ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 772/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, în data de 04 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B.. S.A. solicitând să se constate caracterul ilicit al faptei săvârșite de pârâtă, prin reprezentanții săi legali, de natură a angaja răspunderea civilă delictuală a acesteia, și obligarea la plata daunelor morale în cuantum de 1.000.000 RON. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 72 alin. (1) și art. 1357 C. civ. Primul ciclu procesual

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 1214 din 20 septembrie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamant, a constatat caracterul ilicit al faptei săvârșite de pârâtă în data de 20 octombrie 2015, a obligat pârâta să plătească reclamantului daune morale în sumă de 50.000 RON și suma de 2500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 732 A din 12 iulie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul pârâtei B.. S.A. formulat împotriva sentinței civile nr. 1214 din 20 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a schimbat, în tot, sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată; a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva încheierii din data de 14 iunie 2017 și a respins apelul declarat de reclamantul A., împotriva aceleiași sentinței, ca nefondat.

Hotărârea pronunțată de instanța de recurs Prin decizia civilă nr. 243 din 30 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 732 din 12 iulie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care a casat-o și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Al doilea ciclu procesual:

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 1494 A din 06 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de pârâta B.. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1214 din 20 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a schimbat, în tot, sentința civilă apelată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, a respins apelul declarat împotriva încheierii din data de 14 iunie 2017, formulat de pârâtă, ca nefondat; a respins apelul declarat de reclamantul A., împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Cererea de recurs Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamantul A., înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în data de 15 aprilie 2021. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. În argumentarea cererii de recurs, recurentul-reclamant a învederat că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că notificarea nr. x din 24 iulie 2015 i-a fost comunicată de către Biroul Executorului Judecătoresc C., prin agent procedural, în contextul în care, la dosarul cauzei, pârâta nu a depus dovezi în acest sens; prin această notificare, pârâta a susținut că i-a adus la cunoștință reclamantului că în ceea ce privește documentele în baza cărora vânzătorul a intrat în posesia autovehiculului s-a constatat că sunt false și înaintate în vederea desființării de către instanța de judecată, solicitându-i-se ca, în termen de o zi de la primirea notificării, să restituie de bună­voie autovehiculul. În acest sens, recurentul a susținut că mențiunea din cuprinsul procesului-verbal de înmânare din 27 iulie 2015, transmis prin "speed currier", conform căreia actele "au fost depuse la cutia poștală" nu îi este opozabilă și nu poate proba comunicarea către reclamant a înscrisurilor de vreme ce obligația ce incumbă curierului este de a preda personal plicul destinatarului, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat. Conform jurisprundenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia comunicării actelor de procedură (Cauza Raisa M. Shipping S.R.L. împotriva României și cauza Timar și alții împotriva Românei), instanței naționale îi incumbă obligația de a se asigura de transmiterea și primirea actului de procedură de către destinatar. A mai arătat recurentul că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că nu se poate pune semnul egalității între o executare silită constatată nelegală de către instanțele judecătorești în mod definitiv și o faptă cauzatoare de prejudicii. Astfel, a arătat că nu a fost solicitată încuviințarea executării silite împotriva sa, ci împotriva S.C. D. S.R.L., neexistând nicio hotărâre judecătorească prin care reclamantul să fie obligat să restituie autoturismul către pârâta B.. Mai mult, prin rezoluția din 05 decembrie 2011, emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, a fost respinsă cererea formulată de S.C. B., prin care s-a solicitat restituirea autoturismului marca x, rezoluție care nu a fost atacată de către pârâtă. Prin cererea de sechestru judiciar depusă de pârâtă la Judecătoria Sectorului 6, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, a fost admisă cererea de instituire a sechestrului judiciar asupra autoturismului în cauză și reclamantul a fost desemnat administrator sechestru. În acest context, recurentul-reclamant a susținut că este nelegală reținerea curții de apel referitoare la faptul că pârâta nu a acționat, la momentul depunerii cererii de executare silită, cu intenția de a vătăma drepturile și interesele nepatrimoniale ale reclamantului, în contextul în care, în cauză, s-a demonstrat că aceasta a acționat cu rea-credință în data de 20 octombrie 2015, întrucât avea cunoștință că autovehiculul se afla în custodia reclamantului, conform rezoluției parchetului, dosarul penal nefiind soluționat definitiv, iar prin hotărârile judecătorești pronunțate în cauză, s-a apreciat că reclamantul a fost de bună-credință la momentul achiziționării autoturismului. Reținerea curții de apel potrivit căreia "nu se poate reține o conduită ilicită a pârâtei la momentul demarării executării silite în vederea redobândirii posesiei bunului mobil, câtă vreme aparența de legalitate a demersurilor de executare silită era, la acel moment, în favoarea sa, iar în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, creditorul poate urmări bunul ipotecat" este nelegală în contextul în care reclamantul nu are calitatea de debitor în raport cu pârâta, încuviințarea executării silite fiind pronunțată în contradictoriu cu D. S.R.L. Într-o altă critică, recurentul-reclamant a susținut că, în mod nelegal și cu nesocotirea deciziilor Curții Constituționale, instanța de apel nu a dat eficiență hotărârilor judecătorești definitive, care se opun cu autoritate de lucru judecat. Astfel, în dosarul nr. x/2016, având ca obiect anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate la 05 august 2008, între reclamant și E., și între E. și S.C. F. S.R.L, precum și repunerea pârtilor în situația anterioară încheierii contractelor de vânzare-cumpărare și obligarea reclamantului A. la restituirea către pârâtă a bunului mobil-autovehiculul x, petitul privind repunerea părților în situația anterioară a fost respins prin sentința nr. 3096 din 05 aprilie 2017, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6, împotriva căreia pârâta nu a formulat apel. Prin urmare, cum hotărârea judecătorească anterioară a rămas definitivă, dobândind autoritate de lucru judecat, reclamantul din prezenta cauză nu mai poate fi obligat la restituirea autovehiculului. De asemenea, prin decizia nr. 135 din 07 februarie 2017, definitivă, Tribunalul Vâlcea a admis contestația la executare și a dispus anularea actelor de executare silită, întocmite de executorul judecătoresc. Or, în acest context, considerentele curții de apel sunt contradictorii atunci când se apreciază că pârâtei nu i se poate reține conduita ilicită, având în vedere că soluționarea procesului penal s-a realizat definitiv la 20 octombrie 2015 când a fost deposedat de autovehicul. S-a mai arătat că există contradicție între considerentele reținute de către instanță și probele administrate în dosar, având în vedere că Parchetul, prin ordonanța de clasare din 27 mai 2015, nu a solicitat desființarea contractului de vânzare-cumpărare a autovehiculului, iar încheierea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea din dosarul nr. x/2015 a fost pronunțată la 18 noiembrie 2015, ulterior executării silite. Mai mult, instanța de apel nu a respectat dispozițiile obligatorii ale instanței de recurs, care prin decizia nr. 243/2020 a dispus că, pentru rejudecarea apelurilor, urmează a se analiza și evidenția care este succesiunea raporturilor juridice dintre părți. Prin decizia recurată, curtea de apel a statuat cu privire la persoana care are calitatea de proprietar asupra autovehiculului, deși nu a fost învestită cu o astfel de cerere, nesocotind, din această perspectivă, existența unei hotărâri judecătorești definitive, pronunțate de Tribunalul Vâlcea, prin care s-a dispus anularea actelor executorului judecătoresc prin care reclamantul a fost deposedat de autovehicul. O altă critică formulată de recurentul-reclamant a vizat faptul că, în cauză, sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, în sensul că există o faptă ilicită, constând în acțiunea de denigrare prin inocularea în societate a ideii că reclamantul ar fi beneficiat de autovehicul ca urmare a unei infracțiuni de furt, săvârșite de către acesta; prejudiciul este reprezentat de deteriorarea reputației, a imaginii de care se bucura reclamantul în societate, acesta fiind o persoană publică, prin inducerea unei stări de incertitudine în ceea ce privește persoana sa, raportat la corectitudinea, cinstea și onestitatea acestuia față de apropiați și de membrii societății; vinovăția reiese din atitudinea pârâtei care nu a respectat rezoluția Parchetului din 05 decembrie 2011, prin care a fost respinsă cererea pârâtei de restituire a autovehiculului, și din împrejurarea că, deși cunoștea conținutul rezoluției emise de Parchet la data de 05 decembrie 2011, a continuat demersurile de recuperare a autovehiculului, cu intenția vădită de denigrare a imaginii și reputației reclamantului; în ceea ce privește legătura de cauzalitate, aceasta reiese din împrejurarea că, de la momentul demarării acțiunilor pârâtei de recuperare a autovehiculului, în rândul vecinilor, rudelor, prietenilor, colegilor, trecătorilor, a fost indusă o stare de incertitudine în ceea ce privește persoana reclamantului, fapt ce a adus atingere imaginii și respectului de care se bucura în societate. În continuare, a susținut că, potrivit dispozițiilor art. 969 din C. civ., pentru valabilitatea unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un autovehicul folosit nu se impune forma scrisă, și ca atare, cum dovada dovada calității de proprietar, în acest caz, nu se face cu dovada înregistrării la organele fiscale, ci cu dovada înregistrării la serviciul comunitar regim permise și înmatriculări a vehiculelor, reclamantul este proprietar al autovehiculului, în calitate de posesor de bună-credință al unui bun mobil. S-a mai susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a prevederilor art. 1349 și art. 1357 din C. civ., în condițiile în care reclamantul a fost deposedat de autovehicul, fără ca pârâta să dețină vreun titlu valabil cu privire la acesta, iar reclamantul este o persoană publică cunoscut nu numai de o categorie restrânsă de persoane, ci și de mass-media. Într-o altă critică, recurentul-reclamant s-a referit la greșita aplicare și interpretare de către instanța de apel a prevederilor art. 3, art. 4, art. 5 și art. 6 din C. proc. civ., întrucât nu a analizat apărările formulate de către reclamant prin intermediul întâmpinărilor, răspunsului la întâmpinări sau a notelor scrise depuse la dosarul cauzei, fiind nesocotit art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil, inclusiv din perspectiva analizei de către instanță a tuturor apărărilor formulate în cauză, în dezacord cu jurispudența CEDO, pronunțată în cauzele S.-Troija vs. Spania, Perez vs. Franța, E. der Hurk vs. Olanda, Albina vs. România, în care s-a reținut că revine în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al tuturor argumentelor și elementelor de probă ale părților. De asemenea, instanța de apel a încălcat principiul egalității armelor în procesul civil, care a avut drept consecință respingerea cererii reclamantului privind obținerea unei satisfacții echitabile. În ceea ce privește reținerea curții de apel potrivit căreia reclamantul nu a făcut proba existenței unui prejudiciu moral ca urmare a evenimentelor derulate la data de 20 octombrie 2015, aceasta este nelegală, iar modalitatea în care a fost derulată acțiunea pârâtei a produs un prejudiciu de imagine reclamantului prin expunerea acestuia, în mod public, la derularea unei proceduri de executare silită într-o manieră care a afectat prestigiul și onoarea de care se bucura reclamantul în societate datorită calității sale de persoană publică, care acționa în sfera activității sportive naționale și internaționale. Ca atare, prejudiciul suferit de către reclamant este un prejudiciu de imagine, care s-a manifestat prin producerea unor neliniști și suferințe interioare care au afectat prestigiul de care se bucura reclamantul în lumea fotbalului, și care se datorează conduite ilicite a pârâtei, care, la rândul său se bucură de notorietate națională și internațională în sfera sa de activitate, dar care nu poate reprezenta un motiv pentru înlăturarea atragerii răspunderii sale delictuale. În mod nelegal, instanța de apel a reținut că declarațiile martorului G. nu se coroborează cu niciuna dintre probele aflate la dosarul cauzei, nesocotind împrejurările factuale ale pricinii, "fără a ține seama de sinceritatea și de contextul în care a luat cunoștință de faptele ce au făcut obiectul declarației." Or, din declarațiile martorului reiese, în mod clar, că acțiunea pârâtei a produs o larmă care a declanșat supunerea reclamantului oprobriului public. Instanța de apel a reținut greșit că reclamantul a depus la dosarul cauzei două fotografii realizate cu ocazia derulării executării silite, în contextul în care respectivele planșe fotografice au fost depuse de pârâtă. Proba cu planșele foto nu a fost admisă de către instanța de apel, iar trimiterile la această probă sunt nelegale și încalcă prevederile art. 394 pct. 3 din C. proc. civ., în contextul în care acestea au fost depuse la dosarul cauzei de către pârâtă, odată cu concluziile scrise înregistrate în18 septembrie 2017, după închiderea dezbaterilor care au avut loc în data de 13 septembrie 2017, fără a fi comunicate reclamantului și fără a fi puse în discuția contradictorie a părților. Din considerentele deciziei curții de apel reiese că încă din primele minute ale derulării acțiunii de executare silită, erau deja trei persoane la fața locului, ceea ce demonstrează întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale a pârâtei. Cu privire la cuantumul prejudiciului, recurentul-reclamant a susținut că în speță sunt incidente dispozițiile art. 3 din Constituție conform cărora demnitatea umană reprezintă o valoare supremă garantată. În consecință, reținând că prin fapta ilicită a pârâtei, reclamantul a suferit un prejudiciu moral constând în atingerea adusă drepturilor sale personal nepatrimoniale, reprezentate de dreptul la imagine, onoare și reputație, acesta a susținut că este îndreptățit la repararea integrală a acestui prejudiciu.

Apărările formulate în cauză În data de 27 mai 2021, intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Cu privire la prima critică vizând necomunicarea notificării nr. x/24.07.2015, intimata a invocat incidența dispozițiilor art. 163 C. proc. civ., arătând că este legală comunicarea la cutia poștală. Referitor la cea de-a doua critică, intimata a susținut că în mod corect s-a reținut inexistența faptei ilicite prin depunerea cererii de executare silită, în condițiile în care la momentul formulării cererii de executare silită aceasta avea un titlu de proprietate valabil asupra autoturismului. În continuare, intimata a învederat că, dat fiind obiectul prezentului dosar, în mod nefondat, recurentul susține că instanța de apel nu a dat eficiență hotărârilor judecătorești definitive care beneficiază de autoritate de lucru judecat. Cu privire la prejudiciu, în mod corect, instanța de apel a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada unui prejudiciu moral ca urmare a evenimentelor survenite în data de 20 octombrie 2015. În data de 10 iunie 2021, recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat, în esență, admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, cu obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, fără a depune dovezi în acest sens. În 12 august 2021, intimata-pârâtă a depus note de ședință în cuprinsul cărora a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile formulate, prin prisma dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Cu titlu preliminar, se impune a se stabili că, în ceea ce privește concluziile la care a ajuns curtea de apel în evaluarea situației de fapt, contestate pe parcursul motivării recursului, precum și modul în care instanța de apel a apreciat probatoriul administrat în cauză, acestea nu pot forma obiect de verificare de către Înalta Curte, față de actuala structură a căii extraordinare cu care a fost învestită prezenta instanță, astfel cum este configurată în motivele de casare reglementate în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., și care permite numai examinarea criticilor de nelegalitate a hotărârii, nu și a celor de netemeinicie. Prin demersul judiciar declanșat în cauza dedusă judecății, întemeiat pe instituția răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata daunelor morale în cuantum de 1.000.000 RON, pentru prejudiciul adus reputației, imaginii, onoarei și demnității ca urmare a ridicării, din fața casei sale, de către executorul judecătoresc, a autoturismului aflat în posesia sa, susținând că pârâta, prin învestirea executorului judecătoresc cu o cerere de executare silită prin care a urmărit redobândirea posesiei autovehiculului, a săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii morale. Prima instanță a admis cererea de chemare în judecată, a constatat caracterul ilicit al faptei săvârșite de pârâtă la data de 20 octombrie 2015 și a obligat-o să îi plătească reclamantului daune morale în sumă de 50.000 RON, apreciind, în esență, că sunt întrunite în mod cumulativ condițiile angajării răspunderii civile delictuale, iar în ceea ce privește fapta ilicită, reclamantului i-au fost încălcate drepturile subiective nepatrimoniale privind onoarea, demnitatea și reputația prin ridicarea autoturismului prin intermediul executorului judecătoresc, din parcarea imobilului de reședință, în acest fel fiind indusă, vecinilor și celorlalte persoane care au asistat, ideea că reclamantul ar fi deținut bunul fără drept, rezultat al unei infracțiuni de furt. În rejudecare, instanța de apel, date fiind prevederile art. 501 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., a reținut, în esență, că presupusa faptă ilicită care se impută de către reclamant pârâtei este aceea de a demara executarea silită la data de 16 octombrie 2015 în vederea redobândirii posesiei asupra bunului mobil, operațiunea de ridicare din data de 20 octombrie 2015 realizându-se prin intermediul executorului judecătoresc, sens în care s-a apreciat că nu se poate reține că, prin simpla depunere a unei cereri de executare silită, se săvârșește o faptă ilicită, cauzatoare de prejudicii, chiar dacă ulterior acea executare silită se desființează prin hotărâre judecătorească definitivă, în speță nefiind incidentă ipoteza în care ar putea reprezenta o faptă ilicită depunerea unei cereri de executare silită cu scopul vădit de a vătăma drepturile și interesele debitorului sau ale unui terț. Motivele de recurs întemeiate de recurentul-reclamant pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ. au vizat, în mod esențial, reținerile instanței de apel relative la inexistența faptei ilicite în sarcina pârâtei și, în consecință, neîntrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, precum și încălcarea unor norme de procedură și nesocotirea autorității de lucru judecat. Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizând nelegala comunicare a notificării nr. x din 24 iunie 2015 a Biroului Executorului Judecătoresc C., prin agent procedural, instanța de recurs reține, în principal, că nu este vorba despre o comunicare efectuată de către instanțele de fond în acest dosar, ci despre o comunicare realizată în faza executării silite, prin care reclamantului i s-a adus la cunoștință că documentele în baza cărora vânzătorul său a intrat în posesia autovehiculului, pe care ulterior i l-a vândut, au fost constatate a fi false și înaintate spre desființare instanței de judecată, solicitându-i-se, totodată, ca, în termen de o zi de la primirea notificării, să restituie de bună-voie autovehiculul având în vedere faptul că l-a cumpărat de la un neproprietar. În acest sens, instanța de apel a reținut că, la dosar, se află atașată dovada comunicării acestei notificări, dovadă care îndeplinește toate condițiile cerute de art. 164 C. proc. civ. Raportat la considerentele deciziei recurate, se constată că referirea instanței de apel la comunicarea notificării nr. x din 24 iunie 2015 a reprezentat un argument suplimentar în susținerea ideii că, la data la care autoturismul a fost ridicat de la reclamant, acesta avea cunoștință despre demararea executării silite cu privire la bunul imobil, nefiind luat prin suprindere, cum eronat susține în cuprinsul cererii de recurs. Astfel, este nefondată critica vizând nelegala comunicare a notificării emise de executorul judecătoresc, iar referirile recurentului la hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a statuat cu privire la obligația instanței naționale de a se asigura de transmiterea și primirea actului de procedură de către destinatar, nu vor fi analizate, în condițiile în care ele nu vizează nelegala comunicare a unui act de procedură emis de către instanțele fondului, în prezentul dosar. Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a invocat încălcarea dispozițiilor art. 394 pct. 3 din C. proc. civ., în sensul că proba cu planșele fotografice nu a fost admisă de către instanța de apel, acestea fiind depuse la dosar odată cu concluziile scrise înregistrate în 18 septembrie 2017, după închiderea dezbaterilor și fără a fi comunicate și puse în discuția contradictorie a părților. Înalta Curte reține că această critică nu poate fi analizată în condițiile în care a fost invocată și în primul ciclu procesual, iar prin decizia de casare nr. 243 din 30 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că în ceea ce privește critica "prin care reclamantul a arătat că instanța a încălcat principiul contradictorialității întrucât, în apel, nu a pus în discuția părților administrarea probei cu cele două fotografii atașate concluziilor scrise depuse de pârâtă la fond, după închiderea dezbaterilor, cu toate că în cuprinsul deciziei instanța de apel a făcut referire la aceste fotografii, se reține că modalitatea în care instanța a înțeles să valorifice sau să interpreteze materialul probator existent în dosar, nu reprezintă o critică de nelegalitate ce poate fi dedusă judecății în calea extraordinară de atac a recursului, cu atât mai mult cu cât se referă la o probă depusă la instanța de fond, ci o critică de netemeinicie ce nu poate fi cenzurată de către instanța de control judiciar, reprezentând o chestiune de fapt, ce este analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei." Așadar, dat fiind faptul că această critică a fost dezlegată de către instanța de recurs în primul ciclu procesual, recurentul nu mai era în măsură să o reitereze prin cererea de recurs dedusă judecății. Referitor la critica privind neanalizarea de către instanța de apel a hotărârilor judecătorești care se opun cu autoritate de lucru judecat, respectiv a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2016 și a deciziei nr. 135 din 07 februarie 2017, prin care a fost admisă contestația la executare, se reține că aceste hotătâri au fost pronunțate ulterior datei de 20 octombrie 2015, când a fost realizat actul de executare silită, de ridicare a autoturismului din posesia reclamantului, act reclamat a constitui fapta ilicită cauzatoare de prejudicii; în atare situație, se reține că această critică nu are relevanță în speța dedusă judecății și nu va fi analizată, în condițiile în care momentul cheie analizat în speță îl reprezintă operațiunea de ridicare a autoturismului din data de 20 octombrie 2015. Nefondate sunt și motivele de recurs dezvoltate de către recurent referitoare la neanalizarea de către instanța de apel a circumstanțelor factuale ale cauzei, prin prisma dispozițiilor legale care guvernează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, respectiv nerespectarea de către instanța de apel a dispozițiilor instanței de casare privind analizarea și evidențierea succesiunii raporturilor juridice dintre părți. În considerarea naturii extraordinare a căii de atac a recursului, instanța de recurs reține că cenzurarea modului de aplicare și interpretare a legii, din perspectiva pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., nu se poate realiza decât dacă situația de fapt în litigiul dedus judecății a fost deplin stabilită, aspect care se reflectă în mod necesar în motivarea hotărârii judecătorești ce formează obiect al controlului în recurs. Din această perspectivă, trebuie subliniat că motivarea hotărârii constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia, iar obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil, reglementat de art. 21 din Constituție și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a expune argumentele ce constituie premisele raționamentului judiciar care i-au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile și apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Obligația pe care art. 6 din Convenția Europeană o impune instanțelor naționale de a-și motiva hotărârile, deși nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument al părților, impune obligația examinării în mod real și substanțial a problemelor care i-au fost supuse dezbaterii (a se vedea în acest sens cauza Albina împotriva României, hotărârea din 28 aprilie 2005; cauza Grigore Vlasia Vasilescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2006). Din perspectiva principiilor expuse supra, Înalta Curte, examinând considerentele hotărârii recurate, constată, contrar argumentelor recurentului în sensul că au fost încălcate dispozițiile art. 3, art. 4 și art. 6 din C. proc. civ., principiul egalității armelor în procesul civil, precum și art. 6 din CEDO, că instanța de apel a analizat legalitatea și temeinicia hotărârii apelate de către reclamant și de către pârâtă, cu respectarea dispozițiilor obligatorii stabilite prin decizia de casare, prin raportare la fapta imputată pârâtei în conținutul cererii de chemare în judecată, ce fixează limitele obiective ale judecării cauzei, respectiv a analizat condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie raportat la situația de fapt pe larg evidențiată în cuprinsul deciziei recurate, și a apreciat că nu se poate reține o conduită ilicită a pârâtei la momentul demarării executării silite în vederea redobândirii posesiei bunului mobil, câtă vreme aparența de legalitate a demersurilor execuționale era, la acel moment, în favoarea sa, prin raportare la prevederile art. 2429 și art. 2441 din C. civ. S-a mai reținut de către instanța de apel că demersul execuțional inițiat de pârâtă nu a fost unul de rea - credință, partea în discuție urmărind doar reintrarea în posesia bunului al cărei proprietar este, neîntrerupt, din anul 2006 până în prezent, demersurile sale fiind în conformitate cu prevederile legale, redate anterior, și fiind făcute în limita legii, în vederea apărării și protejării intereselor proprii. Astfel, contrar argumentelor recurentului, instanța de apel a apreciat judicios că formularea unei cereri de executare silită poate reprezenta o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii (inclusiv morale) doar în măsura în care se dovedește că persoana creditorului a acționat în acest sens cu rea-credință, urmărind în mod vădit scopul de a vătăma drepturile și interesele debitorului sau ale unui terț, ceea ce nu este cazul în cauza de față, cum corect s-a reținut în fapt. În ceea ce privește critica vizând aprecierile instanței de apel asupra nedovedirii prejudiciului moral de către reclamant, se reține că prejudiciul reprezintă consecința negativă suferită ca urmare a săvărșirii unei fapte ilicite, fiind un element de sine stătător al răspunderii civile delictuale și o condiție esențială și necesară pentru antrenarea acestui tip de răspundere. Stabilirea prejudiciului care vizează lezarea unor drepturi nepatrimoniale se impune a fi realizat prin raportare atât la circumstanțele factuale concrete și la intensitatea atingerii aduse acestor drepturi, precum și la trăsăturile de principiu ale drepturilor personale nepatrimoniale. În speță, instanța de apel a analizat condiția referitoare la prejudiciu și a reținut că, din probele administrate în cauză, nu rezultă că la momentul realizării executării silite s-ar fi creat "larmă", s-ar fi strâns trecători care l-ar fi recunoscut pe reclamant și că acesta ar fi fost supus oprobriului public, în sensul unor acuzații aduse la adresa sa că ar fi săvârșit o infracțiune de furt având ca obiect autovehiculul, și, de asemenea, nu rezultă că demersul execuțional din data de 20.10.2015 ar fi fost relatat în presa scrisă sau audiovizuală. În raport cu aceste circumstanțe de fapt, instanța de apel corect a apreciat că reclamantul nu a dovedit că i-ar fi fost afectată demnitatea, onoarea, reputația, cu consecința știrbirii considerației de care se bucura în societate, fiind o persoană publică. Prin critica formulată, recurentul-reclamant nu a decelat argumente care să vizeze modul în care instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile legale care reglementează condiția prejudiciului, ci a prezentat aspecte în legătură cu situația de fapt și cu modul de desfășurare a evenimentului, aspecte care nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate care să poată fi analizate de către instanța de recurs. În ceea ce privește proba cu înscrisurile atașate cererii de recurs, încuviințată de instanță în temeiul art. 492 C. proc. civ., se reține că aceste înscrisuri, respectiv corespondența purtată între reclamant, pârâtă și executorul judecătoresc, extrasele de pe portalul instanțelor de judecată și încheierea nr. 167 din 24 aprilie 2019, emisă de executorul judecătoresc, de încetare a executării silite ca urmare a respingerii cererii de încuviințare a executării silite, nu sunt de natură să modifice starea de fapt stabilită prin decizia recurată și nici să determine o altă soluție în cauză. În consecință, câtă vreme, în speță, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamant, instanța de recurs apreciază că, în mod corect, instanța de apel a stabilit că pârâta nu poate fi obligată la despăgubiri către reclamant. Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, constatând că sunt nefondate motivele de recurs în ansamblul lor, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1494A din 06 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2015.