalta Curte reține că instanța de apel a constatat, cu privire la perioada 26 ianuarie 2016 -13 octombrie 2016 (pentru care, de la bun început, instanțele de fond au analizat fondul cauzei și în legătură cu care, prin urmare, ar putea fi evaluate critici de nelegalitate de către această instanță de recurs) - parte din intervalul 24 martie 2015- 13 octombrie 2016, în care reclamantul s-a aflat în Penitenciarul Jilava și la care s-a referit analiza instanței de apel -, că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.

Este relevant faptul că instanța de apel a reținut, pe lângă inexistența faptei ilicite, neîntrunirea cerinței unui prejudiciu decurgând din condiții improprii de detenție, pe baza probelor administrate, inclusiv dezlegările pe acest aspect ale Curții Europene a Drepturilor Omului.

Or, criticile recurentului pentru perioada de timp în discuție au vizat exclusiv condiția faptei ilicite, nu și condiția prejudiciului, context în care constatările instanței de apel pe acest din urmă aspect reprezintă lucru judecat, ce nu poate face obiect al reevaluării de către instanța de recurs, în absența unor critici de nelegalitate formulate de către recurent.

Întrucât condițiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1349 C. civ., trebuie întrunite în mod cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre ele - în speță, a prejudiciului - împiedică atragerea răspunderii pe tărâm delictual a persoanei indicate de către reclamant ca fiind autorul faptei păgubitoare.

Din acest motiv, nu se mai impune cercetarea susținerilor recurentului referitoare la fapta ilicită, cât timp acestea, chiar dacă s-ar dovedi a fi fondate, nu ar putea conduce la o altă concluzie în privința neîndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei, pentru perioada de detenție 26 ianuarie 2016 -13 octombrie 2016.

În schimb, o asemenea analiză este necesară pentru perioada 13 octombrie 2016 - 15 decembrie 2016, în care reclamantul a fost deținut în Penitenciarul Ploiești, întrucât instanța de apel, spre deosebire de perioada anterioară de detenție, a reținut că s-a produs reclamantului un prejudiciu cauzat prin supraaglomerare. Menținerea respingerii de către prima instanță a pretențiilor a fost justificată doar prin neîndeplinirea primei condiții necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, și anume fapta ilicită cu care reclamantul a sesizat instanța de judecată.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte reține că instanța de apel a considerat că fapta ilicită pretinsă de către reclamant ca fiind săvârșită de către pârâtă constă în neaplicarea art. 55

1

din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Art. 55

1

, intitulat "Compensarea în cazul cazării în condiții necorespunzătoare", a fost introdus prin Legea nr. 169/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 254/2013 (în vigoare de la 21 iulie 2017) și abrogat în mod expres la data de 23 decembrie 2019, prin art. II din Legea nr. 240/2019.

Potrivit art. III din Legea nr. 240/2019, prevederile art. 55

1

din Legea nr. 254/2013 "se aplică persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, a măsurilor preventive privative de libertate, minorilor care execută măsuri educative în centre de detenție, în centre educative sau în penitenciare, respectiv minorilor care au executat pedepse în penitenciare (...) și care execută, la data intrării în vigoare a prezentei legi, măsuri educative în centre de detenție (...), pentru perioada cuprinsă între 24 iulie 2012 și data intrării în vigoare a prezentei legi".

Din conținutul acestei norme rezultă în mod neechivoc faptul că art. 55

1

s-a aplicat, până la abrogarea sa, doar persoanelor private de libertate la data intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017.

Partea ultimă a art. III, citat anterior, are în vedere perioada pentru care opera beneficiul compensării (24.07.2012 - 23.12.2019), data de 24.07.2012 fiind cea indicată în art. 55

1

alin. (8) ca reprezentând începutul perioadei "pentru care se acordă zile considerate ca executate în compensarea cazării în condiții necorespunzătoare".

De altfel, acest domeniu de aplicare reiese din expunerea de motive a Legii nr. 169/2017, în care se menționează, printre altele, că, în baza acestei legi, "toate persoanele private de libertate vor avea în mod automat vocația de a beneficia de liberarea condiționată", avându-se în vedere, în primul rând, "ca acest mecanism să opereze în cadrul liberării condiționate", fiind "un instrument juridic potrivit căruia, în vederea acordării liberării condiționate, în calculul pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată se include, indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, executarea pedepsei într-un spațiu necorespunzător".

Așadar, art. 55

1

vizează persoanele care se aflau, încă, în penitenciar, în condiții de detenție necorespunzătoare și care aveau, în acest fel, vocația la liberare condiționată, ca urmare a aplicării măsurii compensatorii.

Reclamantul A., care nu mai era privat de libertate la data intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 (21 iulie 2017), fiind liberat condiționat la data de 15.12.2016, nu se încadrează printre beneficiarii reducerii pedepsei, ca măsură compensatorie, astfel cum, în mod corect, a constatat instanța de apel în prezenta cauză.

Contrar, însă, celor reținute prin decizia recurată, reclamantul nu a pretins, prin cererea de chemare în judecată, faptul că ar beneficia de prevederile art. 55

1

din Legea nr. 254/2013. Dimpotrivă, s-a precizat în mod explicit că nu mai există posibilitatea acordării acestui beneficiu, dar există posibilitatea acordării unei compensații financiare conform criteriilor Curții Europene a Drepturilor Omului, în contextul în care din data de 24 iulie 2012 și până la data liberării condiționate- 15.12.2016, reclamantul a executat 300 de zile de închisoare în condiții necorespunzătoare, cunoscute și condamnate de C.E.D.O.

Prin urmare, instanța de apel a reținut în mod greșit că fapta ilicită invocată de către reclamant ar consta în neaplicarea prevederilor art. 55

1

din Legea nr. 254/2013, în realitate, pretenția dedusă judecății vizând detenția în condiții necorespunzătoare.

Reclamantul s-a referit, într-adevăr, și la Legea nr. 169/2017 (prin care a fost introdus art. 55

1

în corpul Legii nr. 254/2013), însă pentru a opune pârâtei o recunoaștere din partea Statului Român, prin adoptarea acestei legi, a problemelor preexistente ale sistemului penitenciar din România privind supraaglomerarea și condițiile de detenție.

În același timp, reclamantul s-a raportat la acest act normativ pentru cuantificarea prejudiciului suferit prin detenția în condiții necorespunzătoare, calculând numărul de zile petrecute în penitenciar în funcție de data prevăzută de art. 55

1

alin. (8), respectiv 24 iulie 2012, de la care se aplică măsura compensatorie persoanelor îndreptățite și de care reclamantul nu a putut beneficia.

Întrucât instanța de apel a respins pretențiile reclamantului vizând perioada de detenție 13 octombrie 2016 - 15 decembrie 2016 doar pentru motivul că fapta ilicită nu există, astfel încât nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei, dar a stabilit în mod greșit conținutul faptei ilicite, prin raportare la cererea de chemare în judecată, vor fi admise criticile recurentului și pe acest aspect, ce urmează a fi reevaluat cu ocazia rejudecării, recursul fiind deja admis, pentru considerentele expuse prin prezenta decizie.

Cât privește soluția ce se impune a fi pronunțată în cauză ca urmare a admiterii din nou a recursului, în al doilea ciclu procesual parcurs în cauză, în aplicarea art. 497 C. proc. civ., se reține că recurentul-reclamant a solicitat casarea deciziei și reținerea cauzei spre rejudecare.

Cu toate acestea, Înalta Curte urmează a casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel, față de decizia nr. 79 din 05 decembrie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, complet ce a fost sesizat chiar în cauza de față, conform dispoziției adoptate prin încheierea de ședință din data de 28 iunie 2022.

Prin decizia menționată, s-a dezlegat modul de interpretare a sintagmei "o singură dată în cursul procesului", în interpretarea dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, în corelație cu prevederile art. 492 alin. (1), art. 498 și ale art. 501 alin. (3) și (4) C. proc. civ.,statuându-se în sensul că, în cazul în care în al doilea ciclu procesual se admite recursul, casându-se decizia atacată, Înalta Curte de Casație și Justiție va reține cauza spre judecare în fond numai atunci când nu ar fi pusă în situația de a proceda la analizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului, în caz contrar cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare la instanța de apel sau, după caz, la prima instanță.

Prin aceeași decizie, Înalta Curte a mai reținut că recursul judecat de instanța supremă are ca scop exclusiv verificarea legalității hotărârii atacate, iar nu a temeiniciei ei. Din acest motiv, recursul nu este devolutiv, cercetarea faptelor, administrarea și interpretarea probelor reprezentând prerogative acordate exclusiv instanțelor fondului (primei instanțe și instanței de apel). Aplicarea integrală, fără condiționări sau limitări, a preved