ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1963/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 29 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, având ca obiect "pretenții - acțiune în răspundere civilă delictuală’’, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. și C., prin D. S.R.L., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună antrenarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul material și moral cauzat acesteia de D. S.R.L., prin exercițiul abuziv al drepturilor persoanei juridice de a porni executarea silită, arogându-și calitatea de creditor, în scopul de a se îmbogăți fără just temei, reflectare a inserării existenței unui țel îndreptat către vătămarea sau păgubirea altuia, respectiv a exercitării excesive, perpetue și nerezonabile a dreptului prin raportarea la standardul bunei-credințe. A solicitat obligarea pârâtelor la plata, în solidar cu prepusul lor, D. S.R.L., a sumei de 19.311,74 RON, cu titlu de prejudiciu material, actualizat cu dobânda penalizatoare și indicele de inflație ca urmare a lipsei de folosință a banilor și la plata sumei de 530.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale în vederea acoperirii financiare a stării de anxietate, rușine, teamă și umilință creată în urma inconvenientelor și incertitudinilor care au rezultat din încălcarea perpetuă și cu rea-credință a dispozițiilor legale. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1353, 1355 alin. (1) și (3), 1357-1359, 1365, 1381-1382 și 1577 C. civ.

Sentința pronunțată în primă instanță de tribunal Prin sentința civilă nr. 2288 din 18 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. și cererea de chemare în judecată. A respins solicitarea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta.

Decizia pronunțată în apel de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 159A din 3 februarie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul.

Recursul exercitat în cauză Hotărârea de apel a fost atacată pe calea recursului de către reclamanta A., care și-a fundamentat criticile pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În cuprinsul memoriului de recurs, recurenta a făcut o prezentare amplă a situației de fapt din perspectiva executărilor silite declanșate împotriva acesteia de S.C. D. S.R.L în numele și pentru B./C.. În cadrul primei critici, fundamentată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că decizia recurată nu corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel, determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, nu a răspuns criticilor afirmate, nefiind astfel verificată stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. I s-a mai imputat Curții de Apel că, în rejudecarea fondului pricinii, nu a făcut o analiză a condițiilor cumulative pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a intimatelor, nu a examinat susținerile părților și nu a indicat motivele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat soluția pronunțată, preluând în întregime motivarea sentinței civile nr. 2288 din 18 octombrie 2019 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Pe de altă parte, a afirmat recurenta că argumentele redate în cuprinsul deciziei nu au aptitudinea de a constitui un raționament judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată. Hotărârea preia și concluziile instanței inferioare, fără să examineze în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse judecătii, fiind încălcate în acest mod prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată prin art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevat și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul logico-juridic explicitat și întemeiat pe considerente de drept. În ceea ce privește cea de-a doua critică, circumscrisă pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a reproșat instanței de apel neaplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt din speță, art. 1353, 1355, 1357-1359, 1365, 1381-1382 și 1577 C. civ., cărora li s-a dat o interpretare contrară, fără referiri concrete la materialul probator administrat în cauză. Fapta ilicită a intimatelor pârâte a constat în declanșarea încuviințării executării silite împotriva sa și a defunctului său soț în câte două sau trei dosare, după caz, pentru fiecare debit pretins, la valori triplate, arogându-și calitatea de creditori în scopul îmbogățirii fără just temei. În demonstrarea faptelor ilicite, recurenta a prezentat situația dosarului nr. x/2014, în care s-a încuviințat executarea silită pentru suma de 16.962,90 RON, față de suma de 6.828,08 RON, reprezentând presupus credit în evidența E., a dosarului nr. x/2012 și a dosarului nr. x/2012, cu obiect încuviințare executare silită, respinsă pentru nedepunerea înscrisurilor solicitate de instanță. A explicitat că motivul pentru care s-a ajuns în situația respectivă l-a reprezentat cesionarea creditului contractat cu E., prin contractul nr. x din 30 ianuarie 2006, fiind notificată în mod greșit cu privire la cesiune, la adresa din Galați, str. x, în locul adresei corecte din București, str. x, menționate în contract. În cauză s-a procedat la executarea silită a sa de către un executor judecătoresc din municipiul Galați, fără competență teritorială în această procedură. A mai arătat recurenta că a luat la cunoștință despre cesiune după aproximativ 5 ani de la momentul înțelegerii. În opinia sa, cesionarul a dat dovadă de pasivitate, având posibilitatea de a iniția o procedură de soluționare amiabilă a diferendului, însă a tergiversat recuperarea sumei, stabilind pretenții mai mari și dobânzi nejustificate. A amintit de situația dosarului nr. x/2014 al Judecătoriei Brăila, în care a obținut, pe calea contestației la executare, anularea executării silite declanșate împotriva sa, litigiu care a implicat costuri peste 2.200 RON, recuperate doar parțial. În respectiva pricină, instanța de apel a reținut în mod greșit existența unei creanțe lichide, certe și exigibile, precum și cuantumul pretențiilor, ce însuma numai 8.600 RON (credit acordat de E.). În continuare, recurenta a expus situația dosarului nr. x/2018, în care Judecătoria sectorului 1 București a respins, ca neîntemeiată, o cerere de încuviințare a executării silite împotriva sa, formulată de către creditorul C.. Intimații au reintrodus pe rolul instanțelor același litigiu, anume cererea de încuviințare a executării silite, cu încălcarea autorității de lucru judecat a dosarelor anterior soluționate. Drept urmare, reclamanta a continuat să figureze în baza de date a Biroului de credit, fiind notificată să achite sumele de bani pretinse. În argumentarea motivului de recurs, a invocat aplicabilitatea prevederilor art. 15 C. civ., susținând că intimatele pârâte, prin încercarea de a recupera drepturi de creanță inexistente, au săvârșit un abuz de drept. Condițiile de atragere a răspunderii civile a intimatelor sunt îndeplinite, vinovăția existând în mod incontestabil, iar legătura de cauzalitate dintre faptele ilicite și prejudiciul moral și material produs rezultând expres din săvârșirea acestora, descrise în cuprinsul acțiunii. În demonstrarea prejudiciului suferit, a făcut referire la recuperarea dificilă a sumelor poprite, stresul provocat de pregătirea apărărilor în cadrul tuturor celor 12 litigii declanșate împotriva sa, obligația de a participa la aceste procese din motive neimputabile, starea de tulburare, anxietate, temere cu privire la situația personală, violarea vieții private, precum și decesul soțului său ca urmare a unei afecțiuni declanșate pe fondul tuturor acestor evenimente. A susținut că i s-a cauzat atât un prejudiciu material, reprezentat de pierderile efectiv suferite ca încălcării continue a dreptului său la respectarea bunurilor, cât și un prejudiciu moral. Instanța de apel a reținut eronat situația de fapt, prin confundarea dosarelor de executare silită și reducerea lor la unul singur. Prin contestația la executare silită ce a format obiectul dosarului nr. x/2017, recurenta a contestat măsura popririi veniturilor sale în cadrul dosarului de executare silită instrumentat de B.E.J. F., dosar în care Judecătoria Sectorului 1 București a admis în parte cererea, a anulat toate actele de executare și a dispus întoarcerea executării silite pentru suma de 6.015 RON. Recurenta a reușit recuperarea doar parțială a daunelor materiale și cu o întârziere de aproximativ 6 luni. A invocat și greșita reținere de către instanța de apel a aspectului constând în încetarea executării silite din dosarul nr. x/2017 al B.E.J. F., la cererea intimatei C., arătând că, de fapt, ar fi intervenit prin încheierea din 29.08.2018, în urma soluției învestite la fond cu soluționarea cauzei. În conturarea faptelor ilicite ale intimatelor pârâte, recurenta a susținut exercitarea abuzivă a dreptului la chemarea sa în judecată în perioada 2012 - 2018, prin aceea că dreptul a fost utilizat cu intenția vădită de a o vătăma, contrar bunei-credințe și cu scopul de a se îmbogăți fără just temei. Fapta ilicită și vinovăția sunt condiții distincte ale răspunderii civile delictuale, fapta ilicită fiind manifestarea exterioară a voinței autorului, iar vinovăția reprezentând atitudinea autorului față de fapta sa și consecințele pe care le produce. Or, instanța de apel nu a efectuat această distincție. În speță, sunt îndeplinite condițiile interesului pentru validarea dreptului său la acțiune, în sensul că deține un interes determinat, legitim, legal, personal, născut și actual. Din perspectiva celor expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și obligarea intimatelor pârâte la acoperirea prejudiciului material în cuantum de 19.311,74 RON și a prejudiciului moral estimat la suma de 530.000 euro. A pretins cheltuieli de judecată în recurs.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru și comunicat părților, iar prin încheierea din 14 aprilie 2022, s-a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata C. și excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a intimatei, calea de atac fiind admisă în principiu. A fost fixat termen de judecată la 20 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Apărările formulate în recurs Intimata pârâtă C. a formulat întâmpinare în cadrul căreia a invocat, în principal, excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare configurate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând decizia atacată prin prisma criticilor expuse, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului exercitat de reclamanta A., pentru considerentele ce succed. Astfel cum stabilesc dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. În completare, art. 488 alin. (1) C. proc. civ. consacră expres și limitativ motivele în raport de care o hotărâre ar putea fi atacată cu recurs, examinarea acestora trimițând la concluzia că doar anumite chestiuni de legalitate pot fi supuse cenzurii de către instanța de recurs. Astfel, aspectele ce relevă prezentarea situației de fapt din perspectiva declanșării executărilor silite împotriva reclamantei de către intimați, motivele pentru care s-au dispus anumite soluții în respectivele litigii și evocarea elementelor factuale ce țin de componenta prejudiciului moral, nu pot fi analizate, întrucât exced limitelor de control instituite prin art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Toate aceste probleme expuse în detaliu în memoriul de recurs ilustrează situația de fapt din cauză și tind la reevaluarea ei, fapt nepermis în calea extraordinară a recursului, în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile. Așa fiind, prezenta instanță urmează a analiza, în coordonatele fixate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., doar acele critici ce ating nelegalitatea hotărârii. Înalta Curte are în vedere că demersul judiciar declanșat de reclamanta A. urmărește, pe tărâmul acțiunii în răspundere civilă delictuală, obligarea pârâtelor B. și C., prin D. S.R.L., la repararea prejudiciului material și moral produs prin inițierea demersurilor sub forma executării silite, în calitate de creditori, în scopul de a se îmbogăți fără just temei. Așa cum se relevă în acțiune, pretențiile reclamantei, încadrate în sfera abuzului de drept, își au sorgintea în conduita creditorilor în cursul procedurii de executare silită îndreptate împotriva sa prin raportare și la soluțiile adoptate în contestațiile la executare vizând actele efectuate în respectivele executări. Instanțele de fond au reținut, în ce privește cronologia evenimentelor, că prin sentința civilă nr. 5677 din 10 decembrie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Judecătoria Brăila a admis, în parte, contestația la executare formulată de recurenta contestatoare în contradictoriu cu B., prin reprezentant D. S.R.L., și a anulat executarea silită efectuată în dosarul de executare nr. 2869/2014, instrumentat de B.E.J. G., precum și toate actele de executare efectuate începând cu data înregistrării cererii de executare silită. A dispus anularea încheierii de încuviințare a executării silite și întoarcerea executării silite pentru suma de 619,97 RON. Motivul determinant în pronunțarea soluției a fost reprezentat de o chestiune de ordin procedural, respectiv adresarea creditorului către un executor judecătoresc necompetent teritorial. Prin această hotărâre a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea debitorului de obligare a creditorului la plata unor sume de bani cu titlu de daune morale, pentru lipsa dovezilor privind producerea prejudiciului pretins. Este de observat că executarea silită a avut ca punct de plecare titlul executoriu reprezentat de contractul de credit nr. x, prin care reclamanta a împrumutat de la E. suma de 23.511,37 RON, creanță cesionată de către împrumutător intimatei S.C. H., iar ulterior către C.. În cauză, cesionarul-creditor C. a promovat o nouă cerere de încuviințare a executării silite, admisă de Judecătoria sectorului 2 București prin încheierea din 15 decembrie 2017 în dosarul nr. x/2017. Din nou, a fost admisă, în parte, contestația la executare inițiată de către debitoarea A. împotriva executării silite, prin sentința civilă nr. 6422/2018 a Judecătoriei sectorului 2 București în dosarul nr. x/2017 și s-a dispus anularea tuturor actelor de executare silită, precum și a încheierii de încuviințare, cu consecința întoarcerii executării silite și obligării intimatei C. la restituirea către contestatoare a sumei de 6.015 RON, executate în derularea procedurii. A reținut instanța că dreptul de a obține executarea silită s-a prescris în condițiile stipulate de art. 706 alin. (1) C. proc. civ., creditorul acționând prin introducerea cererii de executare silită cu mult peste termenul de 3 ani calculat de la data declarării scadenței anticipate a creditului acordat în baza contractului de credit pus în executare. A mai apreciat că, în speță, contractul de credit și cele de cesiune de creanță nu sunt afectate de vreun motiv de nulitate, creditorul pierzând numai dreptul de a obține realizarea creanței sale pe calea executării silite. În final, executarea silită a încetat la 29 august 2018, potrivit cererii inițate de intimata pârâtă C., care a dorit să respecte soluția de anulare a executării silite în dosarul execuțional nr. x/2017. Raportat la situația expusă, instanța de apel, confirmând soluția tribunalului, de respingere a acțiunii, a statuat în esență că nu sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatelor pârâte sub aspectul existenței faptei ilicite, conturată de demersurile acestora de valorificare a creanței în baza contractului de împrumut. De asemenea, a reținut că nu se poate institui un raport juridic obligațional de răspundere între intimați și reclamantă având ca izvor abuzul de drept, manifestarea creditorului înscriindu-se în exercitarea posibilității conferite de lege, de a-și recupera creanța. Examinând primul motiv de recurs, referitor la pretinsa nemotivare a hotărârii atacate, instanța de recurs constată că obligația judecătorului de a-și motiva hotărârea este consacrată legal de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., conform cărora hotărârea va cuprinde "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Doctrina a fost constantă în a sublinia importanța motivării unei hotărâri, arătându-se că motivele, considerentele hotărârii constituie osatura acesteia, structura ei de rezistență "Motivarea hotărârii, în sensul strict juridic al cuvântului, înseamnă arătarea în scris a rațiunilor care determină pe judecător să respingă sau să admită o cerere. Ea este o lucrare pur subiectivă și cuprinde în sine tot respectul justiției și tot meritul judecătorului.’’ Îndatorirea de a motiva hotărârea, de a o motiva clar, convingător și pertinent, în partea numită considerentele hotărârii, constituie, în același timp, o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita în mod real controlul judiciar. Mai întâi, motivarea hotărârii trebuie să fie făcută de instanța care s-a pronunțat în fond, prin înfățișarea considerentelor de fapt și de drept care au condus-o la soluția adoptată. Cea de-a doua instanță, care exercită controlul judiciar asupra primei hotărâri, poate să își însușească motivarea primei instanțe, dacă situația de fapt și apărările înaintea ei au rămas întrutotul neschimbate. Însă, cum efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune faptele în discuție, în caz de reformare, instanța de apel este ea însăși obligată să motiveze ce anume împrejurări au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe. Înalta Curte reține că decizia atacată relevă o analiză a motivelor formulate de reclamantă, instanța procedând, în temeiul art. 479 C. proc. civ., la verificarea situației de fapt a pricinii prin prisma identificării elementelor răspunderii civile delictuale și examinării exercitării abuzive a drepturilor intimaților în recuperarea creanței pe calea executării silite. Contrar aserțiunilor recurentei expuse în analiza motivului, instanța de apel a demonstrat, prin argumente proprii, de ce conduita intimatelor care au încercat recuperarea creditului, nu poate îmbrăca forma unei fapte ilicite spre a se reține întrunite condițiile răspunderii civile delictuale - art. 1357 alin. (1) C. proc. civ. și ale abuzului de drept - art. 12 C. proc. civ., respectiv art. 15 C. civ. Pe cale de consecință, nu se poate afirmă că nu au fost asigurate exigențele impuse de art. 425 C. proc. civ. și 6 par. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, în ce privește garanția procesuală a motivării hotărârilor judecătorești. Împrejurarea că instanța nu a reluat toate argumentele reclamantei sau nu a adoptat o soluție favorabilă acesteia nu se constituie într-un viciu al nemotivării, cu consecințe procesuale în cauză, întrucât motivarea unei hotărâri nu reprezintă o chestiune de amploare, de volum, ci de esență, iar instanța poate să răspundă argumentelor esențiale ale părților, grupându-le, iar nu fiecărui argument de fapt pe care acestea îl invocă. Este de remarcat, pe acest aspect, și caracterul formal al motivului în cauză, în condițiile în care recurenta nu specifică în concret motivele de apel rămase nesoluționate, limitându-se la a susține că instanța de apel nu a răspuns criticilor afirmate, iar motivarea constituie o preluare a concluziilor instanței inferioare. Întrucât prin decizia de apel s-a răspuns acelor motive și apărări esențiale pentru dezlegarea pricinii prin considerente care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, se apreciază că nu sunt întrunite cerințele ipotezei de casare înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte urmează a înlătura, ca nefondată, și critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la greșita aplicare a art. 1357 C. civ., sub aspectul condițiilor de atragere a răspunderii delictuale a intimatelor și a normelor ce reglementează instituția abuzului de drept, în contextul "tirului de executări silite declanșate de D. S.R.L. în numele și pentru B./C..’’ În opinia recurentei, toate litigiile generate de încuviințarea executării silite împotriva sa au produs un disconfort material, o stare de stres și neliniște, intimatele procedând la revendicarea abuzivă a unor drepturi inexistente. Astfel, conduita intimatelor îmbracă forma unei fapte ilicite și a abuzului de drept. Sub marginala "Buna credință’’ art. 12 din C. proc. civ. prevede că drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a încălca drepturile procesuale ale altei părți. Partea care își exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale și morale cauzate. Prin urmare, se poate vorbi de abuz de drept procesual atunci când titularul acestuia, cu rea-credință, îl deturnează de la finalitatea lui. Structural, abuzul de drept procesual este constituit din două elemente: un element subiectiv - reaua credință - și un element obiectiv - deturnarea dreptului de la finalitatea sa legală. În ambele componente, autorul abuzului de drept deturnează dreptul de la finalitatea sa economică și socială, adică de la limitele sale firești, denumite limite interne. Se impune precizarea că simpla exercitare a dreptului constituțional al liberului acces la justiție nu constituie prin ea însăși o faptă ilicită și nu poate conduce la obligarea autorului la despăgubiri. Astfel, declanșarea unor demersuri judiciare de tipul celor exercitate în speță de creditor, titular al dreptului subiectiv, în vederea recuperării creanței, nu configurează o acțiune contrară legii, care are ca rezultat încălcarea sau vătămarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim al unei persoane. Acțiunea intimatelor nu poate fi calificată astfel, întrucât s-ar limita drastic principiul liberului acces la justiție. Acest principiu, astfel cum este reglementat în art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reprezintă regula esențială potrivit căreia orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, fără ca exercitarea unui asemenea drept să poată fi îngrădită de vreo lege. După cum rezultă din chiar conținutul său, principiul liberului acces la justiție are o componentă determinantă, și anume legitimitatea drepturilor și intereselor apărate. În cauză, intimatele erau titularele dreptului la acțiune, demersul lor procesual fiind exercitat cu respectarea dispozițiilor legale, astfel încât nu se poate pune problema suprimării ori restrângerii, în persoana sa, a dreptului de acces la justiție. Pentru a caracteriza exercitarea unui drept procesual ca abuziv, este necesar a fi îndeplinite următoarele cerințe: să existe un drept procesual civil, ceea ce presupune, printre altele, respectarea limitelor externe ale drepturilor; autorul abuzului să fie titularul dreptului procesual civil în cauză și să fie capabil să îl exercite; dreptul să fie dirijat spre realizarea unui alt scop decât acela pentru care a fost recunoscut de lege, adică titularul să își exercite dreptul subiectiv civil în scopul de a vătăma pe altul, de a-l șicana; dreptul să fie exercitat cu rea-credință. În speță, instanța de apel a constatat în mod corect că aceste ultime două cerințe nu sunt îndeplinite pentru a se considera, în cazul particular dedus judecății, că abuzul de drept este un izvor al raportului juridic obligațional de răspundere afirmat de recurenta reclamantă. Reține instanța de recurs că folosirea de către intimata creditoare a mijloacelor legale în scopul recuperării debitului derivând din contractul de împrumut încheiat cu debitoarea, pe calea executării silite, nu are semnificația unui abuz de drept și, prin urmare, nu dă naștere la acordarea unor sume în beneficiul reclamantei, cu titlu de daune materiale și morale. Astfel, obligația de reparare a prejudiciului nu se naște ipso facto din eșecul unui demers procesual, din respingerea acțiunii în justiție, ci doar în contextul dovedirii relei credințe, a exercitării abuzive a respectivei forme procedurale, cu intenția de a vătăma și prejudicia pe adversar. Orice persoană are dreptul de a sesiza o instanță de judecată pentru soluționarea unei cereri, dar această sesizare trebuie făcută cu bună-credință, cu scopul de a obține clarificarea judiciară a unui diferend ori a unei situații juridice, iar nu de a tracasa, intimida ori crea inconveniente pentru partea adversă. În ipoteza conturată de recurenta reclamantă, instanța de apel a stabilit în mod judicios că intimatele pârâte, prin recurgerea la procedura de executare silită declanșată împotriva debitoarei, nu au prefigurat o mărire a patrimoniului lor prin încercarea de a valorifica o creanță inexistentă, ci au urmărit să recupereze un credit acordat în temeiul unui contract de împrumut valabil încheiat cu A.. Admiterea celor două contestații la executare formulate de contestatoare, cu consecința desființării executărilor silite, nu se constituie într-un abuz de drept, izvor al determinării unui raport juridic obligațional între părți în planul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, deoarece cauza anulării executărilor silite nu a constat în inexistența obligației de restituire a împrumutului acordat. Prima executare silită a fost desființată datorită nerespectării unor reguli de procedură în materia executării silite, anume necompetența teritorială a executorului judecătoresc, iar a doua executare a fost anulată pentru că s-a constatat prescris dreptul debitoarei de a obține executarea silită a creanței asumată prin contractul de împrumut. Astfel, promovarea unei cereri de executare silită în vederea recuperării unei datorii izvorâte dintr-un contract de împrumut a cărui valabilitate nu a fost pusă la îndoială, existența debitului nefiind contestată în cadrul celor două contestații la executare, nu este în măsură să conducă la concluzia exercitării abuzive a dreptului subiectiv civil, abordarea acestei posibilități de către creditor fiind o formă de manifestare a unui demers juridic conferit de lege. Nu în ultimul rând, intimata pârâtă C., în urma preluării creanței, a solicitat încetarea executării silite urmare a efectelor încheierii nr. 6422 din 18 iunie 2018 a Judecătoriei sectorului 2 București în dosarul nr. x/2017, de anulare a executării silite. Astfel, și raportat la acest demers, recurgerea de către creditor la procedura de executare silită în vederea recuperării sumei împrumutate de la debitor nu se înscrie în sfera abuzului de drept, neputându-se reține în sarcina intimatelor pârâte existența unei fapte ilicite, de natură a genera o răspundere delictuală a acestora, care să nască un drept la prejudiciu. Drept urmare, prevederile legale invocate de recurentă, art. 12 C. proc. civ. și art. 1357 C. civ., au fost judicios aplicate de instanța de apel sub aspectul constatării neîndeplinirii cerințelor răspunderii civile delictuale și abuzului de drept, decizia nefiind afectată de vreun motiv de casare dintre cele susținute, astfel încât recursul va fi respins, ca nefondat, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. În raport de soluția pronunțată, se constată că recurenta nu este îndreptățită la a obține plata cheltuielilor de judecată solicitate în această etapă procesuală, nefiind parte câștigătoare în proces pentru a se da eficiență dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.