ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1933/2022

Ședința publică din data de 19 octombrie 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă la data de 25.09.2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C., obligarea acestora la plata sumei de 212.814,13 RON reprezentând cheltuieli de judecată suportate de reclamantă în dosarul nr. x/2016, aflat pe rolul Curții de Apel București, precum și la plata dobânzii legale pentru perioada scursă de la momentul rămânerii definitive a hotărârii și până la data restituirii efective a sumei, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 194 și urm. coroborate cu cele ale art. 451 și urm. C. proc. civ.

La data de 11.01.2018, pârâtul C. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care solicitat respingerea cererii de chemare în judecată și obligarea reclamantei la plata sumei de 14.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, iar în subsidiar, diminuarea cheltuielilor de judecată cerute și compensarea reciprocă a acestora.

Prin încheierea din 19.06.2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea reconvențională.

Prin sentința nr. 2425/18.12.2018, Tribunalul București, secția a V a civilă a admis, în parte, cererea; a obligat pârâții, în solidar, la plata sumei de 20.000 RON cheltuieli de judecată aferente dosarului nr. x/2016 al Curții de Apel București și la plata dobânzii legale aferente calculată pe perioada de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății efective; a obligat pârâții, în solidar, la plata sumei de 1105 RON cheltuieli de judecată în cauză constând în taxă judiciară de timbru; a respins cererea de acordare a cheltuielilor constând în onorariu avocat, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 1805/A/18.12.2020, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței; a admis apelul declarat de pârâtul C. împotriva încheierii din 19.06.2018 și a sentinței; a schimbat încheierea atacată sub aspectul soluției de admitere a excepției inadmisibilității cererii reconvenționale și a schimbat, în tot, sentința primei instanțe, în sensul că a respins, ca neîntemeiate, cererea de chemare în judecată și cererea reconvențională; a respins cererea apelantei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și recurs incident pârâtul C., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare curții de apel în vederea admiterii, în totalitate, a apelului reclamantei și modificării, în parte, a sentinței tribunalului, în sensul admiterii, în tot, a cererii de chemare în judecată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut nelegalitatea deciziei atacate pentru încălcarea, de către instanța de apel, a principiilor contradictorialității și disponibilității, respectiv prin nesocotirea art. 14 alin. (5) și (6) din cod. Recurenta a arătat că prin decizia atacată, curtea de apel, în mod nelegal, și-a întemeiat hotărârea pe considerentele jurisprudenței Înaltei Curți privind admisibilitatea solicitării cheltuielilor de judecată în dosare de strămutare fără ca aceasta să fie supusă în prealabil dezbaterii contradictorii. Or, potrivit recurentei, rolul activ al judecătorului prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ. comportă o serie de limitări printre care cea mai importantă este dată de principiul disponibilității.

Prin motivul de recurs circumscris pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a art. 453 din cod. A arătat că prin decizie instanța a concluzionat, cu nesocotirea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., faptul că respingerea cererii de strămutare nu ar demonstra culpa procesuală și nu ar reprezenta o "cădere în pretenții", în condițiile în care textul de lege nu face nicio distincție în privința tipului de proces care este vizat de aceste dispoziții. A solicitat a se constata că cererea de strămutare reprezintă o cerere incidentală pe care partea, deși are dreptul, nu este obligată să o exercite, iar odată promovată este supusă dispozițiilor legale care reglementează instituția juridică a cheltuielilor de judecată raportat la soluția pe care instanța o va pronunța și la împrejurarea dacă există sau nu o solicitare în acest sens. A opinat că acest raționament este cu atât mai aplicabil în speță prin raportare la culpa intimaților în formularea cererilor de strămutare și ridicarea numeroaselor excepții și incidente pe tot parcursul judecării dosarului în scop vădit șicanatoriu.

Decizia a fost criticată și pentru aplicarea greșită a art. 455 C. proc. civ.. Recurenta a arătat că cheltuielile de judecată solicitate au fost cauzate recurentei de către ambii intimați D., într-un singur dosar, ca urmare a culpei procesuale a acestora, confirmată prin respingerea cererilor de strămutare, fiind fără relevanță că respectivele cheltuieli, constând în onorariu de avocat, au la bază două contracte de asistență juridică distincte. În opinia recurentei, pentru o aplicare legală a art. 455 C. proc. civ., instanța învestită cu soluționarea cererii de chemare în judecată trebuie să stabilească dacă plata cheltuielilor de judecată urmează a se face în mod egal, proporțional sau solidar, să țină seama de poziția în proces a fiecărui coparticipant sau de natura raportului juridic soluționat, astfel încât fiecare să fie obligat la plata cheltuielilor pe care le-a provocat prin apărarea sa.

Recurentul-pârât C. a solicitat admiterea recursului incident și admiterea cererii reconvenționale, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ.. A precizat că există autoritate de lucru judecat - dosar nr. x/2018, în care a fost admisă cererea sa de cheltuieli de judecată, recurenta-reclamantă achitând de bună voie respectivul debit. În susținere, recurentul a înțeles a se prevala de dispozițiile art. 1143 și art. 1144 C. civ., referitoare la compensație. A mai arătat că a fost chemat în judecată în dosarul nr. x/2015 având ca obiect notare litigiu în cartea funciară (dosar nr. x/2014), cerere care a fost respinsă, iar în vederea reprezentării și apărării intereselor a angajat avocat, cheltuielile cu onorariul avocațial fiind în sumă de 14.000 RON.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 10.03.2022, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., iar criticile sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Nu s-au formulat puncte de vedere la raport.

Prin încheierea de ședință din 11.05.2022, recursul principal al reclamantei a fost admis în principiu, fiind acordat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți, la data de 19.10.2022, iar recursul incident al pârâtului a fost anulat, ca netimbrat.

Prin întâmpinarea la recursul incident, formulată în afara termenului legal, recurenta-reclamantă A. S.A. a invocat excepția nulității recursului incident pentru neîncadrarea motivelor în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului incident, ca neîntemeiat, susținând că în mod corect instanța de apel a considerat că intimatul nu a făcut dovada achitării sumei solicite cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recurentul-pârât nu a depus răspuns la întâmpinare.

Prin întâmpinarea la recursul principal, recurentul-pârât a solicitat respingerea recursului reclamantei arătând că în mod corect instanța de apel a reținut faptul că nu s-a stabilit vreo culpă procesuală în sarcina unei părți.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul incident este nul, iar recursul principal este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Referitor la recursul incident formulat de către pârâtul C., Înalta Curte reține că potrivit art. 197 C. proc. civ., "În cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se atașează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condițiile legii."

Cu un conținut similar, dispozițiile art. 486 alin. (2) C. proc. civ. statuează că "La cererea de recurs se vor atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, precum și, dacă este cazul, procura specială, împutrenicirea avocațială sau delegația consilierului juridic". Alin. 3 al acestui articol stipulează că lipsa dovezii achitării taxei judiciare de timbru este sancționată cu nulitatea.

În speță, prin adresa comunicată la data de 29.12.2021, s-a pus în vedere recurentului-pârât să achite taxa judiciară de timbru în cuantum de 502,5 RON, în termen de 10 zile de la primirea comunicării, sub sancțiunea anulării cererii de recurs, ca netimbrată.

Prin raportul de admisibilitate a recursului s-a menționat faptul că până la data întocmirii acestuia (10.03.2022) recurentul-pârât nu a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru și că aspectele de nelegalitate invocate vor putea forma obiect de analiză doar după îndeplinirea obligației procesuale.

Raportul de admisibilitate a fost comunicat recurentului-pârât la data de 21.03.2022, apoi la data de 22.03.2022, însă până la momentul analizării admisibilității în principiu a recursurilor (11.05.2022), acesta nu a depus dovada achitării taxei de timbru, motiv pentru care, prin încheierea de ședință din 11.05.2022, recursul a fost anulat ca netimbrat.

Față de cele arătate, în cauză nu se mai impune analiza motivelor de nelegalitate deduse judecății pe calea recursului incident, aspectul procedural al timbrajului fiind prioritar.

Referitor la recursul principal formulat de către reclamanta A. S.A., Înalta Curte reține că recurenta pretinde, în esență, că respingând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată aferente unui dosar având ca obiect o cerere de strămutare, prin motivarea expusă, instanța de apel nu a pus în discuția părților admisibilitatea respectivei solicitări, încălcând astfel principiul disponibilității și contradictorialității (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) și că, totodată, au fost încălcate dispozițiile art. 453 și art. 455 C. proc. civ., care nu fac distincție în privința tipului de proces care este vizat de aceste dispoziții (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform încadrării juridice date prin raportul de admisibilitate).

- În ce privește așa-zisa încălcare a principiilor contradictorialității și disponibilității, Înalta Curte constată că, în realitate, recurenta subsumează acestui aspect de nelegalitate împrejurarea că instanța de apel nu ar fi pus în discuția părților considerentele pe care și-a fundamentat soluția, de respingere a pretențiilor deduse judecății, situație față de care o astfel de critică nu poate fi primită.

Contradictorialitatea este un principiu fundamental al dreptului la apărare și presupune dreptul părților cu interese contrare de a propune și administra probe, de a pune concluzii în legătură cu problemele de fapt și de drept care interesează dezlegarea pricinii. Astfel, contradictorialitatea poartă asupra apărărilor, excepțiilor, solicitărilor de administrare de probe, diverselor cereri pe care părțile le formulează cu prilejul analizării cauzei sau recalificărilor juridice date acestor cereri de către instanța de judecată. Totodată, disponibilitatea presupune faptul că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Recurenta afirmă că prin nepunerea în discuția părților a unor aspecte ținând de motivarea hotărârii s-a încălcat principiul contradictorialității și, pe cale de consecință, principiul disponibilității, respectiv s-au dedus judecății lucruri care nu s-au cerut, constând într-o pretinsă excepție de inadmisibilitate.

Contrar susținerilor recurentei, aceste principii au fost asigurate și respectate în cauză, respectiv instanța de apel s-a pronunțat exclusiv asupra motivelor de apel care au vizat soluția cererii deduse judecății în primă instanță, iar din încheierea de dezbateri din 27.11.2020 rezultă că reclamanta a fost prezentă la judecată și a pus concluzii, prin reprezentant, atât asupra apelului propriu, cât și asupra apelului pârâtului.

Soluția instanței de apel a fost aceea a admiterii apelului pârâtului, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, această soluție nefiind una adoptată urmare a constatării incidenței în cauză a vreunei excepții procesuale care să nu fi fost supusă dezbaterii părților, astfel cum eronat pretinde recurenta, ci rezultatul analizei fondului pretențiilor.

Împrejurarea că în decizia recurată se face referire inclusiv la jurisprudența instanței supreme, ca un argument suplimentar, pentru a se reține că respingerea unei cereri de strămutare nu demonstrează culpa procesuală și nu reprezintă o cădere în pretenții în sensul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., nu constituie, cum eronat se susține, o încălcare a principiului contradictorialității.

Pe de o parte, întrucât referirea menționată vizează o jurisprudență constantă a instanței supreme, în legătură cu situația cheltuielilor de judecată, accesorii cererii de strămutare, jurisprudență accesibilă oricărei persoane interesate (cu atât mai mult celor care inițiază demersuri judiciare în materie) și pe de altă parte, întrucât considerentele instanței, care vin, ulterior pronunțării hotărârii, să justifice soluția adoptată, nu sunt supuse dezbaterii părților, pentru a se putea susține că a fost încălcat principiul contradictorialității.

- În ceea ce privește statuările instanței de apel cu privire la temeiul juridic al cheltuielilor de judecată solicitate de către recurentă pe calea acțiunii introductive, la modalitatea în care acestea pot fi acordate, la noțiunea de parte căzută în pretenții și la modalitatea în care a fost interpretat caracterul solidar al obligației de plată a respectivelor cheltuieli (chestiuni care fac obiectul demersului judiciar pe fond al recurentei și au fost subsumate, conform raportului de admisibilitate, dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), Înalta Curte constată că nici sub acest aspect hotărârea recurată nu este contrară legii.

Astfel, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ. "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Obiectul prezentului demers judiciar îl reprezintă solicitarea recurentei-reclamante de a i se acorda cheltuielile de judecată efectuate în două dosare de strămutare conexate (dosar nr. x/2016 și dosar nr. x/2016 înregistrate pe rolul Curții de Apel București), cereri de strămutare formulate cu privire la dosarul de fond nr. x/2014, având ca obiect partaj.

Contrar susținerilor recurentei, care afirmă că textul legal nu distinge în care tip de proces se acordă cheltuielile de judecată, Înalta Curte reține că sintagma "partea care pierde procesul" este fundamentată pe ideea de culpă și vizează modalitatea de soluționare a litigiului în care se deduc judecății pretențiile părților, iar nu un incident procedural în legătură cu judecata acestuia.

În speță, fondul litigiului formează obiectul dosarului nr. x/2014 (partaj), iar nu obiectul cererilor de strămutare formulate în legătură cu acest dosar. Aceasta întrucât cererea de strămutare reprezintă, cum în mod corect a reținut și instanța de apel, un incident procedural pus de legiuitor la îndemâna părții ce are îndoieli cu privire la imparțialitatea instanței de judecată, care nu vizează pretențiile participanților la proces pentru a putea exista o parte căzută în pretenții în sensul textului legal menționat, ci posibilitatea de transferare a dosarului pentru a fi judecat de către o altă instanță egală în grad, presupusă a fi obiectivă în dezlegarea pricinii.

Caracterul de incident procedural al strămutării, cu implicații asupra cheltuielilor de judecată rezultă din modalitatea de reglementare a acestei instituții juridice, care se regăsește în Capitolul IV-Incidente procedurale privitoare la competență, Secțiunea 2-Determinarea competenței după valoarea obiectului cererii introductive de instanță, din Titlul III al C. proc. civ.-Competența instanțelor judecătorești.

Soluția posibilă dată într-o cerere de strămutare (de admitere sau de respingere) nu pune părțile în situația de a pierde sau de a câștiga drepturi sau pretenții deduse judecății, întrucât problema supusă analizei într-o asemenea procedură este aceea a îndeplinirii condițiilor de obiectivitate și de imparțialitate ale instanței de judecată în soluționarea pricinii, aspect care nu poate decât să profite tuturor părților din proces, astfel încât nu justifică incidența dispozițiilor art. 453 C. proc. civ. întemeiate pe culpa procesuală, culpă ce derivă din pretenții contrare opuse reciproc de către părți.

Or, în cauză, dosarul nr. x/2014 care a făcut obiect al celor două cereri de strămutare nu a fost soluționat nici până în prezent (fiind pe rolul Judecătoriei Sector 1 București, sub nr. actual de dosar x/2014, cu termen la 01.11.2022), astfel încât nu s-a putut stabili o culpă procesuală în sarcina vreunei părți în funcție de care să se desocotească și cheltuielile efectuate cu coluționarea incidentului strămutării.

Față de cele arătate și având în vedere concluzia instanței în sensul că în cazul cererii de strămutare cheltuilelile de judecată astfel cum sunt reglementate de art. 453 C. proc. civ. nu își găsesc justificarea, criticile privind solidaritatea de plată a petenților din cererile de strămutare conexate din perspectiva dispozițiilor art. 455 C. proc. civ., devin lipsite de obiect și nu se mai impun a fi analizate, fiind evident că lipsa de incidență a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ. atrage și lipsa de incidență a dispozițiilor art. 455 din același cod, pentru argumentele deja expuse.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va anula, ca netimbrat, recursul incident declarat de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 1805/A din 18 decembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și va respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrat, recursul incident declarat de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 1805/A din 18 decembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 1805/A din 18 decembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 octombrie 2022.