ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2601/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 6.08.2019, sub dosar nr. x/2019, reclamanții A. SPA, B. S.A., C. S.R.L. și D. S.R.L. au chemat în judecată pe pârâta E. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei totale de 636.557,56 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 602 din 26.04.2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția puterii de lucru judecat, ca nefondată; a admis acțiunea precizată formulată de reclamanții A. SPA, B. S.A., C. S.R.L. și D. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta E. S.A.; a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei totale de 630.875,10 RON, reprezentând cheltuieli de judecată solicitate pe cale separată, compusă din suma de 21.161,91 RON aferentă dosarului nr. x/2018, suma de 322.312,77 RON aferentă dosarului nr. x/2015, suma de 123.126,93 RON aferentă dosarului nr. x/2017 și suma de 164.273,49 RON aferentă dosarului nr. x/2014; a obligat pârâta la plata sumei de 36.430,16 RON, cheltuieli de judecată către reclamanta A. SPA.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 919 A din 10.06.2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a admis apelul formulat de apelanta - pârâtă E. S.A. împotriva sentinței civile nr. 602 din 26.04.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatele - reclamante F. SPA, succesoarea în drepturi a A. SPA, D. S.R.L., C. S.R.L. și B. S.A.; a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei totale de 606.347,59 RON, reprezentând cheltuieli de judecată solicitate pe cale separată, compusă din suma de 21.161,91 RON aferentă dosarului nr. x/2018, suma de 297.785,26 RON aferentă dosarului nr. x/2015, suma de 123.126,93 RON, aferentă dosarului nr. x/2017 și suma de 164.273,49 RON aferentă dosarului nr. x/2014; a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 919 A din 10.06.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie au declarat recurs reclamantele F. SPA, succesoarea în drepturi a A. SPA, D. S.R.L., C. S.R.L. și B. S.A., precum și pârâta E. S.A.. 4.1. Prin recursul declarat de reclamante, se invocă încălcarea dispozițiilor art. 264, art. 476, art. 477, art. 479, art. 452 și art. 453 C. proc. civ., critici încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Astfel, se arată că instanța de apel a admis, în parte, apelul, cu consecința respingerii parțiale a acțiunii recurentelor pentru suma totală de 24.527,51 RON, compusă din suma de 17.560,22 RON, indicată expres de instanța de apel, și suma de 6.967,29 RON, care reprezintă diferența dintre suma solicitată expres de către recurente, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente dosarului nr. x/2015 prin cererea precizatoare depusă la data de 20.07.2020 în fața primei instanțe, și suma reținută, în mod eronat, de către instanța de apel că ar fi fost cerută cu acest titlu. Or, din motivarea hotărârii rezultă că instanța de apel nu a realizat un real control judiciar asupra hotărârii primei instanțe, în sensul de a relua toate probele administrate și de a verifica dacă situația de fapt a fost stabilită corect, ci a analizat doar o parte din înscrisuri și a ajuns la o concluzie bazată nu pe probele concrete din dosar (dosarul nr. x/2015 atașat în primă instanță tocmai în scopul verificării faptului dacă în acea cauză au fost sau nu acordate cheltuieli de judecată cu titlu de onorariu de avocat), ci pe simple prezumții, care nu erau necesare în speță, din moment ce existau toate înscrisurile necesare pentru stabilirea completă și corectă a situației de fapt. Concret, instanța de apel nu a verificat stabilirea situației de fapt prin analiza dosarului atașat nr. x/2015, câtă vreme în acest dosar nu există fizic nicio factură emisă de G., aferentă onorariilor avocațiale, care să fi fost solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată, deci nici cele trei facturi indicate de instanța de apel, care doar a prezumat, exclusiv pe baza hotărârilor pronunțate în acel dosar, că suma de 19.737 RON ar putea include suma de 17.560,22 RON aferentă celor trei facturi. Cu privire la sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pentru dosarul nr. x/2015, instanța de apel a avut în vedere exclusiv tabelul anexat acțiunii introductive în cuprinsul căruia a fost indicată suma de 315.345,48 RON și nu a examinat efectiv nici cererea precizatoare din 20.07.2020 și tabelul depus odată cu aceasta (anexa 2), unde era menționată și detaliată suma precizată, în cuantum de 322.312,77 RON, și documentele justificative, și nici hotărârea atacată, unde s-a reținut corect, conform ultimei precizări din dosar, suma solicitată și acordată cu titlu de cheltuieli de judecată pentru cauza respectivă. În consecință, conform opiniei recurentelor reclamante, hotărârea recurată încalcă dispozițiile art. 479 alin. (1) și ale art. 264 alin. (1) C. proc. civ., pentru că, în realitate, instanța de apel nu a realizat un control judiciar efectiv, ci, cu privire la suma respinsă, a analizat cererea din date și informații indirecte, deși dosarul nr. x/2015 fusese atașat în primă instanță la prezentul dosar în scopul verificării directe a faptului dacă în acea cauză au fost sau nu acordate cheltuieli de judecată cu titlu de onorariu de avocat, precum și dispozițiile art. 476 alin. (1) și ale art. 477 alin. (1) C. proc. civ., pentru că, privitor la sumele aferente dosarului nr. x/2015, nu a operat efectul devolutiv al apelului, întrucât instanța de apel nu a realizat o nouă judecată asupra fondului. Instanța de apel trebuia să rejudece fondul, statuând atât în fapt, cât și în drept, cu privire la întreaga cauză, având în vedere limitele stabilite prin apel de către apelanta pârâtă care a solicitat, în principal, admiterea apelului și schimbarea hotărârii prin respingerea în tot a acțiunii, iar, în subsidiar, admiterea în parte a acțiunii. Totodată, hotărârea recurată încalcă și normele de procedură prevăzute de art. 452 și art. 453 C. proc. civ., din coroborarea cărora rezultă că partea care a câștigat procesul are dreptul la recuperarea cheltuielilor de judecată cu condiția să facă dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, ceea ce în dosarul nr. x/2015 nu s-a întâmplat. De altfel, o verificare amănunțită a tuturor înscrisurilor aflate la dosar se impunea cu atât mai mult cu cât prima instanță a reținut o situație total opusă exact cu privire la suma de 17.937 RON, acordată în dosarul nr. x/2015, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de expert și taxă de timbru, nu onorariu de avocat. Astfel, lipsa totală a analizei de către instanța de apel a unor înscrisuri aflate la dosar a condus la respingerea celor două sume arătate mai sus (17.560,22 RON - rezultată din însumarea celor 3 facturi prezumate ca fiind acordate în dosarul nr. x/2015 și suma de 6.967,29 RON - care reprezintă diferența dintre suma solicitată expres de către reclamante cu titlu de cheltuieli de judecată aferente dosarului nr. x/2015 prin cererea precizatoare depusă la data de 20.07.2020 în fața primei instanțe și suma reținută, în mod eronat, de către instanța de apel că ar fi fost cerută cu acest titlu), totalizând 24.527,51 RON, ceea ce echivalează cu inexistența unui control judiciar. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele reclamante susțin că decizia recurată încalcă norma de drept material prevăzută de art. 1385 C. civ. Instanța de apel a reținut, în mod nelegal, că acestea au achitat o sumă mai mică cu titlu de onorariu pentru serviciile avocațiale aferente dosarului nr. x/2015, adică 315.345,48 RON, în loc de suma corectă, în cuantum de 322.312,77 RON, precum și faptul că, în cauza respectivă, instanțele ar fi acordat, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de onorariu de avocat, suma de 17.560,22 RON, astfel că nu mai pot fi cerute pe cale separată. În condițiile în care la dosarul nr. x/2015 nu există atașată nicio factură emisă de G. și nicio încasare, cele trei facturi indicate de instanța de apel nu au fost acordate anterior prezentului litigiu de nicio instanță și suma totală achitată de recurentele reclamante cu titlu de onorariu de avocat pentru respectivul dosar este în cuantum de 322.312,77 RON, rezultă că raționamentul instanței de apel încalcă dispozițiile art. 1385 C. civ. privind repararea integrală a prejudiciului. Aceasta întrucât, deși se regăseau toate dovezile necesare din care rezultă întregul prejudiciu generat de necesitatea achitării unor onorarii de avocat pentru asigurarea asistenței juridice în dosarul nr. x/2015, pierdut de E. S.A. definitiv, instanța de apel nu a analizat toate aceste dovezi și a ajuns la concluzia nelegală că pentru cauza respectivă prejudiciul ar fi în cuantum de 297.785,26 RON. Or, câtă vreme prejudiciul integral aferent dosarului nr. x/2015 este în cuantum de 322.312,77 RON, iar instanța de apel nu a reținut motive legale care să conducă la reducerea acestui cuantum, rezultă că, prin hotărârea recurată, recurentele reclamante au fost private de dreptul de a le fi integral reparat prejudiciul, cu încălcarea dispozițiilor art. 1385 C. civ. Solicită admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii recurate și trimiterea cauzei către instanța de apel, în vederea rejudecării apelului numai cu privire la pretențiile respinse, în cuantum de 24.527,51 RON. 4.2. Recursul formulat de recurenta pârâtă E. S.A. este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține încălcarea dispozițiilor privind regimul juridic aplicabil solicitării cheltuielilor de judecată. În acest sens arată că în situația în care în faza de judecată desfășurată în fața primei instanțe solicitarea cheltuielilor de judecată a fost efectuată prin cererea de chemare în judecată, conform art. 194 lit. c) C. proc. civ., iar la închiderea dezbaterilor s-a arătat că aceste cheltuieli vor fi solicitate, pe cale separată, aceasta reprezintă, de fapt, o renunțare la judecată, ce trebuie să respecte dispozițiile art. 406 C. proc. civ. Recurenta afirmă că avocatul care a solicitat cheltuielile de judecată, pe cale separată, trebuia să facă dovada unui mandat special acordat de către reclamante, prin care era împuternicit să facă acte de dispoziție, astfel cum indică art. 81 alin. (1) C. proc. civ.. În caz contrar, solicitarea sa de recuperare a cheltuielilor de judecată, pe cale separată, trebuie respinsă. Mai arată că formularea unei astfel de cereri este condiționată de acordul, expres sau tacit, al părții adverse, în speță al recurentei pârâte. În lipsa unui asemenea acord, instanța nu poate admite acțiunea. Susține, totodată, că în apel nu se pot depune înscrisuri doveditoare ale cheltuielilor de judecată făcute în primă instanță și, astfel, aceste cheltuieli nu vor mai putea fi pretinse, iar unei solicitări pe cale separată a acestor cheltuieli i se va opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii prin care au fost respinse. Afirmă că în faza de judecată aferentă căilor de atac de reformare nu pot fi solicitate cheltuielile de judecată pentru judecata în primă instanță, întrucât s-ar încălca dispozițiile art. 452 C. proc. civ., care condiționează dovada existenței și întinderii lor până la închiderea dezbaterilor în fond (în fața primei instanțe) și, totodată, ar constitui o pretenție nouă formulată în apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. În ipoteza în care partea a solicitat în mod conform cheltuieli de judecată atât în fata primei instanțe, cât și în calea de atac, însă la închiderea dezbaterilor arată că va solicita cheltuieli pe cale separată, această precizare poate avea mai multe valori juridice. Pe de o parte, poate fi cazul unei renunțări la judecată, situație în care se vor aplica dispozițiile art. 409 C. proc. civ., dacă adversarul își exprimă acordul, iar, pe de altă parte, poate fi vorba doar despre cheltuielile de judecată făcute în calea de atac, situație ce va fi calificată drept o achiesare la hotărârea atacată, în condițiile art. 463 C. proc. civ., iar partea nu va mai putea pretinde acele cheltuieli, pe cale separată. Prin urmare, în faza procesuală a căilor de atac de reformare, solicitarea cheltuielilor de judecată va fi dublu condiționată, respectiv trebuie să fi fost făcută conform în fața primei instanțe, dar și în fața instanței de reformare, în termenul pentru motivarea căii de atac. În speță, instanța de apel nu a dat eficiență prevederilor anterior precizate și a pronunțat o hotărâre nelegală, ceea ce atrage incidența cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Criticile de nelegalitate invocate de recurentă se referă și la motivarea/reținerea situației de fapt și de drept de către instanța de apel cu privire la onorariul de succes acordat intimatelor. Recurenta învederează că sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 451 alin. (1) și ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., precum și ale punctului 8 al aceluiași articol, în raport cu reținerile instanței prin care au fost încălcate dispozițiile art. 129 din Statutul profesiei de avocat. Totodată, susține contradictorialitatea dintre soluția pronunțată și considerente, aspect ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește motivele contradictorii reținute prin decizia recurată, arată că instanța de apel a stabilit, pe de o parte, că "în același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia cheltuielile de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, urmează a fi recuperate de partea care a câștigat procesul, numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil ..." și că "în conformitate cu prevederile art. 129 din Statutul avocaților: (6) Avocatul are dreptul ca, în completarea onorariului fixat, să solicite și să obțină și un onorariu de succes, cu titlu complementar, în funcție de rezultat ...", cu privire la onorariul de succes apreciindu-se ca "...fiind necesară doar îndeplinirea condiției privind necesitatea și rezonabilitatea acestora". Pe de altă parte, a apreciat că "nu există temei legal pentru ca intimatele-reclamante să fie private de dreptul de a solicita recuperarea acestei cheltuieli și nici nu poate considera că acestea ar avea un caracter voluptoriu câtă vreme există un act normativ care permite stabilirea unui astfel de onorariu, iar art. 451 C. proc. civ. nu face distincție în ceea ce privește onorariile avocaților între onorarii fixe și de succes". Or, alin. (6) al art. 129 din Statutul avocaților stabilește că onorariul de succes este cu titlu complementar, în completarea onorariului fixat. Din aceste prevederi rezultă că scopul onorariului de succes este acela de a întregi un onorariu deja fixat, respectiv că acesta are un caracter incert, el depinzând de un fapt ulterior închiderii dezbaterilor (soluția pronunțată după deliberare) și nu implică nicio activitate din partea avocatului. Așadar, contrar celor ce au fost statuate de instanța de apel, onorariul de succes reprezintă un gest de recunoștință al părții față de mandatarul său pentru atingerea rezultatului urmărit; onorariul de succes nu poate fi considerat o cheltuială necesară bunei desfășurări a procesului, ci constituie o recompensă suplimentară a muncii efectiv prestate de avocat, având un vădit caracter voluntar și voluptoriu al părții promitente. Mai arată că instanța de apel a reținut, în mod nelegal, că prevederile art. 451 alin. (1) C. proc. civ. ar avea incidență în admiterea unei atare justificări în obligarea recurentei la suportarea și a onorariului de succes, cu motivarea că textul de lege "nu face distincție în ceea ce privește onorariile avocaților între onorarii fixe și de succes". În consecință, instanța de apel a apreciat că este legală angajarea răspunderii civile delictuale în prezenta cauză doar în măsura în care cheltuielile de judecată sunt cheltuieli necesare. Totodată, a considerat că este legală și temeinică solicitarea reclamantelor de recuperare a acestor cheltuieli, a onorariului de succes (reprezentat de factura fiscală nr. x/22.03.2018, de 269.846,78 RON), în condițiile în care tot această instanță a reținut că în angajarea răspunderii pentru acest onorariu, având un titlu complementar, este necesară doar îndeplinirea condiției privind necesitatea și rezonabilitatea. În cauză, necesitatea unui atare onorariu nu poate fi demonstrată și, respectiv, nu poate fi stabilită în sarcina recurentei o atare cheltuială, deciziile de speță (atât cele pronunțate la nivel național, cât și cele din practica CEDO) subliniind în mod constant exact contrariul celor statuate prin decizia recurată. Sub un alt aspect, recurenta învederează că, indiferent dacă partea care a câștigat procesul solicită cheltuieli de judecată în cadrul procesului, printr-o cerere accesorie, sau pe cale separată, o asemenea cerere nu poate viza decât cheltuielile efectuate până la închiderea dezbaterilor, conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., condiție legală ce nu poate fi îndeplinită în cazul onorariului de succes, întrucât existența sa depinde de un fapt ulterior momentului până la care partea poate proba existența și întinderea cheltuielilor de judecată. Referitor la caracterul cert al prejudiciului reținut în sarcina recurentei, arată că, în mod contrar prevederilor art. 452 și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a reținut nelegal că sunt nefondate susținerile acestei părți în sensul că "sumele pretinse au fost efectuate chiar și după momentul rămânerii lor definitive". Or, prin raportare la facturile fiscale emise și achitate după data rămânerii definitive a celor 4 dosare, o asemenea cerere nu putea viza decât cheltuielile efectuate până la închiderea dezbaterilor, fiind nelegală menținerea obligației recurentei la plata acestor sume și, totodată, contradictorie hotărârea, în condițiile în care instanța de apel a reținut că este esențial ca facturile să fi fost emise în cursul soluționării dosarelor. În legătură cu dosarul nr. x/2018, definitiv la data de 6.02.2019, arată că, potrivit raționamentului instanței de apel, aceasta urma să înlăture factura fiscală nr. x/07.02.2019, în cuantum de 10.328,18 RON (TVA inclus), față de care s-a reținut că a fost achitată conform extrasului din data de 5.03.2019. În ceea ce privește dosarul nr. x/2015, definitiv la data de 21.09.2017, instanța de apel a dispus obligarea recurentei și la un rest de 297.785,26 RON, cu titlu de onorariu de avocat, chiar dacă, potrivit aceluiași raționament, ar fi trebuit înlăturate factura nr. x/20.11.2017, în cuantum de 23.949,94 RON (TVA inclus), față de care s-a reținut că a fost achitată conform extrasului din data de 23.03.2018 și factura nr. x/22.03.2018, în cuantum de 269.846,78 RON (TVA inclus), față de care s-a constatat că a fost achitată conform extrasului din data de 05.03.2019. Referitor la dosarul nr. x/2017, definitiv la data de 23.01.2019, instanța de apel urma să înlăture factura fiscală nr. x/31.01.2019, în cuantum de 13.779,77 RON (TVA inclus), față de care s-a reținut că a fost achitată conform extrasului din data de 05.03.2019, factura nr. x/06.02.2019, în cuantum de 6.753,26 Iei (TVA inclus), față de care s-a constatat că a fost achitată conform extrasului din data de 05.03.2019 și factura nr. x/22.03.2019, în cuantum de 1.612,93 RON (TVA inclus), față de care s-a reținut că a fost achitată conform extrasului din data de 22.03.2019. Raportat la dosarul nr. x/2014, definitiv la data de 2.05.2018, recurenta susține că ar fi trebuit înlăturată și factura nr. x/29.05.2018, emisă la data de 29.05.2018, în cuantum de 2.588,89 RON. Concluzionează recurenta că suma rezultată din facturile indicate mai sus este în cuantum de 328.859,75 RON. Învederează că sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. în raport de soluția de obligare a recurentei la plata, în totalitate, a sumei de 21.161,91 RON, astfel cum a fost solicitată și precizată de către intimate, sens în care arată că în dosarul nr. x/2018 s-a luat act de faptul că reclamantele din prezenta cauză nu solicită cheltuieli de judecată, însă instanța de apel a reținut o altă situație de fapt când a apreciat că dispozițiile art. 452 C. proc. civ. nu sunt incidente, respectiv că reclamantele au declarat că vor solicita cheltuieli de judecată pentru prima instanță, pe cale separată. Apreciază recurenta că astfel au fost încălcate dispozițiile art. 452 C. proc. civ., iar motivarea deciziei este contradictorie și/sau străină de natura cauzei. Susține, totodată, că hotărârea atacată este nelegală și prin prisma încălcării dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ.. Astfel, în cadrul dosarului nr. x/2014, acțiunea a fost admisă, în parte, iar cheltuielile de judecată ar fi trebuit acordate proporțional cu capetele de cerere admise, în conformitate cu dispozițiile textului legal anterior menționat și având în vedere că fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părții care cade în pretenții, însă instanța de apel a reținut că din norma invocată nu rezultă o premisă obligatorie și a dispus obligarea recurentei la plata întregii sume solicitate.

Apărările formulate în cauză Recurentele reclamante F. SPA, D. S.R.L., C. S.R.L. și B. S.A. au formulat întâmpinare la recursul pârâtei E. S.A., prin care au solicitat să se dispună, în principal, admiterea excepției nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare și, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat. Recurenta pârâtă E. S.A. a formulat întâmpinare la recursul recurentelor reclamante, solicitând, în principal, respingerea recursului acestora ca efect al admiterii excepției tardivității, iar, în subsidiar, ca nefondat. Aceeași recurentă pârâtă a depus răspuns la întâmpinare.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluție, a fost fixat termen de judecată la data de 29 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, în cauză, prin cererea înregistrată la data de 6.08.2019 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantele au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 636.557,56 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate anterior, în alte litigii. La data de 20.07.2020, s-a depus o cerere precizatoare, prin care s-a arătat că suma totală solicitată în prezentul dosar cu titlu de cheltuielii de judecată este în cuantum de 630.875,1 RON, stabilită pentru fiecare dosar în parte astfel: suma de 21.161,91 RON pentru dosarul nr. x/2018, suma de 322.312,77 RON pentru dosarul nr. x/2015, suma de 123.126,93 RON pentru dosarul nr. x/2017 și suma de 164.273,49 RON pentru dosarul nr. x/2014. În fond, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a obligat pârâta la plata către reclamante a sumei totale de 630.875,1 RON, reprezentând cheltuieli de judecată solicitate pe cale separată, compusă din suma de 21.161,91 RON aferentă dosarului nr. x/2018, suma de 322.312,77 RON aferentă dosarului nr. x/2015, suma de 123.126,93 RON aferentă dosarului nr. x/2017 și suma de 164.273,49 RON aferentă dosarului nr. x/2014 Prin decizia recurată, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a admis apelul formulat de pârâtă, a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamante a sumei totale de 606.347,59 RON, reprezentând cheltuieli de judecată solicitate pe cale separată, compusă din suma de 21.161,91 RON aferentă dosarului nr. x/2018, suma de 297.785,26 RON aferentă dosarului nr. x/2015, suma de 123.126,93 RON aferentă dosarului nr. x/2017 și suma de 164.273,49 RON aferentă dosarului nr. x/2014, și a menținut restul dispozițiilor sentinței. 1.1 Printr-o primă critică formulată de reclamante în recurs, s-a susținut încălcarea dispozițiilor art. 264, art. 476, art. 477, art. 479, art. 452 și ale art. 453 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a respins cererea pentru suma de 24.527,51 RON, compusă din suma de 17.560,22 RON, indicată expres de instanța de apel, și suma de 6.967,29 RON, care reprezintă diferența dintre suma solicitată expres cu titlu de cheltuieli de judecată aferente dosarului nr. x/2015 prin cererea precizatoare depusă la data de 20.07.2020, și suma reținută, în mod eronat, că ar fi fost cerută cu acest titlu. În opinia recurentelor, decizia atacată s-a axat pe simple prezumții deduse din hotărârile pronunțate în acel dosar, în sensul că suma de 19.737 RON ar putea include suma de 17.560,22 RON aferentă celor trei facturi indicate. Au mai arătat recurentele, cu privire la sumele solicitate pentru dosarul nr. x/2015, că instanța de apel a avut în vedere exclusiv tabelul anexat acțiunii introductive, în cuprinsul căruia a fost indicată suma de 315.345,48 RON, fără a examina efectiv cererea precizatoare din 20.07.2020 și tabelul depus odată cu aceasta (anexa 2), unde era menționată și detaliată suma precizată, în cuantum de 322.312,77 RON, și documentele justificative. De asemenea, instanța de apel nu a avut în vedere nici hotărârea atacată, unde s-a reținut corect, conform ultimei precizări depuse la dosar, suma solicitată și acordată cu titlu de cheltuieli de judecată pentru cauza respectivă. Or, instanța de control judiciar trebuia să rejudece fondul, statuând atât în fapt, cât și în drept cu privire la întreaga cauză, raportat la limitele stabilite prin apel de către pârâtă, care a solicitat, în principal, admiterea apelului și schimbarea hotărârii prin respingerea în tot a acțiunii, iar, în subsidiar, admiterea în parte a acțiunii. În plus, prima instanță a reținut o situație total opusă exact cu privire la suma de 17.937 RON, acordată în dosarul nr. x/2015, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de expert și taxă de timbru, iar nu onorariu de avocat. Prin decizia atacată, s-a constatat că, potrivit încheierii din data de 24.11.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2015, reclamantele au solicitat obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată reprezentând onorariul achitat pentru raportul de expertiză, onorariul de avocat și taxa judiciară de timbru, iar conform sentinței civile nr. 7491/29.12.2016 dată în acest dosar, pârâta a fost obligată la plata către reclamante a sumei de 17.937 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Ulterior, prin decizia civilă nr. 3542/21.09.2017 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a fost respins recursul formulat de E. S.A., statuându-se, în privința cheltuielilor de judecată, că s-a făcut dovada plății lor, acestea fiind acordate de prima instanță în funcție de valoarea sau complexitatea cauzei ori de activitatea desfășurată de avocat, ținându-se seama și de circumstanțe, suma de 17.937 RON fiind o cheltuială rezonabilă, față de natura litigiului. Curtea a mai reținut că nu poate fi validat raționamentul primei instanțe în sensul că suma de 17.937 RON a acoperit doar onorariul de expert și taxa judiciară de timbru în condițiile în care, raportat la cuantumul achitat cu titlu de taxă judiciară de timbru (12.237,50 RON) și de onorariu de expert (7.600 RON), suma ar fi fost mai mare. Totodată, prin concluziile de la ultimul termen de judecată din dosarul nr. x/2015 (fond), reclamantele au solicitat și plata onorariului de avocat, iar instanța, analizând critica referitoare la cheltuielile de judecată, a apreciat că acestea sunt în concordanță cu volumul de muncă al avocatului, ceea ce înseamnă că a fost avut în vedere și onorariul avocațial. Or, în condițiile în care nu este precizată suma acordată cu titlu de onorariu de avocat, curtea a constatat că, potrivit detalierii de la dosar, pentru reprezentarea în dosarul nr. x/2015 s-a achitat un onorariu de avocat total de 315.345,48 RON, aferent facturilor fiscale emise în perioada 25.10.2016-22.03.2018. Întrucât facturile x sunt din data de 25.10.2016, 25.11.2016 și 21.12.2016, deci anterioare pronunțării sentinței civile, acestea au fost reținute de instanță la momentul soluționării dosarului nr. x/2015, motiv pentru care reclamantele nu mai au posibilitatea de a le solicita în prezentul litigiu. Așadar, din suma de 315.345.48 RON menționată în detalierea de la fila x se scade suma de 17.560,22 RON aferentă celor trei facturi, rezultând un cuantum de 297.785,26 RON. Critica este fondată prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 476, 477, 478 și ale 479 alin. (1) C. proc. civ., texte de lege prin care sunt reglementate efectul devolutiv al apelului și limitele acestuia. Astfel, conform art. 479 alin. (1) C. proc. civ., față de cele deduse judecății de apelant prin cererea de apel, curtea de apel trebuia să verifice, pe de o parte, modul în care prima instanță a apreciat probele și a stabilit situația de fapt în limitele învestirii acesteia, iar, pe de altă parte, modul în care judecătorul fondului a făcut aplicarea legii la situația de fapt reținută. În cauză, însă, deși prima instanță s-a raportat la conținutul cererii precizatoare, iar în apel nu au fost formulate critici în ce privește legala învestire cu această cerere, instanța de apel a pornit în examinarea susținerilor pârâtei de la o altă premisă de fapt, de natură a vătăma interesele reclamantelor în legătură cu recuperarea integrală a prejudiciului pretins, reținând, greșit, că cheltuielile de judecată solicitate pentru dosarul nr. x/2015 sunt de 315.345,48 RON, în loc de 322.312,77 RON. În cauză, prin motivele de apel invocate, pârâta nu a criticat faptul că instanța a analizat cererea precizatoare, ci a susținut că în dosarul respectiv s-au acordat cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat. Astfel, solicitarea formală din petitul cererii de apel, prin care pârâta a cerut respingerea acțiunii, trebuia raportată la motivele de apel dezvoltate de apelantă, care nu a criticat soluția primei instanțe decât sub un singur aspect, acela al efectuării unei astfel de plăți anterior, sens în care instanța de apel nu era învestită să verifice hotărârea cât privește cuantumul solicitat de reclamante cu ignorarea pretențiilor din cererea precizatoare. În concluzie, instanța de apel, aducând în dezlegarea jurisdicțională a litigiului, direct în considerentele deciziei, aspecte care depășesc limitele cererii de apel, a nesocotit dispozițiile art. 479 C. proc. civ. și, de asemenea, a încălcat principiul contradictorialității dezbaterilor (inclusiv al dreptului de apărare, în condițiile în care partea a fost în imposibilitate de a-și exprima poziția față de argumente ale instanței care nu răspund unor critici din apel). Totodată, Înalta Curte reține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 452 și ale art. 453 C. proc. civ. cât privește dovada și acordarea cheltuielilor de judecată în aceeași cauză. Din coroborarea celor două texte de lege rezultă că partea care a câștigat procesul are dreptul la recuperarea cheltuielilor de judecată cu condiția să facă dovada existenței și întinderii lor în legătură cu activitatea desfășurată de avocat până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei. În dosarul nr. x/2015, prin sentința civilă nr. 7491/29.12.2016, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a dispus obligarea pârâtei E. S.A., care a pierdut procesul, în temeiul art. 453 C. proc. civ., la plata către reclamantele din prezența cauză a sumei de 17.937 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, fără a indica însă ce reprezintă aceasta. Prin recursul formulat împotriva acestei hotărâri, pârâta a arătat că nu datorează această sumă, nefiind în culpă procesuală. Prin decizia civilă nr. 3542/21.09.2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, analizând critica de mai sus a reținut că nu poate aprecia că recurenta nu are o culpă procesuală. Totodată, deși nu a fost învestită cu privirea la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., ce vizează dovada cheltuielilor de judecată, ori cu referire la nerespectarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., așadar, în legătură cu cuantumul cheltuielilor de judecată acordate în primă instanță, instanța de apel a constatat că suma de 17.937 RON este o cheltuială rezonabilă în raport cu natura litigiului, cu circumstanțele cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat. Or, raportat la critica din recurs, argumentele instanței de recurs sunt supraabundente. În prezența cauză, instanța de fond a reținut, ca situație de fapt, din analiza actelor existente în dosarul atașat, că suma de 17.937 RON reprezintă taxa de timbru de 12.237 RON și onorariul de expert de 5.700 RON, în timp ce instanța de apel a arătat că suma ce ar fi putut acoperi taxa judiciară de timbru și onorariul de expert este mult mai mare, că instanța de judecată din dosarul nr. x/2015 a avut în vedere la calculul cheltuielilor de judecată și trei facturi ce au fost emise anterior pronunțării sentinței de fond (din data de 25.10.2016, 25.11.2016 și 21.12.2016), astfel încât valoarea acestora, de 17.560,22 RON, urmează a fi scăzută din valoarea totală pretinsă de reclamante, de 315.345,48 RON. Prezentând un astfel de raționament, instanța de apel nu a verificat, în concret, corectitudinea stabilirii situației de fapt de către prima instanță, care adiționând cheltuielile astfel cum au fost solicitate în dosarul menționat a ajuns la concluzia că acestea vizează exclusiv taxa de timbru și onorariul expertului, nu a indicat dacă facturile menționate existau atașate dosarului de fond nr. x/2015, în raport de care reclamanta ar fi solicitat cheltuieli de judecată constând în onorariul de avocat și față de care ar fi fost aplicabile dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., așadar, nu a efectuat un control judiciar cu privire la sumele acordate de prima instanță cu titlu de cheltuieli de judecată în acea cauză. Mai mult, aceeași instanță de apel a validat un considerent care nu sprijină hotărârea din recurs pronunțată în litigiul de mai sus, pentru a se bucura de autoritate de lucru judecat. Or, spre deosebire de motivele necesare, care trebuie apreciate ca motive obiective, ce fac corp comun cu dispozitivul, motivele indiferente aduc doar un plus de argumente, colateral dezbaterilor din proces, fără a se integra în logica firească a soluției, astfel încât ele nu se bucură de efectele autorității de lucru judecat, ci au doar valoarea unei prezumții relative, susceptibile de proba contrară. În atare condiții, greșit instanța de apel, utilizând doar o prezumție simplă, a apreciat că reclamantele nu au făcut dovada existenței și întinderii cheltuielilor de judecată privind onorariul de avocat din dosarul nr. x/2015, înlăturând astfel, de la aplicare, prevederile art. 452 și ale art. 453 C. proc. civ. În consecință, Înalta Curte urmează a admite recursul declarat de reclamante și, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., să dispună casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. În rejudecare, instanța de trimitere va analiza în ce măsură prima instanță a aplicat corect dispozițiile legale incidente la situația de fapt dedusă judecății, cu respectarea limitelor devoluțiunii prin raportare la conținutul cererii precizatoare și la dezlegările în drept din dosarul nr. x/2015. În cauză, recurentele au criticat decizia recurată și din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 1385 C. civ., privind repararea integrală a prejudiciului reclamat. Înalta Curte nu va cerceta această critică dată fiind soluția de casare adoptată, instanța de apel fiind obligată, în acord cu dispozițiile art. 501 C. proc. civ., să rejudece pricina în limitele deciziei de casare, inclusiv din perspectiva aplicării în cauză a prevederilor art. 1385 C. civ. 1.2. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâta a susținut că reclamantele nu mai pot solicita, pe cale separată, plata cheltuielilor de judecată efectuate în dosarele menționate în raport de manifestarea de voință exprimată în aceste cauze. Recurenta a făcut trimitere la dispozițiile art. 406, art. 452, art. 478 alin. (3), art. 409, art. 463 și art. 194 lit. c) C. proc. civ. Critica nu este fondată. Înalta Curte reține că, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată constă în culpa procesuală a părții care a pierdut procesul. Așa cum în mod corect a statuat și instanța de apel, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată nu se supune rigorilor instituite de dispozițiile art. 194 lit. c) C. proc. civ., care vizează pretenția concretă dedusă judecății, una dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile, respectiv obiectul cererii de chemare în judecată, iar nu spezele judiciare. Așadar, nu este obligatoriu ca o astfel de cerere (de plată a cheltuielilor judiciare) să fie formulată odată cu cererea de a cărei soluționare depinde, fiind vorba de o cerere accesorie, astfel cum este definită de art. 30 C. proc. civ., care urmează a primi o rezolvare în raport de soluția dată cererii principale. Condiția impusă de legiuitor se referă la momentul până la care se va face dovada cheltuielilor de judecată pretinse, atunci când cererea de acordare a cheltuielilor de judecată este formulată odată cu cererea de a cărei soluționare depinde, respectiv cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, împrejurare ce rezultă din dispozițiile art. 452 C. proc. civ., iar nu în ce privește data formulării unei atare cereri. Nu-i poate fi negat astfel părții câștigătoare (care poate fi și pârâtul, cel ce se apără printr-o întâmpinare, raportat la pretențiile reclamantului) dreptul de a solicita cheltuieli de judecată în situația în care partea adversă a pierdut procesul, în măsura în care dovada avansării acestor cheltuieli poate fi făcută și la termenul de dezbateri, invocându-se lipsa unei astfel de cereri alăturate cererii de chemare în judecată/întâmpinării. Ori de câte ori cheltuielile de judecată nu au fost acordate în litigiul din care acestea provin, acestea pot fi solicitate și pe cale separată, înăuntrul termenului de prescripție, sub condiția ca partea să nu fi solicitat cheltuielile odată cu judecata cererii principale, iar acestea să nu fi fost acordate pentru că nu au fost justificate. Nu are relevanță, în acest context, dacă partea îndreptățită nu a solicitat plata cheltuielilor de judecată sau a arătat că le va cere pe cale separată, poziția sa procesuală nefiind subsumată prevederilor art. 406, art. 409 și art. 463 C. proc. civ. Împrejurarea conform căreia în fața primei instanțe reclamantele au renunțat la a solicita cheltuieli de judecată ori că plata acestor speze nu a fost cerută în fond ori în căile de atac în litigiul anterior nu poate conduce la valorificarea susținerilor recurentei pârâte în sensul că a intervenit o renunțare la dreptul de a pretinde spezele din dosarele indicate. De altfel, renunțarea la drept nu se prezumă, ci ea trebuie să fie făcută explicit în condițiile legii, ceea ce în speță nu s-a probat. În ce privește incidența art. 478 alin. (3) C. proc. civ., se constată că instanța de apel a reținut că partea care nu a solicitat cheltuieli care privesc judecata în primă instanță nu le mai poate cere în calea de atac, întrucât ar fi vorba de o pretenție nouă, însă a considerat că o astfel de situație nu se regăsește în litigiul pendinte în condițiile în care, pentru dosarele nr. x/2015 și nr. y/2014, reclamantele au declarat că vor solicita cheltuieli de judecată pentru prima instanță pe cale separată, în dosarul nr. x/2018, în faza procesuală a recursului, și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile aferente acestei căi de atac într-o altă cauză, iar în dosarul nr. x/2017 în recurs nu s-a făcut nicio mențiune referitoare la cheltuielile de judecată. În atare condiții, recurenta pârâtă nu a dovedit vreo vătămare prin aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., de natură a atrage casarea deciziei recurate. Este fondată, însă, critica ce vizează greșita obligare a recurentei pârâte la suportarea onorariului de succes, conform argumentelor ce succed. În cauză, această parte a susținut că sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 451 alin. (1) și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 129 din Statutul profesiei de avocat, dezvoltând, totodată, motive contradictorii (stabilind, pe de o parte, că aceste cheltuieli de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, pot fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, iar, pe de altă parte, că nu se poate considera că acestea ar avea un caracter voluptoriu câtă vreme există un act normativ care permite stabilirea unui astfel de onorariu, iar art. 451 C. proc. civ. nu face distincție în ceea ce privește onorariile avocaților între onorarii fixe și de succes). Referitor la plata onorariului de succes, instanța de apel a reținut că singura sumă achitată cu titlu de onorariu de succes este cea inclusă în factura nr. x/22.03.2018 (unde se menționează în mod expres "onorariu aferent dosarului nr. x/2015, conform art. 2.3 din CAJ nr. x/02.07.2014"), în valoare de 268.846,78 RON, achitată conform extrasului de cont din data de 05.03.2018. În litigiu, prin contractul nr. x/07.07.2014 s-a stabilit un onorariu orar în funcție de calitatea avocatului (asociat, colaborator coordonator, avocat colaborator senior sau avocat colaborator) și, la art. 2 pct. 2.3 din contract, un onorariu de succes, în funcție de suma pe care autoritatea contractantă va fi obligată să o achite clientului. Curtea a apreciat că nu există un temei legal pentru care reclamantele să fie private de dreptul de a solicita recuperarea acestei cheltuieli și nici nu se poate considera că aceasta ar avea un caracter voluptoriu câtă vreme există un act normativ care permite stabilirea unui astfel de onorariu, iar art. 451 C. proc. civ. nu face distincție în ceea ce privește onorariile avocaților între onorarii fixe și de succes. Se constată, prin raportare la raționamentul logico-juridic al instanței de prim control judiciar, că hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii, astfel cum afirmă recurenta pârâtă, referirea la dovedirea caracterului necesar al cheltuielilor de judecată fiind făcută cu trimitere la onorariile de avocat solicitate, fără a distinge în funcție de caracterul acestora astfel dedus din dispozițiile art. 129 din Statutul avocaților. Ca atare, nu sunt aplicabile prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Soluția privind obligarea pârâtei la plata onorariului de succes urmează a fi însă invalidată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte reține că, în speță, pe lângă onorariul fix stabilit pentru reprezentare în litigiul ce a generat promovarea prezentei cereri, reclamantele au convenit, cu reprezentanții săi convenționali, potrivit contractului de asistență juridică menționat, să plătească acestora un onorariu suplimentar, în funcție de suma pe care autoritatea contractantă va fi obligată să o achite clientului. Această convenție, conform clauzelor sale și dispozițiilor din Statutul profesiei de avocat, reprezintă, în realitate, un onorariu de succes în sensul reglementat de art. 129 alin. (6) din Statut, care prevede că: "Avocatul are dreptul ca în completarea onorariului fixat să solicite și să obțină și un onorariu de succes, cu titlu complementar, în funcție de rezultat sau de serviciul furnizat. Onorariul de succes constă într-o sumă fixă sau variabilă stabilită pentru atingerea de către avocat a unui anumit rezultat. Onorariul de succes poate fi convenit împreună cu onorariul orar sau fix". Potrivit art. 129 alin. (1) din Statut, onorariile pot fi stabilite sub forma de onorarii orare; onorarii fixe (forfetare); onorarii de succes; onorarii formate din combinarea criteriilor anterioare. Statutul stabilește, în art. 129 alin. (4) și (6), că onorariul orar și cel fix (forfetar) se datorează avocatului indiferent de rezultatul obținut prin prestarea serviciilor profesionale; avocatul are dreptul ca, în completarea onorariului fix, să solicite și să obțină și un onorariu de succes, cu titlu complementar, în funcție de rezultat sau de serviciul furnizat, ce constă într-o sumă fixă sau variabilă stabilită pentru atingerea de către avocat a unui anumit rezultat. Spre deosebire de onorariul orar și fix (forfetar), care, prin esența lor, sunt datorate pentru activitatea profesională a avocatului, în funcție de criteriile enumerate de art. 127 din Statut, onorariul de succes este datorat numai în caz de atingere a rezultatului urmărit de client în litigiul în care a fost reprezentat de avocatul său. Onorariul de succes păstrează și o componentă de remunerare a muncii prestate, însă numai în mod cu totul subsidiar, sensul reglementării fiind acordarea unui beneficiu avocatului în cazul muncii sale încununate de succes. Accentul cade nu pe volumul de muncă depus de avocat, pe executarea obligației sale de diligență, ci pe însuși rezultatul obținut, singurul care interesează în analizarea îndeplinirii clauzei. Având în vedere aceste principii, Înalta Curte constată că, în cazul de față, onorariul de succes, nefiind o cheltuială efectuată până la finalizarea procesului, constituie o recompensă suplimentară a muncii efectiv prestate de avocat, cu vădit caracter voluntar și voluptoriu și, din aceste motive, nu poate fi impus ca obligație în cadrul cheltuielilor de judecată în sarcina părții care a pierdut procesul. Într-adevăr, legea prevede obligativitatea stabilirii unui onorariu orar și/sau forfetar care să fie plătit indiferent de rezultatul procesului, pentru ca activitatea avocatului să nu se transforme într-o operațiune pur speculativă, care să depindă numai de succesul demersului judiciar. Însă, astfel cum rezultă din analiza dispozițiilor legale enunțate anterior, onorariul de succes poate fi stipulat exclusiv cu titlu complementar, în completarea onorariului fix (forfetar) sau orar stabilit prin contractul de asistență juridică, și niciodată în lipsa unui onorariu fix sau orar, deoarece aceasta ar însemna încheierea unui pact de quota litis, interzis expres. Cel care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unei astfel de cheltuieli, pentru care nu se constată realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil, soluție recunoscută și de jurisprudența națională și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului. Înalta Curte nu contestă că orice avocat poate obține în completarea onorariului orar ori fix (forfetar) și un onorariu de succes cu titlu complementar în funcție de rezultat sau de serviciul furnizat conform art. 129 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat, contractul avocațial trebuind să fie respectat de părțile contractante și onorariul efectiv achitat. Instanța de judecată însă nu poate obliga partea care a pierdut procesul să suporte un asemenea onorariu și, mai mult, nu poate face aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (1) C. proc. civ., reținând că norma de drept nu face distincția între onorarii fixe și de succes. De altfel, asupra naturii juridice a onorariului de succes chiar recurentele-reclamante au susținut că acesta a fost parte integrantă a onorariului convenit încă de la început prin contractul de asistență juridică, astfel încât și-au asumat, în privința acestuia, inclusiv riscul pierderii procesului. În consecință, Înalta Curte constată că în mod eronat s-a reținut în cauză culpa procesuală a recurentei pârâte pentru plata onorariului de succes nedatorat, ceea ce atrage, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea deciziei recurate. În cauză, recurenta pârâtă a arătat, referitor la caracterul cert al prejudiciului reținut în sarcina acesteia, că au fost încălcate prevederile art. 452 și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel validând sumele pretinse ce au fost efectuate chiar și după momentul rămânerii definitive a celor 4 dosare. S-a invocat și contradictorialitatea considerentelor hotărârii în condițiile în care instanța de apel a reținut că este esențial ca facturile să fi fost emise în cursul soluționării dosarelor respective. S-a arătat că suma rezultată din facturile indicate cu acest titlu este în cuantum de 328.859,75 RON, care ar fi trebuit înlăturată de la plată. Critica astfel dezvoltată nu este fondată în ceea ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 452 și 453 alin. (1) C. proc. civ., respectiv a incidenței a