ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 445/2021

Ședința publică din data de 10 martie 2021

asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 12 octombrie 2016, A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la repararea prejudiciului patrimonial ce i-a fost cauzat ca urmare a persecutării politice la care a fost supus de regimul comunist, a arestărilor frecvente din motive exclusiv politice, a retrogradărilor salariale permanente, prin pensionare abuzivă și degradare civică în perioada 1969-1889, prejudiciu pe care reclamantul l-a apreciat la valoarea de 97.800 euro, echivalent în RON la cursul de schimb BNR, precum și obligarea pârâtului la plata unor daune morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a faptului că a fost privat, pe perioada copilăriei, de îngrijirea, prezența, afecțiunea și sprijinul material al părinților, care au suferit condamnări și detenții politice, pentru perioada 1947-1961, când a absolvit facultatea, evaluate la suma de 5.000 euro echivalent în RON la cursul BNR, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 3 din Legea nr. 71/2011, art. 998-999 din C. civ. de la 1864 și art. 6 alin. (2) din noul C. civ.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 1142 din 11 septembrie 2017, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată din oficiu și, în consecință, a respins acțiunea în răspundere civilă delictuală, ca prescrisă.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 544A din 25 iunie 2020, a constatat perimat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A..

Prin cererea de recurs, reclamantul a criticat decizia pentru nelegalitate și netemeinicie, prin prisma motivelor prevăzute la pct. 5, 6 și 8 ale art. 488 C. proc. civ. în coroborare cu cele ale art. 417 din cod și a solicitat casarea acesteia.

A arătat că instanța nu a luat în considerare faptul că a solicitat comunicarea prin email, față de situația sa medicală și că a renunțat la avocat, care nu a respectat cererea sa de modificare a obiectului dosarului.

A susținut că instanța a calculat greșit perioada de nejudecare, care ar fi din culpa sa, între 1 decembrie 2019 și 25 iunie 2020, fără a lua în considerare perioada în care a fost decretată stare de urgență și de alertă (de 4 luni), când nu s-au judecat decât pricinile urgente, cauza sa nefiind repusă pe rol.

Raportul întocmit potrivit art. 493 C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 27 ianuarie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul și a acordat termen de judecată, cu citare părți, la 10 martie 2021.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte reține următoarele:

Motivele de recurs vizează, în esență, calculul eronat al termenului de perimare, precum și aplicarea greșită a prevederilor art. 417 C. proc. civ. referitoare la întreruperea cursului perimării, raportat la conduita procesuală a părții, critici subsumabile pct. 5 al art. 488 din cod.

Recurentul a susținut astfel, că instanța nu a luat în considerare solicitările sale de comunicare prin poștă electronică, față de situația sa medicală și faptul că a renunțat la apărătorul său care nu i-a respectat cererea de modificare a obiectului dosarului.

Se constată ca fiind fondate criticile recurentului, în raport cu dispozițiile legale care reglementează instituția perimării, ca sancționând o anumită atitudine a părții în legătură cu desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată.

Potrivit art. 416 alin. (1) C. proc. civ., "orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții timp de 6 luni".

Alin. (3) al articolului stipulează în sensul că "Nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum și cele când, din motive care nu sunt imputabile părții, cererea n-a ajuns la instanța competentă sau nu se poate fixa termen de judecată".

În cauză, se observă că instanța de apel a dispus suspendarea judecății la data de 6 septembrie 2018, conform art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., având în vedere că părțile legal citate nu s-au înfățișat la strigarea cauzei și nu au formulat cerere scrisă de judecare în lipsă.

Totodată, prin încheierea din 6 iunie 2019, curtea de apel a respins cererea apelantului - reclamant de repunere a cauzei pe rol, formulată la data de 8 ianuarie 2019, constatând că partea nu a solicitat judecata în lipsă.

Astfel, instanța de apel a constatat că termenul de perimare de 6 luni a început să curgă la data de 6 septembrie 2018, data suspendării judecății și s-a împlinit la 6 martie 2019, așa încât reiterarea cererii de repunere pe rol formulată de apelantul - reclamant la 3 decembrie 2019 nu ar fi produs niciun efect cu privire la sancțiunea perimării care ar fi intervenită de drept.

Însă prin prisma dispozițiilor legale care reglementează perimarea, aceasta se înfățișează nu numai ca o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege dar și ca o prezumție tacită de desistare, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată, având astfel un caracter mixt.

Totodată, textele de lege menționate prevăd expres că pentru a opera sancțiunea perimării este necesară îndeplinirea unor cerințe, printre care și aceea ca dosarul să fi rămas în nelucrare din motive imputabile părții.

Dacă partea a fost în imposibilitate de a acționa, această împrejurare este incompatibilă cu noțiunea de "motive imputabile" folosită de dispoziția legală.

Or, în cauză, se constată că nu este întrunită cerința prevăzută de lege privind rămânerea dosarului în nelucrare din motive imputabile părții, dată fiind imposibilitatea medicală în care s-a aflat reclamantul, precum și stăruința acestuia de a continua judecata desprinsă din actele procedurale îndeplinite.

Astfel, din actele dosarului reiese că reclamantul a întreprins demersuri și a formulat cereri din care rezultă neîndoielnic dorința sa de a se judeca și nicidecum desistarea sa de procedura judiciară în curs.

În acest context, se constată că recurentul, învederând instanței situația sa medicală, a cerut efectuarea comunicărilor prin poștă electronică, iar ulterior pronunțării încheierii de suspendare a judecății din 6 septembrie 2018, prin cererea înregistrată la 8 ianuarie 2019, a solicitat repunerea pe rol după o anumită dată, respectiv 27 februarie 2019, având în vedere faptul că trebuia să suporte o intervenție chirurgicală în străinătate, menționând, totodată, că a renunțat la apărătorul său convențional.

La 4 martie 2019, recurentul a formulat o nouă cerere prin care a solicitat acordarea unui termen de judecată, achitând o taxă judiciară de timbru, iar la 1 aprilie 2019 a formulat o nouă cerere de comunicare prin poștă electronică motivat de faptul că este internat la spital pentru o afecțiune oncologică, cereri de consultare a dosarului fiind depuse și în 27 mai 2019.

La 22 mai 2019, reclamantul a depus note scrise la dosar pentru termenul din 6 iunie 2019, înscris înregistrat și la 3 iunie 2019, prin care a reiterat considerentele promovării acțiunii sale, având ca scop acordarea unor daune morale pentru prejudiciul cauzat tatălui său decedat, care în opinia sa, ar avea un rol în reabilitarea imaginii acestuia.

Astfel, se constată că pentru termenul stabilit inițial de curtea de apel la 4 aprilie 2019 și amânat la 6 iunie 2019, apelantul - reclamant A. a întreprins demersuri, atât pentru repunerea cauzei sale pe rol, cât și pentru justificarea demersului său procesual, din toate acestea reieșind dorința sa de se judeca pentru reabilitarea memoriei tatălui său, conform motivelor care i-au justificat acțiunea.

Aceste demersuri au continuat a fi întreprinse de parte și ulterior respingerii cererii de repunere pe rol, prin încheierea din 6 iunie 2019, la 3 decembrie 2019, acesta reiterând cererea de repunere pe rol a dosarului și de atașare a dosarului nr. x/2012 al Curții de Apel București, iar la 13 februarie 2020 formulând concluzii, pe fond, pentru termenul fixat de instanță la 2 aprilie 2020.

Se observă, totodată, că prin acest ultim înscris, reclamantul a mai arătat că solicită termen pentru angajarea unui apărător, având în vedere că a renunțat la avocatul său, precum și judecata în lipsă, motivat de faptul că este încă spitalizat.

Cerere anterioară termenului de judecată din 25 iunie 2020, de amânare a judecării pentru angajare apărător, motivată de imposibilitatea medicală de prezentare a părții în instanță, a fost formulată și la 5 iunie 2020 și reiterată la 24 iunie 2020, prin prisma stării sale de boală și a stării de alertă instituite pe teritoriul țării.

Prin urmare, este eronată reținerea instanței de apel referitoare la intervenirea sancțiunii perimării, în condițiile în care nu este îndeplinită cerința lăsării în nelucrare a dosarului din motive imputabile părții, în cauză neputând opera prezumția tacită de desistare, având în vedere toate demersurile părții din care rezultă cu evidență dorința continuării judecății.

Ca atare, în speță nu era îndeplinită cerința premisă a dispozițiilor art. 416 alin. (1) C. proc. civ. - aceea a rămânerii cauzei în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni - pentru ca instanța de apel să poată aplica sancțiunea perimării.

Dimpotrivă, acordarea de termene de judecată timp de 1 an și 3 luni de la data la care a constatat ulterior că ar fi intervenit perimarea (respectiv, la 6 martie 2019, în condițiile în care decizia asupra perimării a fost pronunțată la 25 iunie 2020) ar fi trebuit să pună instanța de apel în imposibilitate procedurală de a mai face aplicarea dispozițiilor art. 420 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la constatarea perimării.

Aceasta întrucât, depășind momentul la care putea fi făcută această constatare - prin îndeplinirea de acte de procedură, atât de către instanță, cât și de către parte - instanța de apel nu mai putea trage concluzia asupra unei desistări de la judecată a părții și nici pe cea a intervenirii sancțiunii perimării, câtă vreme conduita părții a fost, în mod evident, una contrară desistării, corespunzând voinței exprimate, cu ocazia fiecărui termen acordat, a continuării judecății.

În acest context, constatarea intervenirii de drept a perimării după 1 an și 3 luni de la data la care a considerat operabilă sancțiunea - interval de timp, în care așa cum s-a arătat, atât instanța, cât și partea au îndeplinit acte de procedură legate de cadrul judecății, precizarea motivelor de apel, reprezentarea convențională a părții și respectiv, manifestarea voinței acesteia de a fi prezentă personal la judecată - s-a făcut cu aplicarea greșită a dispozițiilor procedurale în materie, prevăzute de art. 416, art. 420 C. proc. civ.

În consecință, văzând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se va admite recursul reclamantului, se va casa decizia și se va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate, admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 544A din 25 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2021.

Cu opinia separată a doamnei judecător B., în sensul respingerii recursului, ca nefondat.

Diferit de opinia majoritară, consider că recursul formulat în cauză nu putea primi decât o soluție de respingere ca nefondat prin raportare la soluția instanței de apel - aceea de perimare a apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 1142/11.09.2017 a Tribunalului București, secția a III-a civilă - și la criticile susținute de parte împotriva acesteia.

Astfel, potrivit celor susținute prin memoriul de recurs, instanța de apel a fost criticată pentru că nu ar fi luat în considerare solicitarea reclamantului de realizare a comunicării actelor de procedură către acesta prin e-mail (la adresa indicată), informarea sa de renunțare la avocat (care nu ar fi respectat dorința de modificare a obiectului dosarului) și nici cererea de atașare în cauză a dosarului nr. 15578/3/2012.

Agreând că, dintre cele trei inacțiuni imputate instanței de apel, ar putea prezenta relevanță în privința soluției de perimare pronunțate, cel mult aceea relativă la neluarea în considerare a solicitării de efectuare a comunicărilor către reclamant pe adresa de mail indicată (deși recurentul nu a expus în ce fel s-a repercutat pretinsa inacțiune a instanței asupra modului de soluționare în apel a cauzei sale), se constată la o simplă verificare că, în mod contrar criticii, partea a fost citată inclusiv prin mail atât pentru termenul de judecată din 06.06.2019 (când s-a respins prima sa cerere de repunere a cauzei pe rol, formulată la 08.01.2019), cât și pentru termenul din 25.06.2020, când a fost soluționată cauza în apel.

Printr-o altă critică a recursului, s-a susținut că instanța de apel ar fi calculat greșit perioada de nejudecare a procesului care ar fi în culpa reclamantului, respectiv între 01 decembrie 2019 și 25.06.2020, greșeală dedusă din neluarea în considerare a perioadei stării de urgență și de alertă, de 4 luni, când instanța însăși nu a judecat decât pricini urgente.

Or, această critică, ce atinge doar formal soluția pronunțată în apel, este cu totul în afara dezlegărilor instanței dat fiind că, potrivit considerentelor ce explică decizia atacată, perioada de inacțiune imputabilă reclamantului și constatată ca atare de instanță a fost cea înscrisă în perioada 06.09.2018 (când fost dispusă suspendarea judecării pentru lipsa părților) - 06.03.2019. Cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de reclamant la 08.01.2019, a fost respinsă prin încheierea instanței de apel din 06.06.2019 (încheiere ce nu a fost contestată în calea de atac a recursului, conform art. 414 alin. 2 Cod proc.civ.) și calificată prin decizia pronunțată ca act de procedură inapt să determine o întrerupere a cursului termenului de perimare, lipsindu-i atributul de a fi făcut în vederea judecării procesului (deoarece, deși solicitase repunerea cauzei pe rol, nu ceruse și judecarea în lipsă, iar în absența părții adverse, instanța nu a putut proceda la judecată).

Nici această calificare nu a fost contestată pe calea actualului recurs, ci doar împrejurarea că nu putea fi inclus în calculul termenului de perimare perioada de 4 luni a stării de urgență și de alertă cât instanța însăși a avut restrânsă/suspendată activitatea curentă.

Or, perioada indicată în critica recurentului este situată cu mult în afara intervalului temporal avut în vedere de instanță la adoptarea sancțiunii perimării, respectiv este survenită la un an după momentul reținut ca fiind imputabil sub aspectul lăsării cauzei în nelucrare, respectiv 06.09.2018-06.03.2019.

Astfel spus, pe scurt, perioada stării de urgență nu a fost inclusă în calculul termenului de perimare întrucât aceasta (perimarea) intervenise, potrivit constatărilor instanței de apel, necontestate de reclamant sub vreun aspect, cu un an de zile anterior instituirii stării de urgență prin Decretul nr. 195/2020 al Președintelui României și prelungite apoi prin Decretul nr. 240/2020 al aceleiași autorități.

În mod evident însă, o astfel de critică nu poate să justifice nici aprecierea recursului ca fiind întemeiat și nici să declanșeze un control în legalitate asupra actelor de procedură intermediare înfăptuite de instanța de apel, cum ar fi încheierea de suspendare a judecății în apel din 06.09.2018, încheierea din 06.06.2019 de respingere a cererii de repunere pe rol ori a celorlalte încheieri pronunțate.