ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1721/2023

Ședința publică din data de 21 septembrie 2023

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

A. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 14 aprilie 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în principal, obligarea pârâtei B. S.A. la eliberarea și punerea la dispoziția reclamantului a sumei de 206.059 RON, iar în subsidiar obligarea pârâtei C. S.R.L. la restituirea aceleiași sume, precum și obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata dobânzii legale penalizatoare calculate la suma de 206.059 RON, de la momentul plății nedatorate - 07.01.2019, până la restituirea efectivă a sumei, cu cheltuieli de judecată.

Cererea a fost întemeiată în drept pe prevederile legale referitoare la plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză.

Pârâtele au formulat întâmpinare în cauză, prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 590 din 28 martie 2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis în parte acțiunea, fiind obligată pârâta B. S.A. să elibereze și să pună la dispoziția reclamantului suma de 206.059 RON, iar pârâta C. S.R.L. să achite reclamantului dobânda legală penalizatoare aferentă sumei menționate, calculată cu începere de la data de 07.01.2019 până la data la care reclamantul va intra în posesia sumei, dar nu mai târziu de data rămânerii definitive a hotărârii, precum și cheltuieli de judecată în valoare de 11.953,1 RON, respingând în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta C. S.R.L., solicitând schimbarea în parte a acesteia, în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 206.059 RON.

Prin decizia civilă nr. 1881/A din 09 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis apelul pârâtei și s-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul respingerii ca neîntemeiate a capetelor de cerere referitoare la obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata către reclamant a dobânzii legale penalizatoare și a cheltuielilor de judecată, fiind obligat intimatul A. la plata către apelantă a sumei de 991 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată în apel.

B. Calea de atac exercitată în cauză

La data de 09 februarie 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2021, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1881/A din 09 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Reclamantul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate și pronunțarea unei hotărâri în conformitate cu dispozițiile art. 497 din C. proc. civ., cu cheltuieli de judecată.

În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul susține că prin decizia recurată s-au încălcat regulile de procedură a căror nulitate atrage sancțiunea nulității, respectiv a înlăturat aplicarea normelor privind răspunderea civilă delictuală pe motiv că acestea nu au fost invocate expres, contrar dispozițiilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., și a încălcat regulile de procedură privind contradictorialitatea în procesul civil, înlăturând de la aplicare răspunderea delictuală prin chiar hotărârea pronunțată, fără a pune în discuția părților în ce măsură putea fi incident acest temei de drept în absența indicării sale în cererea de chemare în judecată.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1006 din C. proc. civ., cu ignorarea art. 1341, art. 1523 și art. 1645 din C. civ.

Astfel, se arată că instanța de apel a pornit de la premisa greșită potrivit căreia izvorul obligației de restituire a unei plăți nedatorate îl constituie prevederile art. 1006 din C. proc. civ., ignorând temeiul de drept substanțial al posibilității unui creditor care a făcut o plată nedatorată, de a cere debitorului care a primit plata dobânzi legale penalizatoare, și anume art. 1341, art. 1523 și art. 1645 din C. civ.

Cu referire la art. 1006 din C. proc. civ., recurentul arată că ceea ce se impută intimatei este modalitatea concretă în care aceasta a recurs la procedura ofertei reale urmate de consemnațiune, prin care l-a împiedicat pe recurent să intre efectiv în posesia sumei de bani plătite în mod nedatorat.

O altă critică adusă deciziei recurate privește încălcarea prevederilor art. 1357 și art. 1535 din C. civ., recurentul considerând că prin trimiterea pe care art. 1344 din C. civ. o face la prevederile art. 1635 - art. 1649 din același cod, nu sunt înlăturate de la aplicare normele generale privind răspunderea delictuală pentru fapta proprie, în situația în care debitorul obligației de restituire este în culpă și face imposibilă pentru creditor intrarea în posesia efectivă a sumei ce trebuie restituită.

Într-o astfel de ipoteză, recurentul apreciază că temeiul obligației intimatei de a plăti dobânda legală penalizatoare pentru nerestituirea de îndată a sumei de 206.059 RON îl constituie art. 1535 alin. (1) din C. civ.

Totodată, recurentul invocă încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1469, art. 1481 și art. 1488 din C. civ., privitoare la plată, condițiile plății și data realizării plății.

Astfel, se susține că nerespectarea întocmai a procedurii prevăzute de art. 1006 din C. proc. civ. nu liberează debitorul obligației de restituire a plății nedatorate, de obligația sa, astfel încât, în absența unei plăți liberatorii, obligația nu se poate considera stinsă.

În ce privește considerentele deciziei recurate, potrivit cărora refuzul B. S.A., de a pune la dispoziția recurentului suma de bani consemnată de intimată, nu este imputabil acesteia din urmă, recurentul apreciază că reflectă încălcarea prevederilor art. 1373 din C. civ., întrucât intimata răspunde pentru refuzul B. S.A. de a restitui suma în discuție, în calitate de comitent, fiind lipsite de relevanță, în ce-l privește pe recurent, motivele care au fundamentat acel refuz.

În condițiile în care fapta săvârșită de prepusul B. S.A. era în legătură directă cu scopul funcțiilor încredințate de comitent, intimata C. S.R.L., aceasta din urmă trebuie să acopere toate prejudiciile create ca urmare a faptei respective.

În sfârșit, recurentul critică decizia din apel pentru nemotivare, susținând că instanța nu a analizat culpa intimatei pârâte pentru nerestituirea sumei de bani primite în mod nedatorat și pentru întârzierea în restituirea efectivă, considerentele cuprinzând o pseudo-analiză a apărărilor invocate de parte în apel, fără motivarea în concret a acestora.

C. Apărarea intimatului

Legal citată, intimata pârâtă C. S.R.L. nu a formulat întâmpinare.

D. Procedura de soluționare a recursului

Cu titlu prealabil, se reține că prezentul proces este guvernat de dispozițiile C. proc. civ. în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanțelor la data de 14 aprilie 2021, așadar după intrarea în vigoare a acestei legi.

Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 21 septembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

E. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce succed.

În cauza de față, instanțele au fost învestite cu soluționarea unei acțiuni în pretenții, întemeiate pe plata nedatorată, iar în subsidiar, pe îmbogățirea fără justă cauză, prin intermediul căreia reclamantul A. a solicitat, în principal, obligarea pârâtei B. S.A. la eliberarea sumei de 206.059 RON, iar în subsidiar a pârâtei C. S.R.L., la restituirea aceleiași sume, precum și obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata dobânzii legale penalizatoare aferente, calculate de la momentul plății nedatorate - 07.01.2019, până la restituirea efectivă a sumei.

Capătul principal de cerere a fost admis de prima instanță, care a dispus obligarea B. S.A. la eliberarea și la punerea la dispoziția reclamantului a sumei de 206.059 RON, această soluție nefiind apelată de către partea interesată și, ca atare, intrând în puterea lucrului judecat.

Prezentul recurs vizează exclusiv soluția instanței de apel, de schimbare în parte a sentinței primei instanțe, în sensul respingerii capătului de cerere referitor la obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 206.059 RON.

Reclamantul critică decizia din apel, susținând, în esență, că a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, și anume a principiului rolului activ al judecătorului și al contradictorialității (art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.), cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. raportat la 1006, art. 1341, art. 1523, art. 1645, art. 1357, art. 1535, art. 1469, art. 1481, art. 1488, art. 1373 din C. civ.), respectiv că nu este motivată în ce privește culpa pârâtei C. S.R.L. pentru nerestituirea sumei de 206.059 RON (art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.).

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., reclamantul susține că instanța de apel a nesocotit obligația impusă de art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., de a pune în discuția părților calificarea juridică exactă a capătului de cerere privind obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 206.059 RON.

Totodată, se apreciază că înlăturarea de la aplicare a incidenței răspunderii civile delictuale în privința capătului de cerere menționat, fără a pune în discuția părților acest aspect, constituie o încălcare a regulilor de procedură privind contradictorialitatea, prevăzute de art. 14 alin. (4) și (6) din C. proc. civ.

Verificând criticile reclamantului, Înalta Curte constată că, într-adevăr, art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. prevede că "Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă".

În același timp, conform art. 14 alin. (4) și (6) din același cod, "părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu . . . . . . . . . .Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii".

Prin urmare, dacă partea invocă greșit un text de lege, judecătorul nu este ținut de temeiul de drept invocat, ci este dator să dea eficiență, după punerea în discuția părților, dispoziției legale aplicabile situației de fapt calificate juridic de către parte.

Aceeași este situația și în cazul în care partea omite să invoce temeiul juridic al pretențiilor sale.

Calificarea juridică a situației de fapt de către parte și identificarea de către judecător a textului de lege aplicabil situației de fapt calificate juridic, sunt două operațiuni distincte, ultima presupunând-o pe cea dintâi.

Regula iura novit curia, care obligă judecătorul să identifice normele de drept aplicabile speței, nu permite însă acestuia să schimbe cauza cererii de chemare în judecată, respectiv situația de fapt calificată juridic de către reclamant, întrucât se opun prevederile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., care obligă judecătorul să se pronunțe în limitele în care a fost învestit.

Cu alte cuvinte, judecătorul nu se poate substitui părții, modificând fundamentul pretențiilor deduse judecății în cazul în care constată că strategia procesuală a acesteia nu este în măsură să asigure realizarea dreptului subiectiv afirmat prin cerere.

Aplicând aceste considerații teoretice speței de față, Înalta Curte constată că reclamantul nu și-a întemeiat în drept capătul de cerere privind obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 206.059 RON.

Cu toate acestea, motivarea în fapt a acestui petit permitea decelarea cauzei sale și, subsecvent, a temeiului juridic aplicabil, relevante în acest sens fiind următoarele pasaje din cuprinsul cererii de chemare în judecată: Având în vedere că în data de 07.01.2019 reclamantul A. a efectuat plata către pârâta C., plată care este nedatorată, ...de la aceeași dată era exigibilă și obligația pârâtei C. de restituire a sumei de 206.059 RON... Întrucât pârâta nu a restituit suma de bani de îndată, obligația de restituire a fost exigibilă de la momentul plății, astfel încât suma este purtătoare de dobândă penalizatoare, conform prevederilor art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2000.

Nu a fost adusă în discuție în cuprinsul cererii o eventuală faptă ilicită a pârâtei C. S.R.L., săvârșită în legătură cu restituirea sumei nedatorate, de natură să atragă răspunderea delictuală a acesteia față de reclamant și care să determine incidența în cauză a dispozițiilor legale referitoare la această instituție de drept.

În acest context și raportat la considerentele care au fundamentat soluția primei instanțe asupra capătului de cerere în discuție, întemeiate pe o altă cauză juridică decât cea expusă în acțiune, instanța de apel a solicitat reclamantului, cu prilejul dezbaterilor asupra apelului, în acord cu prevederile art. 22 alin. (4) și art. 14 alin. (4) și (6) din C. proc. civ., să precizeze temeiul juridic din cererea de chemare în judecată, privitor la dobânda legală.

Răspunsul reclamantului a fost în sensul că solicitarea de acordare a dobânzii penalizatoare a fost întemeiată pe "răspunderea extracontractuală, adică delictuală", teză reluată și dezvoltată în cuprinsul concluziilor scrise.

Întemeindu-se pe fundamentul pretențiilor deduse judecății, expus în cererea de chemare în judecată, pe care prima instanță nu era îndreptățită să îl schimbe peste voința reclamantului și în absența unei cereri adiționale formulate în condițiile art. 204 din C. proc. civ., instanța de apel a reținut, pe de-o parte, că răspunderea delictuală nu a fost invocată prin cerere, iar pe de altă parte, că problema de drept referitoare la dobânda legală datorată în cazul unei plăți nedatorate, se soluționează după regulile reglementate de art. 1635 și urm. din C. civ.

Într-adevăr, art. 1635 alin. (1) din C. civ. prevede că "restituirea prestațiilor are loc ori de câte ori cineva este ținut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desființat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligații au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forță majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora".

În același timp, potrivit art. 1645 din C. civ., "dacă a fost de bună-credință, cel obligat la restituire dobândește fructele produse de bunul supus restituirii și suportă cheltuielile angajate cu producerea lor. El nu datorează nicio indemnizație pentru folosința bunului, cu excepția cazului în care această folosință a fost obiectul principal al prestației și a cazului în care bunul era, prin natura lui, supus unei deprecieri rapide.

Atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credință ori când cauza restituirii îi este imputabilă, el este ținut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească și să îl indemnizeze pe creditor pentru folosința pe care bunul i-a putut-o procura".

Prin urmare, instanța de apel a identificat în mod corect temeiul juridic al cererii raportându-se la fundamentul pretențiilor constând în dobânda legală penalizatoare, determinat pe baza motivării în fapt a cererii, în absența oricărei referiri în cuprinsul acesteia la o eventuală faptă ilicită săvârșită de pârâtă în legătură cu restituirea sumei plătite în mod nedatorat.

De altfel, chiar în cuprinsul cererii de recurs, în cadrul paragrafului 35, se arată explicit că izvorul juridic de drept substanțial al posibilității unui creditor care a făcut o plată nedatorată de a cere debitorului care a primit plata dobânzi legale penalizatoare îl constituie dispozițiile art. 1341 coroborat cu art. 1645 alin. (2) și art. 1523 din C. civ.

Rezultă așadar, contrar susținerilor recurentului-reclamant, că nu se poate reține încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 22 alin. (4) și art. 14 alin. (4) și (6) din C. proc. civ., motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ. nefiind întemeiat.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a invocat încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la efectele plății nedatorate, răspunderea delictuală pentru fapta proprie, condițiile și data realizării plății și răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Criticile recurentului nu sunt întemeiate.

Prealabil, cu referire la motivul de recurs supus analizei, Înalta Curte arată că încălcarea legii presupune refuzul aplicării normei juridice sau interpretarea greșită unei prevederi legale, în timp ce aplicarea greșită a legii presupune dezacordul dintre norma juridică aplicată și situația de fapt reținută de către instanțele de fond.

În mod evident, verificarea modalității în care a avut loc aplicarea normelor de drept material incidente în speță de către instanța de apel, nu poate avea loc în afara cadrului procesual fixat prin însăși cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, raportat la cauza juridică a capătului de cerere referitor la dobânda legală penalizatoare, care nu a fost reprezentată de săvârșirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, ci de restituirea plății nedatorate, Înalta Curte constată că argumentele recurentului întemeiate pe răspunderea delictuală pentru fapta proprie, cu referire la împrejurările în care pârâta C. S.R.L. a încercat să restituie reclamantului suma plătită în mod nedatorat, și răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, sunt străine de cadrul procesual existent în cauză.

Într-adevăr, instanța de apel a analizat în cuprinsul deciziei recurate inclusiv acele critici ale pârâtei ce priveau neîndeplinirea condițiilor angajării răspunderii sale delictuale, constatând caracterul întemeiat al acestora, însă considerentele care cuprind analiza respectivă au caracter indiferent, de vreme ce aceeași instanță a reținut că răspunderea delictuală nu a constituit fundamentul pretențiilor deduse judecății.

În această situație, Înalta Curte arată că nu se poate reține încălcarea sau aplicarea greșită a unor prevederi legale care nu erau aplicabile raportului litigios dintre părți.

În ce privește încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 1341, art. 1523 și art. 1645 din C. civ., Înalta Curte constată că nu poate fi reținută.

Astfel, potrivit art. 1341 alin. (1) din C. civ., "cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire".

În același sens, art. 1635 alin. (1) din C. civ. prevede că "restituirea prestațiilor are loc ori de câte ori cineva este ținut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desființat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligații au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forță majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora".

În sfârșit, potrivit art. 1645 alin. (2) din C. civ., "atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credință ori când cauza restituirii îi este imputabilă, el este ținut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească și să îl indemnizeze pe creditor pentru folosința pe care bunul i-a putut-o procura".

Noțiunea de rea-credință cu care legea operează în materia restituirii prestațiilor privește atitudinea subiectivă a celui care a primit plata, de la momentul plății, și nicidecum conduita acestuia ulterioară momentului respectiv, care ar putea, eventual, să determine angajarea răspunderii sale pe un temei juridic distinct.

Astfel, accipiensul este de rea-credință atunci când, deși știa că nu i se datorează plata, o primește.

În cauză, ținând cont de împrejurările în care reclamantul a plătit pârâtei C. S.R.L. suma de 206.059 RON, respectiv cu scopul stingerii datoriei debitoarei Independența S.A., urmărind ca prin subrogație să preia de la pârâtă calitatea de creditor în procedura insolvenței respectivei debitoare, coroborat cu faptul că plata efectuată a dobândit caracter nedatorat doar odată cu soluționarea definitivă a contestației reclamantului la tabelul preliminar al creanțelor asupra averii debitoarei Independența S.A., prin decizia nr. 289/09.07.2020 a Curții de apel Craiova, secția a II-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2018, în cadrul căreia s-a statuat cu privire la neîndeplinirea condițiilor subrogării legale sau convenționale, Înalta Curte apreciază ca fiind corectă concluzia instanței de apel, în sensul lipsei relei-credințe a pârâtei la momentul primirii în cont a plății sumei arătate și, implicit, a inexistenței obligației acesteia de a plăti dobânzi penalizatoare, care au natura fructelor civile.

În ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 1535 din C. civ., text care se referă la daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești, Înalta Curte arată că nu poate fi reținută, întrucât dispozițiile art. 1635 și urm. din C. civ. au natura unor norme speciale în raport cu cele dintâi, reglementând condițiile, întinderea și modalitățile de restituire în situația în care "cineva este ținut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept sau din eroare".

În sfârșit, argumentele recurentului reclamant întemeiate pe dispozițiile art. 1469, art. 1481 și art. 1488 din C. civ., referitoare la stingerea obligației de a da o sumă de bani, nu vor fi primite, întrucât instanțele nu au fost învestite în prezenta cauză cu o cerere de angajare a răspunderii delictuale a pârâtei C. S.R.L. pentru restituirea sumei primite în mod nedatorat, în afara cadrului legal oferit de procedura ofertei reale urmate de consemnațiune, ci cu o solicitare de plată a dobânzii legale ca efect al plății nedatorate.

În ce privește motivul prevăzut de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere, printre altele, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că nu este fondat.

Prealabil, trebuie arătat faptul că obligația judecătorului de a motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a răspunde fiecărei critici sau apărări formulate și nu de a răspunde în detaliu tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care au învestit instanța.

Prin urmare, judecătorul trebuie să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății.

Împrejurarea că instanța nu își însușește punctul de vedere al părții cu privire la interpretarea unor dispoziții legale sau a unor probe, nu echivalează cu nemotivarea, ci poate fi, eventual, analizată din perspectiva interpretării greșite a legii, în limitele controlului de legalitate pe care instanța de recurs este îndreptățită să îl efectueze.

În cauza de față, subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., reclamantul critică omisiunea instanței de apel de a analiza culpa pârâtei C. S.R.L. pentru nerestituirea sumei plătite nedatorat și pentru întârzierea în restituirea efectivă.

Susținerea reclamantului este contrazisă de considerentele deciziei recurate, care cuprind analiza criticilor și apărărilor părților întemeiate pe culpa pârâtei pentru nerestituirea sumei plătite nedatorat, cu referiri la realitatea faptelor stabilită pe baza probelor administrate în cauză.

Concluzia instanței de apel, în sensul inexistenței culpei pârâtei C. S.R.L. nu a fost așadar arbitrară, ci argumentată pe baza împrejurărilor de fapt verificate în concret în speță.

Suplimentar, Înalta Curte arată că analiza apărărilor respective putea lipsi din considerentele hotărârii, fără a o lipsi de fundament, în condițiile în care acestea erau străine de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată din perspectiva cauzei acțiunii.

Față de cele expuse, reținând netemeinicia motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1881 A din 9 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 septembrie 2023.