ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2718/2021

Ședința publică din data de 9 decembrie 2021

Deliberând, asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III - a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând acordarea beneficiului conform Legii nr. 169/2017, respectiv a unor recompense reparatorii (penalizare), care să înlocuiască beneficiul în zilele la care ar fi avut dreptul, având în vedere că timp de 9 ani și 4 luni a executat pedeapsa la care a fost condamnat, în condiții inumane și foarte grele, degradante.

În drept, au fost indicate dispozițiile art. 55

1

alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 169/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Prin sentința civilă nr. 1608 din 27 iunie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate de către pârât prin întâmpinare, ca neîntemeiate și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1428A din 2 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1608 din 27 iunie 2019, pronunțată de către Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 1428A din 2 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul A..

Au fost formulate următoarele critici:

Instanța de apel, în mod greșit, a reținut că acordarea unor despăgubiri bănești pentru prejudiciul adus prin executarea unei pedepse aferente perioadei 2 iunie 2005 - 21 octombrie 2014 nu constituie o modalitate reglementată de Legea nr. 169/2017 și nu poate face obiectul acestui act normativ, care vizează doar pedepsele în curs de executare, și nu pe cele deja executate definitiv anterior intrării în vigoare a legii.

Instanța de apel nu a ținut cont de Hotărârea pilot în cauza Rezmiveș și alții împotriva României.

În continuare, recurentul-reclamant a expus evoluția cauzelor românești la Curtea Europeană de Justiție a Drepturilor Omului, având ca obiect condițiile de detenție.

Prin hotărârea pilot din 25 aprilie 2017, Curtea a solicitat statului român ca, în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, să furnizeze un calendar exact pentru punerea în aplicare a măsurilor generale adecvate apte să soluționeze problema supraaglomerării carcerale și a condițiilor inadecvate de detenție, în conformitate cu principiile Convenției astfel cum sunt enunțate în hotărâre.

În hotărârea pilot menționată, au fost recomandate două tipuri de măsuri pentru remedierea problemei structurale constante, și anume măsuri vizând diminuarea supraaglomerării și ameliorarea condițiilor materiale de detenție și căi de atac preventive și compensatorii.

Curtea a încurajat statul român să creeze un remediu compensatoriu specific, susceptibil să permită obținerea unei indemnizații adecvate pentru orice încălcare a Convenției, care s-a produs deja din cauza unui spațiu vital insuficient și/sau a condițiilor materiale precare. În acest context, Curtea a luat notă cu interes de inițiativa legislativă privind reducerea pedepsei, care poate constitui un remediu adecvat în cazul condițiilor materiale de detenție, cu condiția ca, pe de-o parte, aceasta să fie acordată în mod explicit pentru repararea încălcării art. 3 din Convenție, iar, pe de altă parte, impactul său asupra cuantumului pedepsei celui vizat să fie măsurabil.

Articolul 46 din Convenție impune statelor pârâte obligația legală de a se conforma hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care sunt părți. În acest scop, statele implementează, sub supravegherea Comitetului Miniștrilor, măsuri individuale și/sau generale menite să pună capăt încălcării și să repare, în măsura posibilului, consecințele negative ale acesteia pentru reclamant, respectiv să prevină încălcări similare celor constatate de Curte în cazul altor persoane aflate în aceeași situație cu cea a reclamanților, prin rezolvarea problemelor care au condus Curtea la astfel de constatări.

În concluzie, recursul efectiv pe care îl prevede hotărârea CEDO nu înseamnă că se aplică doar pentru cei care se aflau în penitenciar și au putut beneficia de 6 zile considerate executate la 30 de zile în care au stat în condiții necorespunzătoare. Dimpotrivă, CEDO afirmă că trebuie să primească despăgubiri bănești toți cei care au stat în condiții de detenție necorespunzătoare începând cu 24 iulie 2012.

Cererea de recurs nu a fost întemeiată în drept.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 15 aprilie 2022.

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (17 ianuarie 2019), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471

1

alin. (5) și (6) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată la 9 decembrie 2021, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că recursul nu a fost întemeiat în drept, însă criticile expuse de recurentul-reclamant urmează a fi analizate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece vizează modul de interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 55

1

Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

În litigiul dedus judecății, reclamantul, deținut și încarcerat în mai multe penitenciare în perioada 2 iunie 2005 - 21 octombrie 2014, a învestit instanța civilă cu o cerere având ca obiect acordarea unor despăgubiri care să înlocuiască măsura compensatorie introdusă prin Legea nr. 169/2017 pentru completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 55

1

din acest act normativ.

Această cerere a fost respinsă, ca neîntemeiată, de către prima instanță, care a făcut o analiză pe două paliere de argumentație, din perspectiva a două temeiuri de drept, art. 55

1

din Legea nr. 254/2013 și art. 1357 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală. În ceea ce privește antrenarea răspunderii civile delictuale, tribunalul a reținut că nu sunt întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, întrucât nu s-a făcut dovada existenței unei fapte ilicite a pârâtului.

Instanța de apel a confirmat, în mod corect, că reclamantul nu poate beneficia, în temeiul Legii nr. 169/2017, de alte măsuri decât cea a reducerii pedepsei cu un număr de 6 zile pentru fiecare perioadă de 30 de zile executată în condiții necorespunzătoare. Cât privește acordarea despăgubirilor în temeiul răspunderii civile delictuale, instanța de apel a constatat că apelantul-reclamant nu a formulat critici privind analiza cererii de chemare în judecată din perspectiva art. 1.357 C. civ., astfel că nu a mai analizat cauza sub acest aspect, în conformitate cu limitele devoluțiunii reglementate de art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Prima critică expusă de recurentul-reclamant, în sensul că instanța de apel ar fi limitat aplicarea Legii nr. 169/2017 doar la pedepsele în curs de executare, iar nu și la cele deja executate definitiv anterior intrării în vigoare a legii, este nefondată.

Dimpotrivă, observând decizia recurată, reiese că instanța de apel a reținut că aplicarea prevederilor art. 55

1

din actul normativ menționat nu este limitată numai la pedepsele neexecutate până la data intrării în vigoare a legii, ci oricăror pedepse executate ulterior datei de 24 iulie 2012, constatând că reclamantul se află în această situație.

De asemenea, recurentul-reclamant a mai criticat aprecierea instanței de apel în sensul că acordarea unor despăgubiri nu constituie o modalitate de reparare a prejudiciului cauzat prin executarea unei pedepse reglementată de Legea nr. 169/2017.

Cât privește această critică, Înalta Curte notează că instanțele de fond au reținut, în mod legal, că prevederile art. 55

1

din Legea nr. 254/2013, astfel cum au fost introduse prin adoptarea Legii nr. 169/2017, nu prevăd posibilitatea acordării de despăgubiri, ci reglementează remediul compensatoriu constând în reducerea pedepsei cu un număr de 6 zile pentru fiecare perioadă de 30 de zile executată în condiții necorespunzătoare.

Interpretarea conferită de instanțele de fond textului de lege evocat de reclamant ca temei de drept al acțiunii este una corectă, după cum urmează:

Cu titlu general, prin adoptarea Legii nr. 169/2017 pentru completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, Statul român a creat un mecanism compensatoriu menit să înlăture vătămarea drepturilor garantate de art. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului.

În concret, prin dispozițiile art. 55

1

alin. (1) din Legea nr. 254/2013, prevederi legale care au fost introduse prin Legea nr. 167/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, s-a prevăzut că la calcularea pedepsei executate efectiv se are în vedere, indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, și executarea pedepsei în condiții necorespunzătoare, caz în care, pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiții necorespunzătoare, chiar dacă acestea nu sunt consecutive, se consideră executate, suplimentar, 6 zile din pedeapsa aplicată.

Potrivit prevederilor alin. (8) din aceeași normă legală, perioada pentru care se acordă zile considerate ca executate în compensarea cazării în condiții necorespunzătoare se calculează începând cu 24 iulie 2012.

De asemenea, prevederile alin. (6) al art. 55

1

statuează că această măsură compensatorie nu se aplică în cazul în care persoana a fost despăgubită pentru condiții necorespunzătoare de detenție, prin hotărâri definitive ale instanțelor naționale sau ale Curții europene a drepturilor omului, pentru perioada pentru care s-au acordat despăgubiri și a fost transferată sau mutată într-un spațiu de detenție având condiții necorespunzătoare.

Aceste dispoziții legale se referă la instituirea unei măsuri compensatorii pentru condiții necorespunzătoare în cazul cazării în centrele de detenție din România a persoanelor aflate în executarea unor pedepse privative de libertate ori a unor măsuri preventive. Soluția legislativă urmărește remedierea problemelor structurale legate de supraaglomerare, precum și a urmărilor acestora, în așa fel încât să fie respectate dispozițiile art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care interzic în termeni categorici tortura sau tratamentele și pedepsele inumane sau degradante.

Prin adoptarea acestui act normativ Statul român a înțeles să acorde o măsură compensatorie pentru asigurarea reparării încălcării art. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului, cu un impact măsurabil asupra cuantumului pedepsei, măsură care poate fi apreciată ca un remediu efectiv menit să înlăture pe cât posibil efectele tratamentelor inumane sau degradante pe care le-au suferit persoanele încarcerate.

În acest sens, sunt relevante statuările Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Dîrjan și Ștefan c. României, în care instanța de contencios al drepturilor omului a declarat inadmisibile acțiunile reclamanților referitoare la condițiile precare de detenție deoarece aceștia au beneficiat de o reducere a pedepsei lor cu închisoarea ca o formă de compensare pentru condițiile precare de detenție, în aplicarea Legii nr. 169/2017 și au fost eliberați anticipat, reținând că remediul compensatoriu implementat de autoritățile române a reprezentat o reparație suficientă și adecvată în cazul deținuților care au fost supuși condițiilor precare de detenție în perioada iulie 2012 - decembrie 2019.

Înalta Curte reține că însuși legiuitorul recunoaște mai multe forme de compensare pentru condiții necorespunzătoare în cazul cazării în centrele de detenție din România a persoanelor aflate în executarea unor pedepse privative de libertate ori a unor măsuri preventive. Astfel, orice persoană poate solicita instanțelor naționale acordarea de daune morale/despăgubiri pentru condiții necorespunzătoare de detenție, pentru perioada anterioară datei de 24 iulie 2012.

Cu toate acestea, trebuie observat că, în mod legal, instanța de apel a reținut că recurentul-reclamant nu a invocat, prin cererea de apel, critici cu privire la analiza cererii de chemare în judecată din perspectiva art. 1.357 C. civ. (răspundere civilă delictuală), astfel că nu a mai analizat cauza sub acest aspect, în conformitate cu limitele devoluțiunii reglementate de art. 477 alin. (1) C. proc. civ. Aceasta, deoarece apelul este o cale de atac devolutivă, care însă nu presupune reanalizarea de către instanța de apel a tuturor problemelor de fapt și de drept care s-au ridicat în fața primei instanțe, ci numai a acelora criticate de către apelant.

Totodată, Înalta Curte reține că nici prin cererea de recurs nu au fost invocate critici în această privință, hotărârea primei instanțe având autoritate de lucru judecat cu privire la cele statuate sub aspectul angajării răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât, în condițiile în care prin apel nu au fost aduse critici în acest sens.

Referitor la celelalte susțineri prezentate în cuprinsul cererii de recurs, prin care s-a făcut trimitere la recomandările Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține că acestea nu pot fi primite, în condițiile în care acestea constituie critici cu privire la modul de aplicare de către stat a măsurilor menite să remedieze problemele sistemului penitenciar din România, susțineri ce nu pot fi analizate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru toate considerentele prezentate, în condițiile art. 496 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, cu consecința rămânerii definitive a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1428A din 2 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 decembrie 2021.