ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6/2025

Ședința publică din data de 14 ianuarie 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Judecata în primul ciclu procesual

I.1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Justiției - Administrația Națională a Penitenciarelor prin care a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 180.000 (o sută optzeci de mii) de euro, drept despăgubire pentru 300 de zile petrecute în mod nelegal în detenție.

I.1.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă

Prin sentința civilă nr. 2068 din 1 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la faptele pretinse în perioada 24.07.2012 - 25.01.2016, fiind respinsă acțiunea în raport de această perioadă ca fiind prescrisă și, pe cale de consecință, a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Justiției - Administrația Națională a Penitenciarelor, cu privire la faptele pretinse în perioada 26.01.2016 - 15.12.2016.

I.1.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie

Prin decizia civilă nr. 1448A din 3 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins excepția decăderii ca nefondată și a unit cu fondul excepția autorității de lucru judecat. A admis apelurile formulate de apelantul-reclamant A. și de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Justiției - Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva sentinței civile nr. 2068/01.10.2019, pronunțate de către Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generala de Trezorerie și Datorie Publică. A schimbat sentința civilă apelată, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului chemat în judecată și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.

I.1.4. Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă

Prin decizia civilă nr. 747 din 06 aprilie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins excepția nulității recursului, a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1448A din data de 3 noiembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

I.2. Judecata în al doilea ciclu procesual

I.2.1. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie

Prin decizia civilă nr. 1767A din 7 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant A. și de apelanta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor, împotriva sentinței civile nr. 2068/01.10.2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019.

I.2.2. Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă

Prin decizia civilă nr. 527 din 4 aprilie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1767A din 7 decembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

I.3. Judecata în al treilea ciclu procesual

I.3.1. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie

Prin decizia civilă nr. 507A din 30 aprilie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. și de apelanta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor, împotriva sentinței civile nr. 2068/01.10.2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019, a anulat în parte sentința apelată în ceea ce privește cererea formulată pentru faptele pretinse în perioada 24.07.2012 - 25.01.2016 și evocând fondul a respins cererea de chemare în judecată în ceea ce privește cererea formulată pentru faptele pretinse în perioada 27.07.2012 - 25.01.2016 ca neîntemeiată și a menținut restul dispozițiilor sentinței.

I.3.2. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 507A din 30 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul A..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 11 iunie 2024, sub nr. x/2019** și a fost repartizat completului C9, astfel cum reiese din fișa ECRIS și procesul-verbal de repartizare aleatorie, aflate la dosar.

Prin cererea formulată, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, învederând că instanța de apel se află într-o gravă eroare de fapt, întrucât a apreciat și a judecat o cauză care a fost soluționată, iar Statul Român a fost condamnat pentru încălcarea sistematică a drepturilor persoanelor încarcerate în penitenciarele din România. Dovadă este cauza Rezmiveș și alții vs. România, decizie pilot, cauza Iacov Stanciu vs. România, cauze judecate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

A mai susținut că instanța de apel a apreciat eronat faptul că despăgubirile ce i-au fost acordate de CEDO sunt suficiente pentru chinurile îndurate în perioada de 14 ani de detenție. Acest fapt este contrazis chiar de jurisprudența CEDO care acordă daune morale simbolice pentru încălcarea dreptului, dar nu pentru prejudiciul material, psihic și fizic suferit de reclamant, motive recunoscute de legiuitorul român prin adoptarea în Constituție a art. 20 - Tratatele internaționale privind drepturile omului, raportat la art. 509 alin. (1) alin. (10) C. proc. civ. - revizuirea în temeiul unei hotărâri CEDO.

De asemenea, instanța de apel a apreciat eronat daunele primite în dosarul nr. x/09. Or, daunele acordate de CEDO sunt pentru o perioadă anterioară menționată și reclamată în cauză, deci nu fac obiectul cauzei.

A mai apreciat eronat instanța de apel că litigiul de față este pentru dovedirea respectării ori nu a art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prezentul litigiu a fost inițiat în vederea aplicării legii compensatorii, respectiv a art. 55

1

din Legea nr. 254/2013, pentru 300 de zile de detenție executate în plus, daune în valoare de 180.000 euro.

În prezenta cauză s-a depășit termenul rezonabil prevăzut de CEDO, respectiv 4 ani, cu toate că prezenta cauză nu este una dificilă.

De asemenea, a învederat că suma de 600 euro/zi a fost stabilită prin decizia CEDO pronunțată în cauza nr. 64930/09, prin care s-a statuat că pentru 5 zile de detenție în condiții ilegale s-au acordat 3000 euro, respectiv 600 euro/zi. Această decizie are autoritate și putere de lucru judecat în cauză.

În drept, recurentul-reclamant a invocat dispozițiile art. 488 alin. pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

I.3.3. Apărările formulate în cauză

I.3.3.1. Întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a invocat excepția netimbrării cererii de recurs și excepția nulității acesteia.

În ceea ce privește excepția netimbrării cererii de recurs, intimata-pârâtă a susținut că recurentul-reclamant are obligația de a timbra recursul, însă acesta nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru, astfel că se impune anularea căii de atac ca netimbrată.

În ceea ce privește excepția nulității cererii de recurs, intimata-pârâtă a învederat că prin cererea depusă la data de 23 februarie 2024, recurentul-reclamant a făcut doar o declarație de recurs, fără a arăta care sunt motivele pentru care consideră că hotărârea atacată este nelegală.

De asemenea, recurentul-reclamant nu a indicat motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, respectiv nu a criticat hotărârea atacată, ci a reiterat aceleași considerente avute în vedere la instanța de fond și care au fost analizate și respinse ca neîntemeiate.

Așadar, cererea de recurs nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., astfel că aceasta este nemotivată, sens în care devine incidentă sancțiunea nulității potrivit art. 486 alin. (3) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește fondul recursului, intimata-pârâtă a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, apreciind că hotărârea pronunțată este temeinică și legală, instanța de apel reținând în mod corect că ar fi incidentă situația unei duble despăgubiri, dacă prezenta cerere ar fi admisă, întrucât reclamantul a fost despăgubit pentru condiții de detenție necorespunzătoare prin hotărâri definitive ale Curții Europene a Drepturilor Omului.

Aspectele pe care recurentul-reclamant le invocă nu sunt de noutate față de acțiunea principală, instanțele de judecată din primele cicluri procesuale analizând în mod temeinic susținerile reclamantului.

Trimiterile la alte cauze prin care anumiți deținuți au fost despăgubiți de instanța europeană pentru alte motive decât cele avute în vedere de reclamant, excedează cadrului procesual stabilit și antamează fondul cauzei, ceea ce nu poate face obiectul unei cereri de recurs.

Aprecierile subiective ale reclamantului, care solicită suma de 180.000 euro cu titlu de despăgubiri, fac parte dintr-un șir de încercări de îmbogățire fără justă cauză.

Pe cale de consecință, intimata-pârâtă a solicitat anularea recursului, în principal, iar în subsidiar, respingerea ca nefondat.

I.3.3.2. Răspunsul la întâmpinare formulat de recurentul-reclamant

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant a solicitat respingerea excepțiilor invocate de intimata-pârâtă, precum și respingerea apărărilor formulate de aceasta.

Referitor la excepția netimbrării, a susținut că recursul este legal timbrat, prezentul litigiu aflându-se în faza de rejudecare după casare. În cazul în care instanța va considera că a sa cerere trebuie timbrată din nou, va achita cu celeritate taxa de timbru. Totodată, a precizat că nu a fost citat cu mențiunea achitării vreunei taxe de timbru.

Cu privire la excepția nulității, a susținut că a sa cerere de recurs este temeinică și legală.

Referitor la dubla despăgubire invocată de partea adversă, a învederat că despăgubirile acordate de CEDO sunt pentru perioade anterioare aplicării legii compensatorii și nu fac obiectul prezentei cauze.

Respectivele despăgubiri acordate de CEDO sunt pentru încălcarea dreptului de a nu fi torturat sau supus la rele tratamente și sunt sume simbolice care nu acoperă daunele psihice și fizice provocate reclamantului pe perioada detenției prin încălcarea art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

A mai susținut că prin cererea de recurs a arătat exact metoda de calcul și izvorul de drept civil prin care a ajuns la suma despăgubirilor morale solicitate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, în ceea ce privește excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că nu poate fi primită apărarea acesteia vizând faptul că prezenta cerere de recurs este nemotivată, finalitatea fiind aceea a aplicării sancțiunii nulității prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În aplicarea acestei norme de drept procesual, sancțiunea nulității căii de atac intervine numai în situația în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege.

Prin urmare, sancțiunea privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. - și chiar dacă partea a procedat la o încadrare juridică eronată -, urmând a nu fi primite criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, ori cele formulate direct în recurs, așadar omisso medio.

În cauză, se reține că recurentul-reclamant a invocat cazurile de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., însă, din cuprinsul cererii de recurs se decelează critici de nelegalitate, cum ar fi cele privind întemeierea cererii pe un alt temei juridic decât art. 3 CEDO apreciat incident de instanța de apel, aceste critici fiind subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Așadar, având în vedere că parte din susținerile recurentului-reclamant se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 486 alin. (1) și ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinare și va proceda la analiza pe fond a căii de atac, urmând ca susținerile ce nu reprezintă critici de nelegalitate să fie înlăturate ca atare.

Așadar, procedând în continuare la analiza pe fond a recursului, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant critică decizia instanței de apel, pe motiv că instanța a apreciat în mod greșit că a sa cerere este întemeiată pe dispozițiile art. 3 CEDO, deși aceasta se întemeiază pe dispozițiile art. 55

1

din Legea nr. 254/2013.

Această critică, care în esență vizează încălcarea principiului disponibilității și care este subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată, astfel cum se va arăta în cele ce succed.

Prin demersul judiciar cu care a învestit instanța, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru săvârșirea unor fapte ilicite în perioada 24 iulie 2012 - 15 decembrie 2016, perioadă în care acesta a fost deținut în închisoare în condițiile cunoscute și condamnate de CEDO.

În cuprinsul deciziei de casare din cel de-al doilea ciclu procesual, decizia nr. 527 din 4 aprilie 2023, s-au statuat în mod definitiv, următoarele:

"Reclamantul A., care nu mai era privat de libertate la data intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 (21 iulie 2017), fiind liberat condiționat la data de 15.12.2016, nu se încadrează printre beneficiarii reducerii pedepsei, ca măsură compensatorie, astfel cum, în mod corect, a constatat instanța de apel în prezenta cauză.

Contrar, însă, celor reținute prin decizia recurată, reclamantul nu a pretins, prin cererea de chemare în judecată, faptul că ar beneficia de prevederile art. 55

1

din Legea nr. 254/2013. Dimpotrivă, s-a precizat în mod explicit că nu mai există posibilitatea acordării acestui beneficiu, dar există posibilitatea acordării unei compensații financiare conform criteriilor Curții Europene a Drepturilor Omului, în contextul în care din data de 24 iulie 2012 și până la data liberării condiționate- 15.12.2016, reclamantul a executat 300 de zile de închisoare în condiții necorespunzătoare, cunoscute și condamnate de C.E.D.O.

Prin urmare, instanța de apel a reținut în mod greșit că fapta ilicită invocată de către reclamant ar consta în neaplicarea prevederilor art. 55

1

din Legea nr. 254/2013, în realitate, pretenția dedusă judecății vizând detenția în condiții necorespunzătoare.

Reclamantul s-a referit, într-adevăr, și la Legea nr. 169/2017 (prin care a fost introdus art. 55

1

în corpul Legii nr. 254/2013), însă pentru a opune pârâtei o recunoaștere din partea Statului Român, prin adoptarea acestei legi, a problemelor preexistente ale sistemului penitenciar din România privind supraaglomerarea și condițiile de detenție.

În același timp, reclamantul s-a raportat la acest act normativ pentru cuantificarea prejudiciului suferit prin detenția în condiții necorespunzătoare, calculând numărul de zile petrecute în penitenciar în funcție de data prevăzută de art. 55

1

alin. (8), respectiv 24 iulie 2012, de la care se aplică măsura compensatorie persoanelor îndreptățite și de care reclamantul nu a putut beneficia.

Întrucât instanța de apel a respins pretențiile reclamantului vizând perioada de detenție 13 octombrie 2016 - 15 decembrie 2016 doar pentru motivul că fapta ilicită nu există, astfel încât nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei, dar a stabilit în mod greșit conținutul faptei ilicite, prin raportare la cererea de chemare în judecată, vor fi admise criticile recurentului și pe acest aspect, ce urmează a fi reevaluat cu ocazia rejudecării, recursul fiind deja admis, pentru considerentele expuse prin prezenta decizie".

Prin urmare, așa cum relevă examinarea considerentelor deciziei de casare, anterior redate, instanța supremă a statuat în mod definitiv și obligatoriu pentru instanța de trimitere, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., faptul că reclamantul a precizat în mod explicit că nu mai există posibilitatea acordării beneficiului prevăzut de art. 55

1

din Legea nr. 254/2013, însă există posibilitatea acordării unei compensații financiare potrivit criteriilor Curții Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, instanța de casare a mai reținut și faptul că instanța de apel a stabilit în mod greșit conținutul faptei ilicite, prin raportare la cererea de chemare în judecată, în sensul că, în realitate, pretenția dedusă judecății vizează detenția în condiții necorespunzătoare, iar nu neaplicarea prevederilor art. 55

1

din Legea nr. 254/2013, acest text de lege fiind indicat de reclamant pentru a opune părții adverse o recunoaștere a problemelor din penitenciare legate de supraaglomerare și condițiile de detenție necorespunzătoare, precum și pentru a-și cuantifica prejudiciul suferit ca urmare a detenției în condiții necorespunzătoare și a calcula în raport cu data prevăzută de acest text de lege a numărului de zile petrecute în penitenciar, dată de la care se aplică măsura compensatorie persoanelor îndreptățite, măsură de care nu a putut beneficia.

Astfel, în rejudecare, instanța de apel, în considerarea dispozițiilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., a analizat temeinicia pretențiilor deduse judecății prin prisma dispozițiilor art. 3 CEDO, conformându-se sub acest aspect limitelor rejudecării și dezlegărilor cu valoare obligatorie date de instanța de recurs prin hotărârea de casare.

Așa fiind, analizând apelul formulat de apelantul-reclamant, în raport cu dezlegările date prin decizia de casare referitoare la excepția prescripției dreptului la acțiune, pentru pretențiile aferente perioadei 24 iulie 2012 - 25 ianuarie 2016, instanța de rejudecare a constatat că motivul de apel privind această perioadă este fondat, sens în care a anulat hotărârea primei instanțe în ceea ce privește aceste pretenții și a evocat fondul.

A reținut instanța de rejudecare a apelului că Înalta Curte a statuat prin decizia de casare, că soluția dată pretențiilor aferente perioadei 26 ianuarie 2016 - 13 octombrie 2016 se bucură de putere de lucru judecat în ceea ce privește lipsa prejudiciului.

Pentru perioada 24 martie 2015 - 13 octombrie 2016, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunțată la data de 7 ianuarie 2020 în dosarele nr. x și nr. 50276/15, a constatat cu putere de lucru judecat că nu a existat o încălcare a art. 3 din Convenție cu privire la condițiile materiale de detenție ale reclamantului în Penitenciarul Jilava până la transferul în Penitenciarul Ploiești.

Referitor la perioada 24 iulie 2012 - 24 martie 2015, când reclamantul a fost deținut în Penitenciarele Giurgiu și București-Jilava, instanța de apel, făcând aplicarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 3 CEDO, a reținut că acest text impune autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a pedepsei nu au supus persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, ținând seama de cerințele practice ale detenției, sănătatea și confortul persoanei sunt asigurate corespunzător.

De asemenea, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv cu hotărârea-pilot pronunțată în cauza Rezmiveș și alții contra României, instanța de apel a reținut că instanțele învestite cu soluționarea unor cereri de despăgubire pentru încălcarea art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (privind tratamentele inumane sau degradante) trebuie să acorde o despăgubire rezonabilă dacă prejudiciul nu a fost deja reparat.

A mai reținut instanța de apel că pretențiile deduse judecății derivă din constatările Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât statele semnatare ale Convenției sunt datoare să se doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte de a asigura celor arestați și condamnați respectarea garanțiilor art. 3 din Convenție.

Așadar, având în vedere jurisprudența CEDO, instanța de apel a apreciat că pentru perioada analizată, deși s-a reținut fapta ilicită ca fiind reprezentată de de supraaglomerarea carcerală, nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a intimatei-pârâtei, întrucât nu este îndeplinită condiția prejudiciului.

Referitor la această condiție, instanța de apel a reținut că prejudiciul a fost deja reparat, întrucât reclamantul a fost despăgubit pentru condițiile necorespunzătoare de detenție din Penitenciarele Giurgiu și București-Jilava, pentru perioada 24 iulie 2012 - 23 martie 2015, dedusă judecății și în acest dosar, prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 7 ianuarie 2020, pronunțată în dosarele nr. x și nr. 50276/15, în cadrul căreia, cu autoritate de lucru judecat, s-a statuat și faptul că începând cu perioada 24 martie 2015 și până la data de 13 octombrie 2016, reclamantului nu i-a fost încălcat niciun drept.

Totodată, pentru condițiile de detenție din Penitenciarul Ploiești, pentru perioada 13 octombrie 2016 - 15 decembrie 2016, instanța de apel, cu ocazia rejudecării apelului, ținând seama de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în interpretarea și aplicarea art. 3 CEDO a apreciat că fapta ilicită constând în supraaglomerarea carcerală există, însă nu este îndeplinită condiția prejudiciului, neputând fi antrenată răspunderea intimatei-pârâte, întrucât au fost acordate despăgubiri de 1000 euro prin soluționarea amiabilă a cauzei nr. 79406/2016.

Așadar, împrejurarea că rejudecarea a avut loc în coordonatele stabilite de Înalta Curte, obligatorii potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., prin care s-a statuat definitiv că pretenția dedusă judecății vizează detenția în condiții necorespunzătoare, iar nu neaplicarea prevederilor art. 55

1

din Legea nr. 254/2013, nu poate atrage concluzia unei încălcări a temeiului juridic al acțiunii, cum eronat susține recurentul-reclamant, pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Ca atare, această critică este nefondată, neputându-se reține, sub aspectul invocat, încălcarea vreunei norme de procedură a cărei nesocotire este de natură a atrage nulitatea hotărârii recurate și nici incidența din această perspectivă, a vreunui alt motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Critica vizând autoritatea și puterea de lucru judecat a hotărârii CEDO pronunțate în cauza nr. 64930/09, prin care s-a stabilit o sumă de 3000 euro pentru 5 zile de detenție, respectiv 600 euro/zi, cu titlu de despăgubiri pentru condiții de detenție ilegale, critică formulată din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., nu este fondată.

Astfel, Înalta Curte notează că o hotărâre pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată încălcarea unui drept prevăzut de Convenție și poate acorda o satisfacție echitabilă (despăgubiri), iar jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este direct aplicabilă în ordinea juridică națională a statelor membre, autoritățile statale având obligația de a aplica soluțiile jurisprudențiale ale instanței europene.

Or, se observă că deși recurentul-reclamant invocă instituția autorității de lucru judecat/puterii de lucru judecat, în realitate acesta se prevalează de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - decizia pronunțată în cauza nr. 64930/09 - prefigurată în interpretarea și aplicarea art. 3 CEDO, în contextul modului de calcul al daunelor morale pentru prejudiciul suferit.

Însă, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor stabilite în cadrul elementului răspunderii civile delictuale reprezentat de prejudiciu, acest element nu poate fi evaluat în faza procesuală a recursului, întrucât el rezultă dintr-o reanalizare a situației de fapt a cauzei, prin prisma elementelor de probatoriu administrate, implicând astfel, aprecieri de fapt, rezervate instanțelor de fond (prima instanță și cea de apel), împrejurare ce excedează însă, limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac a recursului (date fiind limitele acestei căi de atac configurate de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și art. 488 alin. (1) C. proc. civ.), ultima instanță a fondului, respectiv instanța de apel, fiind suverană în ceea ce privește interpretarea și aprecierea probelor administrate.

Pentru aceleași argumente, nu poate fi primită nici critica referitoare la aprecierea eronată a instanței de apel cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate de CEDO recurentului-reclamant, în sensul că acestea ar fi insuficiente, doar simbolice, întrucât nici aceasta nu vizează o problemă de legalitate a deciziei recurate, ci doar de temeinicie, neputând așadar, constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control ce vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.

Sub un al doilea aspect, Înalta Curte apreciază că chiar dacă am ignora elementele expuse supra, oricum nu se poate invoca în mod fondat o încălcare de către instanța de apel a autorității de lucru judecat, fie ea sub aspect pozitiv sau negativ, în referire la hotărârea CEDO pronunțată în privința recurentului în dosarul nr. x/09.

Concluzia se impune întrucât din lecturarea acestei hotărâri a instanței de contencios european, rezultă pe de o parte, că prevalența, ponderea în stabilirea cuantumului acordat, a constituit-o o altă faptă ilicită decât cea a detenției în condiții necorespunzătoare, respectiv efectuarea de percheziții corporale zilnice la adresa recurentului fără un imperativ de securitate convingător și în cadrul unei camere speciale - izolator (a se vedea în acest sens, paragrafele 43 - 44 din hotărârea CEDO invocată). Așadar, respectivul cuantum enunțat a fost fundamentat de instanța europeană pe două fapte ilicite conjugate, dintre care cea a detenției în condiții necorespunzătoare nu a fost cea principală.

Pe de altă parte, hotărârea respectivă CEDO definitivă la 16.12.2012, vizează o perioadă mult anterioară celei care face obiectul prezentei cauze deduse judecății, în condițiile în care cele 5 zile de detenție în izolator sunt din anul 2009.

Critica recurentului privind aprecierea eronată a daunelor primite în dosarul nr. x, cu privire la care și recurentul-reclamant susține că au fost acordate de CEDO pentru o perioadă anterioară care nu face obiectul cauzei, este de asemenea, nefondată.

Astfel, examinarea deciziei recurate relevă faptul că instanța de apel nu s-a raportat în evaluarea aspectului recuperării prejudiciului, la hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza nr. 64930/09 cu ocazia analizării pretențiilor aferente perioadei concrete deduse judecății, ci a aplicat statuările instanței de contencios european din cuprinsul hotărârii din 7 ianuarie 2020 pronunțate în dosarele nr. x și nr. 50276/15 prin care recurentului-reclamant i s-au acordat daune pentru perioada 24 iulie 2012 - 23 martie 2015, precum și din cuprinsul hotărârii din 7 aprilie 2017 pronunțate în cauza nr. 79406/2016 pentru perioada 13 octombrie 2016 - 15 decembrie 2016. Se observă din ansamblul deciziei recurate, că trimiterea instanței de apel la cauza CEDO nr. 64930/09 a fost realizată doar din punct de vedere istoric, contextual, fără însă, vreo relevanță juridică în circumscrierea elementului factual reținut al acoperirii prejudiciului.

A mai susținut recurentul-reclamant că în prezenta cauză s-a depășit termenul rezonabil de 4 ani stabilit de CEDO pentru soluționarea unei cauze, însă o astfel de alegație nu poate fi primită de prezenta instanță de recurs în prezenta procedură, întrucât nu este însoțită de argumente concrete din care să rezulte că durata procedurii invocată ar fi influențat legalitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel. Or, obiectul prezentului control judiciar de recurs este exclusiv legalitatea deciziei civile pronunțate în faza apelului.

Înalta Curte mai constată și că scopul despăgubirilor acordate de Curtea EDO cu titlu de satisfacție echitabilă în baza art. 41 al Convenției este de a compensa reclamantul pentru consecințele prejudiciabile reale ale unei încălcări a drepturilor și libertăților sale fundamentale.

Principiul aplicabil de CEDO în cazul daunelor pecuniare este cel conform căruia reclamantul ar trebui să fie repus, în măsura posibilului, în situația în care s-ar fi aflat dacă încălcarea constatată nu s-ar fi produs - cu alte cuvinte, restitutio in integrum. Aceasta poate însemna acordarea unei compensații pentru pierderea efectiv suferită (damnum emergens) și pentru pierderea sau nerealizarea unui beneficiu anticipat (lucrum cessans).

Scopul despăgubirilor acordate de Curtea europeană cu titlu de daune morale este recunoașterea încălcării unui drept fundamental care a cauzat un prejudiciu moral, ca de exemplu suferința fizică sau psihică, și acestea sunt cifrate astfel încât să reflecteze cu aproximație gravitatea acestui prejudiciu. Prin natura lor, daunele morale nu sunt susceptibile a fi calculate cu precizie. Prin urmare, cererea de compensație pentru daunele morale suferite nu e necesar să fie în fața CEDO, nici cuantificată nici justificată, iar reclamantul poate lăsa estimarea compensației la libera apreciere a Curții europene.

Raportat la aceste reguli regăsite în Regulamentul Curții EDO din 22.01.2024, regăsite de altfel, în mod amplu în jurisprudența instanței de contencios european, rezultă că în nici un caz nu se poate aprecia că CEDO acordă în cauzele pe care le judecă doar despăgubiri simbolice, astfel cum invocă recurentul reclamant, făcând trimitere în acest sens la art. 20 din Constituția României și art. 509 alin. (1) paragraful 10 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că CEDO nu a rezervat prin hotărârile sale pronunțate în privința recurentului prezent, menționate de instanța de apel, posibilitatea complinirii daunelor pe care le-a acordat, cu altele care să fie acordate în completare de către instanțele naționale, întemeiate pe aceeași cauză.

Înalta Curte mai constată în prezenta pricină dedusă judecății, și faptul că aspectul recuperării prejudiciului cauzat recurentului reclamant reprezintă un element subsumat situației de fapt a cauzei, situație de fapt care ține de temeinicie și nu de legalitate, astfel încât instanța de recurs nu poate proceda în limitele controlului său jurisdicțional, la reevaluarea acestui aspect, în sensul constatării că de fapt, prejudiciul nu ar fi fost integral acoperit, astfel cum solicită practic recurentul reclamant a se proceda. Controlul instanței de recurs se grefează pe situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv de instanța de apel, situație de fapt din care face parte și aspectul relativ recuperării prejudiciului.

Același fine de neprimire menționat în paragraful precedent este valabil și în privința criticii recurentului în sensul că instanța de apel ar fi realizat o gravă eroare de fapt, verificarea temeiniciei cauzei reprezentând apanajul instanțelor devolutive ale fondului cauzei și nu al instanței de recurs, astfel cum s-a ilustrat și supra.

Se constată așadar, că în cauză nu este incident nici motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, se observă că motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., indicat de recurentul-reclamant în finalul cererii de recurs, cu ocazia expunerii temeiului de drept al cererii sale, a fost formal invocat, întrucât, din cuprinsul cererii analizate, nu pot fi decelate critici prin care să se pretindă lipsa motivării ori existența în cuprinsul deciziei atacate a unor considerente contradictorii sau numai a unor motive străine de natura pricinii.

Pentru toate motivele anterior arătate, constatând caracterul nefondat al criticilor mai sus analizate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 507A din 30 aprilie 2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 ianuarie 2025.