Decizia nr. 1964/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la 14 noiembrie 2014, reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L. și C. au solicitat următoarele: obligarea pârâtei D. la plata sumei totale de 607.158,42 RON (estimată provizoriu), actualizată pe baza indicelui de inflație, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat ca urmare a faptelor ilicite reținute în sarcina acesteia prin sentința penală nr. 225/13.03.2014, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în dosarul nr. x/2008, definitivă prin decizia penală nr. 1220/14.10.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, din care: 205.310 RON, prejudiciul cauzat A. S.R.L.; 288.402,02 RON, prejudiciu cauzat B. S.R.L.; 113.446,40 RON, prejudiciu cauzat reclamantei C., în calitate de moștenitoare a lui E., asociat unic al F. S.R.L., dizolvată pe parcursul soluționării dosarului nr. x/2008 al Judecătoriei sectorului 1 București; obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale aferente sumelor menționate, de la data formulării de către reclamante a cererilor de constituire ca parte civilă în dosarul nr. x/2006 al Tribunalului București, secția a II-a Penală, respectiv 20 aprilie 2006, în cuantum de 561.888,72 RON; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. La 15 decembrie 2015, pârâta D. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 280.000 RON, actualizată pe baza indicelui de inflație, reprezentând sume acordate cu titlu de credit; obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 250.537,41 RON, actualizată pe baza indicelui de inflație, reprezentând sume acordate cu titlu de credit, obligarea pârâtei reconvențional G. S.R.L. la plata sumei de 250.000 RON, actualizată pe baza indicelui de inflație, reprezentând sume acordate cu titlu de credit și obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate, de la scadență la data plății efective.

Primul ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 1229/26.10.2016, Tribunalul București, secția a V-a civilă a luat act că pârâta reclamantă reconvențional D. a renunțat la judecata cererii reconvenționale față de pârâta reconvențional G. S.R.L., și a respins, ca inadmisibile, atât acțiunea civilă principală, formulată de reclamantele-pârâte reconvențional A. S.R.L., B. S.R.L. și C., împotriva pârâtei reclamantă reconvențional D., cât și cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă reconvențional D. în contradictoriu cu pârâtele reclamante reconvențional A. S.R.L. și B. S.R.L. Împotriva încheierii de ședință din 20.04.2016 și a sentinței tribunalului au declarat apel incident reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L. (B.) și C., iar împotriva sentinței civile nr. 1229/26.10.2016 a Tribunalului București, secția a V-a civilă au declarat apel principal reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L. și C., precum și pârâta D.. Prin decizia civilă nr. 1156A din 12 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca inadmisibil, apelul incident, a admis apelurile principale formulate de reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L. și C., precum și de apelanta pârâtă D. împotriva hotărârii, a anulat sentința atacată și a trimis cauza pentru rejudecare la Tribunalul București. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele A. S.R.L. (A.), B. S.R.L. (B.) și C., acestea fiind respinse prin decizia nr. 3074 din 20 septembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Al doilea ciclu procesual. Decizia Tribunalului Prin sentința civilă nr. 1411 din 14 iunie 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a hotărât următoarele: a admis cererea formulată de reclamanta B. S.R.L. și a obligat pârâta D. la plata către aceasta a sumei de 162.700 RON, actualizată cu indicele de inflație pentru perioada decembrie 2003 - octombrie 2014, precum și a dobânzii legale aferente, calculate de la 20.04.2006 și până la data plății efective; a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. și a obligat pârâta la plata către aceasta a sumei de 89.552,66 RON, actualizată cu indicele de inflație pentru perioada decembrie 2003 - octombrie 2014, precum și a dobânzii legale aferente, calculate de la 20.04.2006 și până la data plății efective; a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta C.; a constatat menținerea de drept a sechestrului judiciar asupra apartamentului nr. x din mun. București, Calea x, și asupra apartamentului nr. x din mun. București, str. x sector 1, ambele aparținând pârâtei; a obligat pârâta la plata sumei de 7.000 RON către reclamanta A. S.R.L. și a sumei de 7.000 RON către reclamanta B. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei hotărâri au exercitat apel toate părțile din litigiu.

Decizia Curții de Apel București. Prin decizia civilă nr. 913A din 30 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-au respins apelurile, ca nefondate.

Calea de atac exercitată în cauză. Hotărârea Curții de Apel a fost atacată pe calea recursului de către reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L. și C. și de pârâta D.. a. Prin memoriul de recurs, recurentele reclamante au susținut nelegalitatea deciziei atacate, pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Au pretins că decizia instanței de apel a oferit o motivare generică a soluției pronunțate, fără o argumentare temeinică în fapt și în drept, ceea ce înseamnă că decizia recurată este nemotivată. Curtea nu s-a aplecat asupra cauzei, nu a analizat și nu a combătut aspectele indicate și criticate de reclamante prin cererea de apel, mulțumindu-se să îmbrățișeze soluția primei instanțe la care face și trimitere. Tot fără a argumenta în fapt și în drept, instanța de apel a concluzionat că este nefondată critica recurentelor reclamante prin care au susținut încălcarea de către prima instanță a prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ. - prin faptul că tribunalul nu a pus în discuția părților modul de defalcare a prejudiciului ce urmează a fi reparat pentru fiecare reclamantă. Astfel, motivarea deciziei recurate este una vagă, lipsită de argumente de fapt și de drept, instanța de apel nelăsându-și amprenta cu privire la propriile convingeri care au condus-o în direcția respingerii, ca nefondate, a apelurilor formulate de reclamante. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele au pretins încălcarea normelor de procedură conținute de art. 9 alin. (2) și 22 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu s-a ținut cont de principiul disponibilității. Tribunalul a redus cu 26.271,38 RON debitul principal și a respins cererea de reparare a prejudiciului de 50.000 USD, pe motiv că instanța nu ar fi fost învestită cu un capăt de cerere privind repararea prejudiciului aferent respectivelor sume. Or, aceste aspecte au fost reținute și de instanța de apel, însă fără o motivare în sensul prevederilor art. 425 C. proc. civ. Contrar considerentelor reținute de cele două instanțe, chiar și în condițiile în care prejudiciul de 26.271,38 RON, respectiv 50.000 USD s-ar fi produs în modalitatea apreciată, cererea de chemare în judecată se impunea a fi admisă în totalitate față de motivele expuse pe larg în cererea de apel. Au detaliat recurentele că au solicitat repararea globală a prejudiciului cauzat de către pârâtă prin comiterea unei fapte penale, astfel că nu se poate concluziona că nu a fost învestită cu un capăt de cerere în acest sens. Câtă vreme reclamantele au solicitat împreună repararea întregului prejudiciu adus, Curtea de Apel ar fi trebuit să admită apelul cu consecința admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată. Această chestiune îmbracă aplicarea principiului disponibilității, potrivit căruia instanța este obligată să se pronunțe cu privire la capetele de cerere formulate de reclamante, fiind nesocotită norma din art. 9 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, au fost nerespectate și prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., recurentele argumentând că, în măsura în care instanța de apel ar fi considerat că modalitatea de defalcare a prejudiciului ar fi fost alta decât cea arătată de reclamante, ar fi trebuit ca în virtutea rolului activ să pună în discuția părților această chestiune, lucru ce nu s-a întâmplat. O altă critică vizează încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material – ipoteza înscrisă în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Instanța de apel în mod eronat a interpretat și aplicat dispozițiile în materia reparării prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale, în condițiile în care în cauză sunt îndeplinite toate condițiile răspunderii civile delictuale. Evocând situația de fapt din speță în ce privește constituirea reclamantelor de părți civile în procesul penal pentru repararea prejudiciului suferit, prin săvârșirea de către pârâtă a infracțiunii de delapidare, recurentele au arătat că prejudiciul nu a fost reparat în integralitate, în contextul în care existența și întinderea acestuia au fost demonstrate și reținute de instanța de judecată care a soluționat în mod definitiv dosarul penal. Din perspectiva criticilor aduse hotărârii de apel, recurentele au solicitat admiterea recursului, în principal, casarea hotărârii și trimiterea pricinii spre rejudecare la Curtea de Apel, iar, în subsidiar, rejudecarea cauzei prin admiterea apelului cu consecința admiterii în integralitate a acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată. b. În recursul fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta pârâtă a expus următoarele critici: Ambele instanțe ale fondului nu au analizat existența prejudiciului și nici nu au motivat în concret respingerea cererii privind necesitatea și administrarea probei cu expertiza contabilă în vederea stabilirii acestuia. Astfel, decizia recurată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în sensul că nu au fost respectate exigențele prevăzute de art. 425 alin 1 lit. b) C. proc. civ. Hotărârea preia concluziile unui raport de expertiză întocmit în faza cercetării penale, instanțele fondului însușindu-și opinia unui expert, fără a arăta printr-un raționament logico-juridic în ce constă pertinența sau relevanța opiniilor expertului comparativ cu împrejurările de fapt și de drept analizate. Sub acest aspect este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanța nu a expus propriile sale considerente pentru care a apreciat că acțiunea și concluziile raportului de expertiză din procesul penal se impun în cauză, ca pertinente și relevante, în admiterea acțiunii de față, având în vedere apărările formulate, precum și criticile de apel. Astfel, motivarea hotărârii atacate nu este de natură să furnizeze pârâtei dovada că susținerile și mijloacele de probă solicitate au fost serios și real examinate, împrejurare ce denotă necercetarea fondului cauzei. Instanțele anterioare s-au limitat la o înșiruire de aspecte de fapt, la redarea unor considerente ale unei hotărâri pronunțate în alt litigiu, cel penal, precum și la enumerarea concluziilor unuia dintre rapoartele de expertiză întocmite în acea procedură. Astfel, în condițiile în care în procesul penal au fost efectuate trei expertize ce au fost criticate ca incomplete sau defectuoase, concluziile fiind atât de diferite, justificat și de opiniile experților parte, instanța de apel avea obligația să dispună lămurirea concluziilor prin efectuarea unui nou raport. Or, încălcând principiul respectării dreptului la apărare și rolul activ, a dispozițiilor art. 13 si 22 C. proc. civ., instanța a ales în mod aleatoriu și nemotivat să își însușească concluziile unui raport de expertiză din dosarul penal. Obiectivele expertizei propuse atât instanței de fond, cât și celei de apel, aveau menirea de a dovedi faptul că pârâta nu era în măsură a produce un prejudiciu și, cu atât mai mult, a-și însuși bani pe care i-a adus ca aport. Atât în cursul urmăririi penale, cât și a cercetării judecătorești, nu s-a făcut dovada că a fost un aport al altor persoane, iar expertiza a cărei efecuare a fost respinsă tocmai acest aspect urma să-1 dovedească. Instanțele anterioare nu au surprins motivele de fapt și de drept pentru care înlătură necesitatea efectuării expertizei contabile, invocând motive străine de natura cauzei, cum este compensarea. Or, refuzul de a constata aportarea de către pârâtă a sumelor de bani către reclamante încalcă dreptul la o apărare efectivă. Recurenta a considerat că este necesară efectuarea expertizei contabile, apreciind că nu a fost dovedită cu certitudine legătura de cauzalitate între așa-zisa faptă a recurentei pârâte și așa-zisul prejudiciu cauzat intimatelor-reclamante. Sub un alt aspect, s-a reclamat încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală, de către instanța de apel, în condițiile în care din materialul probator administrat în cauză rezultă că societățile reclamante nu au suferit vreun prejudiciu. Instanța de apel s-a rezumat a califica apărările recurentei pârâte cu privire la existența prejudiciului, în sensul în care ar fi invocat compensarea între creanțele societăților reclamante și sumele ce au făcut obiectul împrumuturilor nerestituite, însă, în realitate, nu a fost învestită să se pronunțe cu privire la compensare, ci să ia act că aceasta a operat de drept la momentul la care pârâta avea calitatea de asociat și administrator. A definit recurenta instituția compensării legale și a arătat care sunt condițiile cumulative ce se cer a fi îndeplinite pentru a opera, prin efectul legii. A mai arătat că sentința penală nr. 85/2010 fiind anulată, a apreciat că, în privința laturii civile, era necesară readministarea probatoriilor pentru a se stabili existența sau inexistența elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale. Or, este ușor de înțeles că instanța de fond care a pronunțat sentința penală nr. 225/2014, în noua judecată nu a mai soluționat cauza în limitele stabilite de instanța de apel și în conformitate cu îndrumările obligatorii ale deciziei penale nr. 326A/2010, care trebuiau respectate. Cu toate acestea, prin sentința penală nr. 225/2014, instanța de fond reține un prejudiciu constatat printr-un raport de expertiză ce urma a fi refăcut, atât latura penală, cât și cea civilă urmând a fi analizate în mod unitar, pentru a se stabili dacă există însușirea, folosirea și traficarea de bani, bunuri sau valori. Rezultă, așadar, în opinia recurentei pârâte că aspectele legate de existența prejudiciului nu au fost legal analizate, instanța de apel realizând analogii nepermise cu încălcarea principiului oralității și contradictorialității, și nepunând în discuția părților chestiunea unei eventuale compensări. O altă critică supune dezbaterii, din nou, aspectul nemotivării hotărârii, însă cu privire la condiția vinovăției. În acest caz, argumentarea instanței de apel lipsește sau este susceptibilă de interpretări, vinovăția trebuind dovedită și nu afirmată ca fiind evidentă. Din întregul probatoriu administrat în dosarul penal reiese opusul celor reținute de instanța de fond și de apel, respectiv că recurenta pârâtă a acționat cu bună-credință în interesul societății, de unde rezultă că fără vinovăție acționează autorul care nu a avut reprezentarea unui caracter antisocial a faptei sale, nu a prevăzut și nici nu ar fi trebuit să prevadă urmările păgubitoare ale faptei, din componența vinovăției lipsind factorul intelectiv. Fiind o condiție necesară pentru a fi antrenată răspunderea civilă, în lipsa vinovăției, autorul faptei nu va răspunde civil. În operația de stabilire a existenței ori inexistenței laturii subiective a răspunderii civile delictuale, rolul important este deținut de criteriul obiectiv de apreciere a vinovăției, iar această obiectivitate nu este motivată de către instanța de fond. Rezultă, așadar, că nu au fost analizate prin decizia recurată unele argumente invocate de apelanta - pârâtă, din perspectiva regulilor de drept incidente raportului juridic dedus judecății, deși atare apărări tindeau la înlăturarea prejudiciului, a culpei, dar și a raportului de cauzalitate și, prin urmare, vizau aspecte esențiale ale pricinii. Față de toate aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea stabilirii existenței, respectiv a întinderii prejudiciului și analizarea condițiilor răspunderii civile delictuale.

Apărările formulate în cauză. Toate părțile au formulat întâmpinări, solicitând pe rând respingerea, ca nefondat, a fiecărui recurs în parte.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, comunicat părților, iar prin încheierea din 14 aprilie 2022, instanța a admis în principiu recursurile declarate de reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L. și C. și de pârâta D. împotriva deciziei civile nr. 913A din 30 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și fixat termen pentru judecata acestora în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte va constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele care urmează să fie expuse: Evaluând criticile de nelegalitate evocate în cuprinsul cererilor de recurs, Înalta Curte va proceda la analizarea prioritară a motivelor de recurs evocate de pârâtă, procedeu impus de efectele pe care motivele de nelegalitate evocate le pot produce asupra deciziei recurate, deoarece vizează aspecte care tind la respingerea demersului judiciar declanșat în cauză. II.1. Prin recursul declarat, pârâta-recurentă a susținut incidența motivului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât decizia atacată nu respectă exigențele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind, practic, o preluare a concluziilor unui raport de expertiză întocmit în faza cercetării penale, însușite de instanțele fondului, fără a se arăta, în baza unei analize pertinente, care ar fi relevanța opiniilor expertului, comparativ cu împrejurările de fapt și de drept analizate. Totodată, recurența a pretins că, instanța de apel și-a însuți nemotivat concluziile raportunui de expertiză din dosarul penal, fără a lămuri aspecte esențiale, prin intermediul efectuării unui nou raport de expertiză. Astfel, încălcând principiul respectării dreptului la apărare și a rolului activ, instanțele fondului nu surprind motivele de fapt și de drept pentru care înlătură necesitatea efectuării acestei expertize, invocând chiar motive străine de natura cauzei, cum este compensarea. Examinând motivul de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care vizează ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori numai numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte reține că susținerile formulate de recurentă sunt neîntemeiate, întrucât decizia instanței de apel respectă exigențele art. 425, alin. (1), lit. b) C. proc. civ. Din perspectiva obiectului învestirii instanței, a motivelor de apel formulate și a limitelor stabilite prin decizia de casare, potrivit art. 479, alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a analizat pe larg criticile formulate de apelanta-pârâtă cu privire la întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, reprezetate de vinovăție și prejudiciu. Astfel, în privința elementelor referitoare la existența materială a faptei pârâtei, s-a avut în vedere incidența dispozițiilor art. 28 alin. (1) C.pr.penală, în sensul reținerii autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate în materie penală în fața instanșei civile, cu referire la faptă și autor, acesta fiind reprezentată de decizia penală nr. 1220/14.10.2014 a Curții de Apel București, secția I penală. Sub aspectul verificării modului în care prima instanță a procedat la respingerea încuviințării unei noi expertize contabile, instața de apel a reținut corect aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 27 alin. (2) C. proc. civ., în conformitate cu care probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în fața instanței civile. Or, în contextul în care în dosarul penal au fost administrate două expertize în specialitatea contabilitate, care au prezentat concluzii diferite, circumstanțe care au determinat întocmirea și a unui al treilea raport de expertiză, instanța de apel a reținut aprecierea corectă realizată de către prima instanță cu referire la inutilitatea efectuării unui nou raport de expertiză, în contextul în care pârâta nu a negat ridicarea sumelor de bani și nici nu a prezentat vreo justificare în folosirea acestora în interesul societății reclamante, singura sa apărarea, în raport de concluziile raportului valorificat de tribunal, fiind cea care viza eventuale împrumuturi pe care le-ar fi acordat societății. Pe întreg parcursul procesului, inclusiv în fața instanței de apel, pârâta a susținut că motivul nerestituirii sumelor de bani ar fi reprezentat de faptul că aceste sume îi aparțineau, în urma unor împrumuturi pe care le-ar fi acordat societății, nerestituite de acasta din urmă. Or, în contextul apărărilor formulate de pârâta-apelantă, instanța de apel a apreciat că prima instanță a respins corect solicitarea acesteia privind efectuarea unei noi expertixe, probă care, de altfel, a fost respinsă, ca inutilă, și în apel. Nu poate fi primită nici susținerea recurentei potrivit căreia decizia instanței de apel ar cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât referirea din considerentele deciziei atacate la instituția compensației a fost realizată în contextul examinării punctuale a apărărilor formulate în legătură cu motivul nerestituirii sumelor de bani pretins împrumutate. Or, în circumstanțele în care apelanta pârâtă a susținut că nerestituirea sumelor de bani ar fi fost justificată de existența unor împrumuturi pe care acesta le-ar fi acordat societății, instanța de apel, dând eficiență dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., a procedat, preliminar, la calificarea juridică a apărării formulate, iar, ulterior, a procedat la examinarea condițiilor în care, eventual, ar fi operat compensarea unor creanțe reciproce, în considearea dispozițiilor art. 1145 C. civ., verificare impusă de necesitatea examinării apărării formulate de apelanta-pârâtă cu privire la inexistența prejudiciului reclamat în cauză. Printr-un alt motiv de nelegalitate, recurenta a susținut încălcarea și aplicarea greșită a normelor legale de drept material, prevalându-se de motivul de casare înscris în art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.. În contextul situației de fapt reținute de instanțele fondului, contrar susținerilor recurentei, în mod corect s-a reținut îndeplinirea condiției privind existența prejudiciului. Situația de fapt reținută în cauză relevă că instanțele fondului au avut în vedere că existența faptelor imputate pârâtei, constând în ridicarea și însușirea, în mod repetat, din patrimoniul B. S.R.L. a unor sume de bani, însușirea de bunuri și servicii din patrimoniul A. S.R.L. și însușirea sumei de 50.000 USD (echivalentul a 640.000.000 RON), din împrumutul acordat H. S.A., a fost stabilită ca urmare a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2008 al Judecătoriei Sector 1 București. Așadar, chiar dacă în privința pârâtei-recurente a intervenit prescripția răspunderii penale, soluția instanței penale, atât sub aspectul existenței faptei, cât și sub aspectul persoanei care a săvârșit-o, are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, aspect ce nu poate fi înlăturat de încetarea procesului penal ca efect a intervenirii prescripției răspunderii penale, aspect ce a fost valorificat corect de instanțele fondului, în aplicarea dispozițiilor art. 28 alin. (1), teza a II-a C.pr.penală. Recurenta a susținut că instanța de apel a procedat greșit la verificarea îndeplinirii condițiilor privind compensarea, întrucât curtea de apel nu a fost învestită să se pronunțe cu privire la compensare, ci să constate că acesta a operat de drept la momentul la care deținea calitatea de asociat și administrator, când a acordat împrumutul, susținând lipsa de importanță cu privire la formularea sau nu a unei cereri reconvenționale. A pretins, așadar, că instanța trebuia să ia act, de drept, de compensația intervenită, ca mod de stingere adatoriilor. Susținerile recurentei se vădesc a fi nefondate. În principiu, într-adevăr, compensația este un mod de stingere a oricăror obligații, indiferent de izvorul acestora. Relativ la compensația legală, dispozițiile legale impun, drept condiții, reciprocitatea obligațiilor, creanțele să aibă ca obiect o sumă de bani (sau bunuri fungibile de aceeași natură), creanțele ce urmează a se compensa să fie certe, lichide și exigibile, iar în privința efectelor pe care le produce, acestea se operează de drept, însă din momentul intervenirii exigibilității celei de a doua creanță. Sub aspectul neîndeplinirii condiției prejudiciului, apărarea pârâtei în privința nerestituirii sumelor de bani a fost justificată de faptul că respectivele sume de bani îi aparțineau și că ar fi intervenit o serie de împrumuturi pe care le-ar fi acordat firmelor A. S.R.L. și B. S.R.L., nerestituite de către acestea din urmă. Or, verificarea apărăriilor formulate impunea instanței de apel ca, prealabil, conform art. 22 C. proc. civ., să procedeze la calificarea juridică a susținerilor pârâtei, sens în care a apreciat că pârâta s-a prevalat, în apărare, de intervenirea unei compensații între creanța reclamantă prin acțiune și sumele de bani în privința cărora pârâta a susținut că ar fi făcut obiectul unor împrumuturi nerestituite de către firmele creditate. După cum s-a arătat în precedent, compensația legală produce efecte de drept din momentul exigibilității celei de a doua creanțe, iar instanța de apel a arătat corect că acestă cerință legală nu este îndeplinită, atît timp cât sumele de bani care ar fi făcut obiectul pretinselor contracte de împrumut au fost solicitate de pârâtă prin cererea reconvențională formulată în cauză, demers în legătură cu care instanța de fond a reținut excepția prescripției dreptului material la acțiune, soluție care a dobândit autoritate de lucru judecată, ca urmare a neapelării acesteia de către pârâtă. Prin urmare, susținerea recurentei în legătură cu modalitatea în care instanța de apel a procedat la examinarea instituției compensației se vădește a fi nefondată. Relativ la condiția vinovăției atragerii răspunderii civile, recurenta a susținut că motivarea instanței de apel lipsește sau este susceptibilă de interpretări, deoarece vinovăția trebuie dovedită. A pretins că, din întregul probatoriu administrat în dosarul penal reiese opusul celor reținute de instanța de fond și cea de apel, respectiv că recurenta pârâtă a acționat cu bună-credință în interesul societății, nu a prevăzut și nici nu ar fi putea să prevadă urmările păgubitoare ale faptei, din componența vinovăției lipsind factorul intelectiv. Contrar susținerilor recurentei, prin decizia recurată s-a reținut în mod corect ca fiind îndeplinită condiția referitoare la vinovăție, de vreme ce instanța de apel, plecând de la premisa faptei ilicite reținută în sarcina pârâtei, a reținut din probatoriul administrat că recurenta•pârâtă a avut reprezentarea faptei ilicite și, respectiv, a prejudicierii drepturilor și intereselor legitime ale societăților-reclamante. Cum stabilirea vinovăției în persoana autorului faptei licite, producătoare de prejudiciu, presupune analiza reprezentării acelei persoane asupra faptei și urmărilor acesteia, la momentul la care a săvârșit-o, în verificarea elementului de vinovăție, necesar pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, instanța de apel a avut în vedere modalitatea de săvârșire a faptei, dar și calitatea pe care pârâta a avut-o în cadrul societății reclamante, circumstanțe care care au conturat atitudinea subiectivă a acesteia față de faptă și urmările produse, în sensul asumării, prin antrenarea factorilor intelectiv și volitiv proprii, comportamentul ilicit. Așadar, în ce privește existența și întinderea obligației pârâtei de a repara prejudiciul, produs ca urmare a faptelor ilicite reținute în sarcina acesteia, nu este relevantă forma de vinovăție cu care a fost săvârșită fapta prejudiciabilă, întrucât, ca autor al prejudiciului, recurenta răspunde pentru cea mai ușoară culpă (art. 1357 alin. (2) C. civ.). În consecință, pentru considerentele expuse, constatând netemeinicia criticilor subsumate motivelor de recurs înscrise în art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. și reținând că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale în materie, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta D.. II.2. Referitor la recursurile declarate de reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L. și C., Înalta Curte reține următoarele: Printr-un prim motiv de recurs, fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamantele au susținut nelegalitatea deciziei recurate, întrucât acesta nu ar fi nemotivată în ceea ce privește soluția dată apelului declarat, arătându-se că instanța de apel a motivat, în mod generic, că apelul promovat este nefondat, fără o motivare temeinică, în fapt și în drept, a soluției pronunțate. În examinarea acestui motiv de recurs, Înalta Curte va constata netemeinicia susținerilor formulate, întrucât hotărârea instanței de apel cuprinde pe larg argumentele pe care se sprijină, astfel încât raționamentul logico-judiciar, expus în exercitarea controlului judiciar, își găseste pe deplin corespondent în soluția, de respingere, pronunțată în legătură cu apelul declarat de reclamante. Mai mult, considerentele deciziei, citate chiar de recurente, relevă cursul logico-judiciar al examinării concrete și efective a motivului de apel care viza încălcarea, de către prima instanță, a dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ. Sub acest apect, este de observat că instanța de apel arătă, expres, în considerentele deciziei pronunțate că cererea de chemare în judecată a avut trei capete de cerere principale, în discuție fiind angajarea răspunderii civile delictuale față de fiecare reclamantă în parte". În contextul modalității sale de învestire, instanța era datoare să verifice, prin raportare la fiecare reclamantă în parte, îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, inclusiv condiția existenței prejudiciului, precum și întinderea acestuia, astfel cum corect s-a procedat în cauză. O astfel de concluzie s-ar fi impus chiar dacă prin modul de expunere al cererii de chemare în judecată prejudiciul nu ar fi fost indicat separat, căci indicarea globală a prejudiciului nu schimbă concluzia că prima instanță nu a fost învestită cu un unic capăt de cerere. Cătâ vreme s-a solicitat obligarea pârâtei față de fiecare reclamantă în parte, în temeiul răspunderii civile delictuale, este evident că cererea formulată a avut trei capete de cerere, prin cererea de chemare în judecată fiind, în mod neechivoc, obiectul fiecărui capăt de cerere, cu indicarea cuantumului despăgubirilor pretins de fiecare reclamantă. Așadar, susținerile recurentelor-reclamante în sensul neanalizării susținerilor și a existenței unei motivări vagi și lipsită de argumente de fapt și de drept, care să conducă la respingerea apelului forrnulat de acestea, sunt nefondate, fără un suport real în decizia curții de apel. Drept urmare, nu se poate reține că instanța de apel nu a procedat la motivarea deciziei recurate sau ar fi pronunțat o soluție a cărei fundamentare nu se regăsește în considerente, întrucât analiza proprie s-a realizat în raport de fiecare motiv de apel și face parte din raționamentul juridic al instanței, care a condus la soluția de respingere a apelului declarat de reclamante. Printr-un alt motiv de recurs, reclamantele au susținut încidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., justificat de încălcarea de către instanța de apel a normelor de procedură înscrise în art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (4) C. proc. civ., întrucât cererea de chemare în judecată a fost formulată în comun de către reclamate, acestea solicitând obligarea pârâtei la plata sumelor de bani reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat acestora și a dobânzilor legale. Astfel, au pretins că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, din moment ce reclamantele au solicitat repararea globală a prejudeciului cauzat de pârâta D., prin comiterea unei fapte penale. Contrar susținerilor reclamantelor-recurente, în cauză nu sunt întrunite cerințele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Într-adevăr, conform principiului disponibilității părților, care guvernează procesul civil, reglementat de art. 9 C. proc. civ., obiectul și limitele litigiului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, instanța având obligația, în respectarea acestui principiu, de a se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele de învestire (art. 22 alin. (6) din același cod). Pe de altă parte, calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății intră în atribuțiile instanței de judecată, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., fără să fie necesară o solicitare expresă în acest sens din partea părților, reprezentând tocmai o manifestare, iar nu o încălcare, a rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului. Concepția legiuitorului în acest sens, rezultată, fără echivoc, din textul de lege indicat, fiind consecința firească a împrejurării că raționamentul instanței trebuie să pornească de la premisa unei calificări corecte a actelor și faptelor deduse judecății, în absența căreia însăși soluția finală pronunțată în litigiul respectiv ar fi afectată de viciul erorii și, ca atare, revine judecătorului sarcina de a proceda la calificarea exactă a chestiunilor deduse judecății. Susținerile recurentelor referitoare la încălcarea normelor de procedură de către instanțele fondului sunt neîntemeiate, cu referire încălcarea art. 22 alin. (4) C. proc. civ., de vreme ce instanța nu a procedat la calificarea juridică a demersului judiciar promovat de reclamante ci, dimpotrivă, a reținut, din modalitatea de redactare a cererii de chemare în judecată, că petitul cererii cu care reclamanțele au învestit instanța de judecată a fost clar exprimat, drept pentru care nu s-au impus precizări sau lămuriri cu privire la pretențiile formulate ori la persoana responsabilă de repararea prejudiciului reclamat. Sub acest aspect, în considerentele hotărârii pronunțate, instanța de apel a arătat expres că "prin cererea de chemare în judecată a fost indicat, în mod neechivoc, obiectul fiecărui capăt de cerere, cu indicarea cuantumului despăgubirilor pretins de fiecare reclamantă (205.310 RON prejudiciu cauza A., 288.402.02 RON prejudiciu B., 113.446,4 RON prejudiciu cauzat față de C.)". Totodată, instanța de apel a argumentat că "cererea de chemare în judecată a avut trei capete de cerere principale, în discuție fiind angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei față de fiecare reclamantă în parte. Prin urmare, prin raportare la fiecare reclamantă, instanța era datoare să verifice îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, inclusiv condiția existenței prejudiciului, precum și întinderea acestuia... Câtă vreme s-a solicitat obligarea pârâtei față de fiecare reclamantă în parte, în temeiul răspunderii civile delictuale, este evident că cererea formulată a avut trei capete de cerere, fiecare cu un obiect distinct". Așadar, în circumstanțele expuse, se vădeștea fi corectă concluzia instanței de apel în sensul că indicarea globală a unui prejudiciu nu schimbă silogismul potrivit căruia învestirea primei instanțe nu a fost realizată cu un unic capăt de cerere. Totodată, apreciind că a fost încălcat principiul disponibilității, recurentelele au apreciat că cererea lor introductivă trebuia admisă în totalitate, chiar dacă din administrarea probatoriului a reieșit o altă modalitate de defalcare a prejudiciului. Nici această susținere nu poate fi primită, întrucât recurentele omit faptul că solicitarea privind angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei D. a fost examinată în raport de fiecare reclamantă și de fapta ilicită reclamată de fiecare dintre acestea. În acest context, determinarea prejudiciului s-a realizat în raport de fiecare dintre reclamante, în măsura în care instanța l-a apreciat ca fiind dovedit. Totodată,nu se poate susține cu temei legal că instanțele fondului au nesocotit dispozițiile art. 28 C.pr.penală prin respingerea pretențiilor în sumă de 50.000 USD și neacordarea diferenței de 26.271,39 RON, sume care ar fi fost avute în vedere la stabilirea existenței faptelor materiale reținute în sarcina pârâtei. Hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat în privința prejudiciuluji, ceea ce denotă că instanțele fondului au procedat corect la o analiză proprie cu privire la toate condițiile prejudiciului, ca element al răspunderii civile delictuale, inclusiv cu privire la întinderea acestuia. Astfel, făcând trimitere la probatoriul administrat și validând situația de fapt reținută în cauză, instanța de apel a apreciat corectă concluzia primei instanțe în legătură cu întinderea prejudiciului stabilit pentru societățile reclamante, fiind avut în vedere că prejudiciul în cuantum de 26.271 RON a fost produs în patrimoniul S.C. F., iar nu în patrimoniul reclamantei A., iar C. (moștenitoarea asociatului unic al F. SRL) nu a solicitat repararea acestui prejudiciu. În contextul factual reținut în cauză, instanțele au reținut că cererea reclamantei A. este neîntemeiată în privința acestor sume de bani și, în plus, a constatat că sumele respective nici nu au fost incluse cererea formulată de reclamanta C.. Relativ la pretențiile în sumă de 50.000 USD solicitate C. cu titul de prejudiciu, ca urmare a însușirii acestei sume de către pârâtă, din patrimoniul F. S.R.L., respectiv dintr-un împrumut acordat H. S.A.., instanța de apel a reținut, din cuprinsul raportului de expertiză I., împrejurarea că reclamanta B. S.R.L. a acordat un împrumut de 100.000 USD societății H. S.A., din care suma de 50.000 USD a fost virată într-un cont pe numele pârâtei D.. Așadar, din situația de fapt reținută în cauză, ce nu mai poate fi reevaluată în recurs, față de cerințeleart. 488 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că prejudiciul nu ar fi fost produs în patrimoniul F. S.R.L., ci în al reclamantei B. S.R.L., dar care nu a înțeles să formuleze pretenții proprii cu privire și la această sumă. Prin ultimul motiv de recurs, fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ. se afirmă că instanța de apel a încălcat sau aplicat greșit nomele de drept material care guvernează materia reparării prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale, întrucât prejudiciul suferit de reclamantele-recurente nu ar fi fost reparat în integralitate. Critica formulată în sensul că instanțele aveau obligația să acopere în integralitate prejudiciul afirmat de reclamante se vădește a fi nefonată, întrucât recurentele omit faptul că instanța trebuia, prelimiar, să fie legal investită cu pretențiile aferente prejudiciilor încercate prin faptele ilicite reclamate și că, apoi, pretențiile deduse trebuiau probate în cauză. Or, angajarea răspunderii pentru prejudiciul produs a fost analizat în raport de pretențiile reclamantelor, astfel cum fiecare dintre ele au înțeles să îl solicite, în conformitate cu respectarea pricipiului disponibilității, dar și modalitatea în care reclamantele au înțeles să îl dovedească. După cums-a arătat în precedent, instanța de apel a arătat faptul că recurentele-reclamante nu au contestat concluziile raportului de expertiză, din cuprinsul căruia rezultă că prejudiciul în cuantum de 26.271 RON s-a produs în patrimoniul S.C. F., iar nu în patrimoniul A., iar C. nu a solicitat și obligarea la repararea acestui prejudiciu, context în care s-a apreciat asupra netemeiniciei cererii reclamantei A. S.R.L.. În consecință, pentru considerentele expuse, reținând că motivele de care înscrise în art. 488 alin. (1), pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. nu sunt incidente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L. și C., în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ. Cum atât recursurile declarate de reclamante, cât și recursul formulat de pârâtă urmează a fi respinse, solicitarea privind acordarea cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ., se vădește a fi nefondată.