ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 734/2025

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 1 septembrie 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantă A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de despăgubiri materiale, a sumei de 100.000 de euro cu titlu de reparație a prejudiciului moral și a cheltuielilor de judecată. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă Prin sentința civilă nr. 1313 din data de 20 septembrie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca neîntemeiată, și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 17.079,34 RON. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 774 A din data de 10 iulie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul incident formulat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1313 din data de 20 septembrie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., ca nefondat. A admis apelul principal formulat de reclamanta A. împotriva aceleiași sentințe, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. A schimbat în tot sentința civilă apelată. A admis în parte cererea. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 1.654,51 RON daune materiale și 25.000 euro daune morale, în echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data plății. II. Calea de atac exercitată în cauză II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție Împotriva deciziei civile nr. 774 A din data de 10 iulie 2024, pronunțate în dosarul nr. x/2021 de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs pârâta B. S.A. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 15 octombrie 2024, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 2. II.2. Motivele de recurs Susținând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate și, în consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate și, urmare a reținerii spre rejudecare, respingerea apelului formulat de către reclamanta A., ca nefondat, admiterea apelului incident pe care l-a declarat, schimbarea sentinței tribunalului, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca urmare a admiterii efectului pozitiv a excepției autorității de lucru de judecat a încheierii definitive din data de 22 septembrie 2020, pronunțate de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. x/2020. Totodată, a solicitat obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată. Prioritar, recurenta-pârâtă a precizat că nu critică respingerea de către instanța de apel a motivelor ce vizează pretinsa incidență a Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcții și a Ordinului nr. 1994/2002, considerând că, în mod corect, s-a reținut că este doar chiriaș al clădirii, nu constructor sau proprietar, iar aceste reglementări vizează domeniul construcțiilor. De asemenea, a subliniat că nu critică nici cele statuate de către instanța de apel cu privire la încercarea intimatei-reclamante de schimbare a cauzei juridice, prin invocarea suplimentară, direct în apel a răspunderii pentru lucruri, cu nesocotirea dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că, prin respingerea apelului incident au fost încălcate prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. pen. și ale art. 1365 C. civ., în opinia sa, instanța adăugând la lege și lăsând fără niciun efect instituția autorității de lucru judecat a hotărârii penale în civil. Astfel, a apreciat că este nemotivată afirmația instanței de apel conform căreia fapta cu privire la care s-a pronunțat instanța penală ar fi diferită de fapta ilicită ce i se impută în prezenta cauză. Recurenta-pârâtă a subliniat că, validând sub acest aspect sentința tribunalului, instanța de apel s-a limitat la a relua considerentele instanței de fond, deși a dezvoltat pe larg, în cuprinsul apelului incident și al concluziilor scrise, argumentele ce impun concluzia că elementul material al infracțiunii analizat de instanța penală este identic cu fapta ilicită ce i se impută (inclusiv prin efectuarea unei paralele între textele de lege invocate în cele două tipuri de acțiuni). Prin urmare, a considerat că lipsa totală a motivării instanței în privința acestei critici atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Totodată, în opinia recurentei-pârâte, raționamentului instanței de apel potrivit căruia nimic din ce s-a tranșat în dosarul penal relativ la fapta imputată băncii de intimata-reclamantă nu se poate opune instanței civile echivalează cu lipsirea totală de efecte a art. 28 alin. (1) C. proc. pen. și a art. 1365 C. civ. În argumentarea acestei critici, recurenta-pârâtă a arătat că, deși a pornit de la un principiu corect, și anume că răspunderea civilă este mai extinsă, putând fi atrasă pentru cea mai neînsemnată faptă, instanța de apel a concluzionat în mod greșit, ignorând obiectul sesizării/modul în care intimata-reclamantă și-a construit acțiunea - fără a indica prin acțiunea civilă o altă faptă ori alte elemente/texte legale pentru evaluarea conduitei băncii. A subliniat că instanța nu putea să facă abstracție de faptul că intimata-reclamantă, prin acțiunea civilă promovată, a indicat aceeași faptă care a fost analizată pe tărâmul dreptului penal. Recurenta-pârâtă a menționat că art. 28 C. proc. pen. și art. 1365 C. civ. stabilesc în mod clar autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în fața instanței civile cu privire la existența/inexistența faptei, în acest concept - "faptă" - incluzându-se și toate circumstanțele concrete în care a fost săvârșită fapta și pe care instanța penală le-a verificat. A subliniat că, în realitate, atât în plângerea penală, cât și în prezenta cauză, intimata-reclamantă a invocat aceeași încălcare cu trimitere la aceleași temeiuri, și anume: "neluarea tuturor măsurilor pentru semnalizarea treptei", singura distincție fiind că, în prezenta cauză, se invocă suplimentar Ordinul nr. 1994/2002 (H.G. nr. 971/2006 și Legea nr. 319/2006 fiind invocate și în dosarul penal și în dosarul civil). Totodată, a precizat că instanța penală a reținut că treapta a fost semnalizată, în mod corespunzător, cu banda galbenă și cu marcaj cu inscripția "Atenție la trepte" și, mai mult, a mai constatat că obligația prevăzută de pct. 2.1.3. din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 971/2006 de a semnaliza permanent locurile în care există risc de coliziune cu obstacole și de cădere a persoanelor cu o culoare de securitate și/sau panouri este alternativă și nu cumulativă. A menționat că a utilizat banda galbenă semnalizatoare și marcaje pe sol și a apreciat că aceeași conduită (de semnalizare a unui obstacol) nu poate satisface condițiile legale în penal, respectiv să nu le satisfacă în civil/să fie considerate insuficiente, întrucât vorbim de exact același comportament trecut (sau care ar fi trebuit trecut) prin filtrul acelorași texte de lege. Recurenta-pârâtă a susținut că interpretarea corectă a art. 28 alin. (1) C. proc. pen. este că autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale se impune în civil în ceea ce privește fapta, circumstanțele în care s-a produs și persoana, iar, atâta vreme cât elementul material al infracțiunii este identic cu fapta ilicită imputată în prezenta cauză, instanța nu poate să ignore constatările realizate de organul de cercetare penală și confirmate de instanța penală prin respingerea plângerii. De asemenea, a apreciat că nu pot fi ignorate nici elementele constatate prin cercetarea la fața locului, cu propriile simțuri, de organele de urmărire penală și care au fundamentat soluția de clasare (fiind preluate în referatul procurorului și în sentința judecătoriei). Recurenta-pârâtă a considerat că instanța de apel a adăugat la textul de lege, ajungând o interpretare contrară voinței legiuitorului, atunci când a reținut că efectul pozitiv al autorității de lucru s-ar fi putut valorifica doar dacă s-ar fi dispus clasarea pentru motivul că fapta nu există, nu și atunci când clasarea s-a dat pe motivul că fapta nu este prevăzută de legea penală, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. În acest sens, a arătat că art. 28 alin. (1) C. proc. pen. nu face nicio distincție în ceea ce privește maniera în care se soluționează cauza penală, astfel că nici instanța nu era în măsură să realizeze vreo distincție. A susținut că, aplicând această interpretare eronată, instanța a ajuns să ignore cu totul constatările efectuate de către organul penal cu privire la faptă și maniera în care s-a produs accidentul și să tragă propriile concluzii, încălcând autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale și ajungând să pună în discuție și să infirme elemente de fapt reținute în cadrul cercetării la fața locului, deși respectivele constatări se impuneau cel puțin până la dovedirea existenței unui fals. Recurenta-pârâtă a menționat că, în acest sens, este și opinia exprimată în doctrină, iar, în situația în care soluția recurată s-ar menține, în condițiile în care instanța civilă a reținut inexistența oricăror semnale de avertizare care să fie vizibile (inclusiv a benzii galbene contrastante aflate pe obstacol și care era și este vizibilă din orice punct al agenției nu numai de pe podium) poate fi repusă în discuție valabilitatea soluției definitive de clasare date de instanța penală. În opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a interpretat într-o manieră personală instituția autorității de lucru judecat a hotărârii penale, atașând-o numai unei dezlegări penale de clasare pe motivul că fapta nu există și făcând abstracție că, în toate cazurile de clasare, se analizează "o faptă" înțeleasă ca acțiune/inacțiune care generează un anumit răspuns/efect. A arătat că relevantă nu este infracțiunea imputată în dosarul penal, ci fapta - elementul material al infracțiunii -, toate constatările instanței penale cu privire la condițiile/circumstanțele săvârșirii faptei impunându-se cu autoritate de lucru judecat instanței civile, care nu mai are posibilitatea de a trece peste acestea sau de a nu ține cont de ele. Recurenta-pârâtă a precizat că organele penale au constatat că a semnalizat în mod corespunzător treapta și a susținut că peste această concluzie instanța civilă nu poate trece, întrucât presupune încălcarea art. 28 alin. (1) C. proc. pen. și art. 1365 C. civ. În acest sens, a arătat că, prin încheierea din data de 22 septembrie 2020, instanța penală a examinat conduita sa în raport cu obligațiile ce îi revin și a concluzionat că nu există o încălcare a normelor legale, treapta fiind semnalizată în mod corespunzător cu banda galbenă și cu marcajul cu inscripția "Atenție la trepte". Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a susținut că motivarea instanței prin care a fost analizat apelul său (vizând refuzul de valorificare a autorității de lucru judecat) cuprinde motive contradictorii, fiind incidentă ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. A arătat că, deși a menținut dezlegarea dată la fond, fără a preciza că înțelege să-i schimbe în vreun fel considerentele, curtea de apel a reținut, contrar judecătorului fondului, că hotărârea penală nu are niciun fel de autoritate de lucru judecat. Totodată, în raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a pretins că instanța de apel a depășit limitele învestirii, făcând abstracție de întreg cadrul legal incident, invocat de intimata-reclamantă, și a judecat în echitate. A subliniat că instanța de apel s-a îndepărtat de obiectul învestirii, astfel cum a fost stabilit de către intimata-reclamantă, cât și de la dispozițiile legale, axându-se pe verificarea împrejurării dacă planșa foto de la dosar a fost realizată la data accidentului sau la data cercetării penale, respectiv dacă la primul moment (al accidentului) exista și elementul suplimentar de avertizare reprezentat de semnul "Atenție la trepte" din dreptul coborârii de pe podium în direcția casierei. Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a ignorat faptul că intimata-reclamantă a solicitat expres ca obligația băncii de semnalizare să fie analizată din perspectiva textelor legale incidente invocate de aceasta, respectiv Ordinul nr. 1994/2002 (emis în aplicarea Legii nr. 10/1995), Hotărârea nr. 971/2006 și Legea nr. 319/2006 privind securitatea și sănătatea în muncă. A considerat că, în temeiul prevederilor art. 9 alin. (2) și ale art. 14 alin. (6) C. proc. civ., instanța trebuia să analizeze existența unei fapte ilicite prin raportare la textele legale pe care chiar intimata-reclamantă le-a indicat și în raport cu tipul de semnalizare existent - bandă galbenă contrastantă aflată pe obstacol -, în privința căruia nu există vreun dubiu, însă aceasta nu a analizat decât Ordinul nr. 1994/2002, cu privire la care a constatat că nu este aplicabil, ținând cont că este un simplu chiriaș al clădirii, și nu proprietar sau constructor. Recurenta-reclamantă a afirmat că instanța de apel nu a analizat sub niciun aspect prevederile H.G. nr. 971/2006, iar absența oricărei analize a dreptului obiectiv/normelor de conduită în materie de semnalizare a pericolelor nu satisface cerințele art. 1349 și următoarele C. civ., fiind incidente motivele de casare prevăzute art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. A pretins recurenta-reclamantă că instanța de apel nu a analizat conținutul sau limitele de aplicare ale H.G. nr. 971/2006, raționamentul instanței fiind, astfel, în afara oricărui cadru legal, curtea de apel, în esență, concluzionând în sensul existenței unei fapte ilicite, fără a încadra fapta în drept sau fără a face referire la vreo dispoziție legală. De asemenea, a arătat că, dacă ar fi aplicabilă, H.G. nr. 971/2006 impune ca un pericol de tipul celui din speță să fie semnalizat fie prin aplicarea unei benzi, fie prin aplicarea unor panouri, obligația fiind alternativă și nu cumulativă, fapt ce reiese cu evidență din pct. 2.1.3 din Anexa 1 acest act normativ. A subliniat că obligația de a semnaliza pericolul cu panouri există doar în cazul unei interdicții, avertisment sau obligații, precum și în ceea ce privește mijloacele de salvare sau de prim ajutor, după cum reiese din pct. 2.1.1. din aceeași anexă, în speță, neaflându-ne într-o asemenea situație, astfel că nu există o obligație de semnalizare cu panouri. În opinia recurentei-pârâte, dacă instanța ar fi analizat, în concret, dispozițiile legale în raport cu marcajul existent, marcaj recunoscut de ambele părți și care este vizibil din analiza oricăror unghiuri de filmare, dar și cu caracteristicile acestui marcaj (vizibilitate, caracter contrastant, întindere etc), ar fi putut constata că este complet irelevant dacă exista sau nu marcajul de "Atenție la trepte" pe podeaua din partea dreaptă. A mai precizat recurenta-pârâtă că nu consideră de principiu aplicabilă H.G. nr. 971/2006, întrucât nu ne aflăm în prezenta unor raporturi de muncă, și a subliniat faptul că obligația este alternativă, și nu cumulativă, astfel că este total irelevant dacă exista sau nu acel marcaj, atât timp cât existența benzii semnalizatoare, vizibilă din orice direcție (urcare/coborâre) nu este contestată de nicio parte, iar dacă aceasta era observată de către intimata-reclamantă la ridicarea de pe scaun, era aptă să prevină orice pericol. Ca atare, a învederat că analiza fotografiei de la pag. 67, în raport cu conținutul filmărilor de la momentul producerii accidentului, este singurul motiv pentru care instanța a ajuns să rețină o faptă ilicită în sarcina sa, făcându-se abstracție de legislația incidență/posibil incidență, relativ la modul în care trebuie să fie semnalizat un pericol, dar mai ales de elementul esențial ce se desprinde din toate fotografiile și care nu poate fi ignorat, și anume prezența celui mai eficient mijloc de avertizare din orice direcție - banda galbenă contrastantă prezentă chiar pe obstacol (treaptă). Recurenta-pârâtă a susținut și că încălcarea legii de către instanța de apel rezultă și din constatarea eronată/falsă a faptului că nu exista niciun marcaj de semnalizare în sensul de deplasare de la biroul angajatului băncii către ieșire, fapt ce a împiedicat verificarea incidenței faptei proprii a intimatei-reclamante. A precizat că marcajul dreptunghiular "Atenție la trepte" pe fond alb plasat pe pardoseala gri închis cu aproximativ 40 cm înaintea podiumului exista și poate fi observat atât din planșele foto pe care le-a depus la fondul cauzei și în apel, cât și din cele 4 înregistrări video surprinse de camerele de securitate, pe care le-a depus în faza apelului. A subliniat că acest marcaj, contemporan accidentului, se regăsea la jumătatea podiumului, în zona predilectă prin care se făcea urcarea pe podium, însă, chiar dacă nu ar fi existat acest marcaj, instanța trebuia să analizeze obligația de semnalizare a obstacolului prin raportare la textele legale invocate de către partea adversă. În opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a săvârșit o gravă eroare atunci când a reținut că banda galbenă se afla doar pe exteriorul treptei, adică, mai concret, pe contra-treaptă, fiind vizibilă doar la urcare și nefiind vizibilă din locul în care intimata-reclamantă a pornit în deplasare (la coborâre). A susținut că această constatare este complet falsă și a împiedicat realizarea de către instanță a examenului aptitudinii marcajului de a preveni pericolul și, astfel, de a înlătura orice culpă a băncii. Totodată, a considerat că este important faptul că marcajul de pe podea, respectiv banda galbenă contrastantă aplicată pe obstacol (treaptă) și diferențierea cromatică evidentă între podiumul situat mai sus și restul încăperii au asigurat avertizarea angajaților și clienților băncii de la preluarea imobilului în 2012 și până în prezent, în condițiile unui trafic constant, de agenție bancară. Sub acest aspect, a apreciat că, în măsura în care instanța avea o corectă reprezentare a modalității în care este amplasată această bandă, soluția, prin prisma legislației aplicabile, dar și a diligenței depuse de bancă, nu putea fi alta decât de respingere a apelului reclamantei. De asemenea, recurenta-pârâtă a criticat decizia recurată susținând că instanța a aplicat eronat art. 1352 C. civ., respectiv a refuzat aplicarea art. 1371 C. civ., în condițiile în care, în speță, este incidență cauza exoneratoare reprezentată de fapta victimei - motive de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Astfel, a arătat că instanța de apel a analizat doar într-un paragraf aspectul vizând cauza exoneratoare, reținând, în esență, că nu exista semnul de "Atenție la trepte", semn care, și dacă exista, în opinia instanței, nu era vizibil în zona în care s-a produs accidentul. Recurenta-pârâtă a subliniat și că, prin apelul formulat, partea adversă nu a formulat critici împotriva considerentelor instanței prin care se reține cauza exoneratoare reprezentând fapta victimei, ci a reiterat o serie de considerații teoretice. A menționat că intimata-reclamantă nu a contestat niciunul dintre elementele factuale vizibile pe filmarea accidentului și care, în mod corect, au fost apreciate de prima instanță ca alcătuind o cauză exoneratoare de răspundere, și anume pășirea cu neatenție, îndreptarea privirii în sus (împiedicarea privirii periferice să observe obstacolul) și nu înspre direcția de mers, graba la ieșire prin ignorarea tuturor elementelor și reperelor din jur, cu precădere a semnalizării treptei, deși se afla într-un spațiu necunoscut (unde, în mod firesc, un om prudent și diligent manifestă o grijă mai mare decât în mod uzual). Totodată, a precizat că, deși a invocat aceste aspecte prin întâmpinarea formulată, instanța nu le-a analizat, astfel că, și sub acest aspect, hotărârea recurată este complet nemotivată. A mai susținut recurenta-pârâtă și că motivarea instanței de apel încalcă în mod vădit art. 1352 C. civ., întrucât validează concluzia că ar trebui să existe panouri de semnalizare chiar la locul producerii evenimentului, contrar dispozițiilor H.G. nr. 971/2006, care prevăd că obligația este una alternativă. În opinia recurentei-pârâte, teza instanței de apel este nefondată și din perspectiva faptului că este imposibil de anticipat conduita unei persoane, iar banda semnalizatoare galben cu negru (jumătate pe treaptă și jumătate pe contra-treaptă) este un reper vizual puternic, de neratat din orice direcție s-ar îndrepta o persoană (inclusiv la locul în care s-a produs incidentul). A apreciat că nu este și nici nu poate fi reținută culpa sa pentru faptul că intimata s-a ridicat în mod brusc de pe scaun și s-a îndreptat cu privirea în sus în direcția casieriei, pășind în lateral. Ca atare, a subliniat că obligația de semnalizare a unui pericol trebuie înțeleasă în strânsă coroborare cu obligația de diligență și atenție a fiecărei persoane atunci când intră într-un spațiu necunoscut. De asemenea, recurenta-pârâtă a afirmat că nu se poate aprecia că timpul de așteptare de peste 20 de minute, petrecut la biroul consultantului bancar, nu ar fi relevant, întrucât, având în vedere specificul activității bancare, interacțiunea nu este una continuă, existând multiple momente în care clientul este în stare de expectativă și are posibilitatea de a privi în jur, de a observa, încă o dată, banda semnalizatoare și de a se familiariza cu titlu general cu spațiul. Recurenta-pârâtă a arătat că banda galbenă se întindea până în perete, aflându-se la aproximativ un metru de piciorul drept al intimatei-reclamante, ceea ce înseamnă că aceasta a avut multiple ocazii de a o observa, în cele 20 de minute. Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte, în speță, este incidentă cauza exoneratoare reprezentată de fapta victimei, iar instanța de apel, în mod greșit nu a făcut aplicarea prevederilor art. 1371 C. civ. Susținând nelegalitatea hotărârii recurate, din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a afirmat că daunele materiale au fost acordate în mod greșit, instanța neținând cont de dispozițiile O.U.G. nr. 158/2005. Arătând că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale și, ca atare, nu poate fi obligată la plata unor despăgubiri, a învederat și că, întrucât la dosar nu există vreo dovadă a faptului că intimata-reclamantă nu era beneficiară/nu îndeplinea condițiile pentru a primi indemnizația pentru incapacitate temporară de muncă, prejudiciul este cel puțin parțial acoperit. De asemenea, recurenta-pârâtă a afirmat că, la acordarea daunelor morale, instanța nu a ținut cont de niciun criteriu de cuantificare și nici de jurisprudență, astfel că este incident, și din această perspectivă, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. A menționat că instanța de apel a acordat intimatei-reclamante daune morale într-un cuantum de 25.000 euro, reținând doar că a suferit două intervenții chirurgicale și dând declarației martorului (concubinul intimatei-reclamante) valoare de probă absolută cu privire la suferințele generate de accident. În opinia recurentei-pârâte, maniera în care a procedat instanța de apel încalcă prevederile art. 1391 alin. (1) C. civ., conform căruia, în acordarea unui prejudiciu nepatrimonial, instanța trebuie să verifice dimensiunea acestuia, prin prisma unor criterii, fie ele și aproximative, astfel încât sumele acordate să fie proporționale cu caracterul compensatoriu al acestora. Totodată, a arătat că, în aprecierea cuantumului daunelor morale, devine extrem de relevantă jurisprudență în materii similare, de altfel, obligativitatea valorificării jurisprudenței în privința dimensionării daunelor morale fiind confirmată inclusiv în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție. Recurenta-pârâtă a învederat că jurisprudența a conturat teza că daunele morale trebuie să fie proporționale nu doar cu caracterul compensatoriu al acestora, ci și cu nivelul de trai și salariu mediu pe economie în țară, fără a se ajunge la o îmbogățire fără justă cauză. În raport cu jurisprudența instanțelor naționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, recurenta-pârâtă a apreciat că este excesivă acordarea unor daune morale de 25.000 euro, în contextul în care intimata-reclamantă s-a recuperat integral, durata și intensitatea accidentului au fost cel mult moderate, asistența medicală fiind acordată rapid și, mai mult, este vorba despre o persoană adultă, cerebrală și în putere, cu o toleranță mai mare la durere, față de un minor sau o persoană vârstnică, iar, în urma accidentului, aceasta nu a rămas cu sechele permanente ori dizabilități. Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a ales un cuantum aleatoriu pentru daunele morale, având în vedere că, în motivarea deciziei, a expus o serie de considerații teoretice, cu privire la scopul daunelor morale, însă nu a analizat jurisprudența instanțelor naționale și nu a oferit niciun criteriu din care să reiasă că maniera în care a cuantificat daunele morale este în vreun fel ancorată în specificul acestor vătămări. II.3. Apărările formulate în cauză II.3.1. Întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă A. Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei pronunțate în apel. Astfel, în raport cu criticile prin care recurenta-pârâtă a susținut incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a constatat că imaginile pe baza cărora s-a realizat judecata în primă instanță au fost de două tipuri - din ziua accidentului și, respectiv din ziua cercetării la fața locului, efectuate de către organele de urmărire penală - astfel că, deși ulterior a fost montat un semn "Atenție la trepte" în dreptul coborârii de pe podium în direcția casieriei, acesta nu exista la momentul producerii accidentului, aspect ce reprezintă, în opinia sa, un detaliu esențial în judecarea corectă a cauzei. Totodată, a apreciat că argumentul recurentei-pârâte referitor la depășirea limitelor învestirii instanței de apel, prin depășirea limitelor cadrului legal este nefondat, în raport cu prevederile art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ. și cu împrejurarea că atât imaginile din data accidentului, cât și cele de la momentul efectuării cercetării la fața locului fac parte din ansamblul probator. Apreciind nefondate și criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., intimata-reclamantă, contrar celor susținute de către recurenta-pârâtă, a învederat că instanța de apel a făcut referire în mai multe rânduri la textele legale avute în vedere, în ceea ce privește art. 2.1.1 din H.G. nr. 971/2006 reținând că "Din planșele foto depuse la dosarul cauzei, și din cele existente în dosarul penal nr. x/2020 rezultă că pe podea existau marcaje referitoare la păstrarea distanței de 1,5 m pentru evitarea infectării cu virusul SARS-COV-2, iar pe marginea treptei din fața birourilor funcționarilor băncii exista o bandă galbenă semnalizatoare, bandă ce era vizibilă din față, adică la urcarea treptei către biroul angajaților băncii". A arătat că obligația de aplicare a benzii ori a unor panouri nu a fost îndeplinită în niciuna dintre cele două variante. De asemenea, intimata-reclamantă a susținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, și a precizat că și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1349 alin. (1), art. 1357 și art. 1376 C. civ., partea adversă neluând măsurile corespunzătoare pentru a evita crearea prejudiciului. Astfel, în esență, a învederat că sunt îndeplinite toate cele patru condiții impuse de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale, respectiv: existența unei fapte ilicite, existența prejudiciului, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția. A subliniat că nu există nicio împrejurare care să o exonereze pe recurenta-pârâtă de la acoperirea prejudiciului, dat fiind faptul că aceasta era obligată să ia măsurile corespunzătoare asigurării zonei unde s-a produs prejudiciul. Totodată, în opinia intimatei-reclamante, având în vedere că recurenta-pârâtă deține controlul și supravegherea asupra imobilului, în cauză pot fi incidente și dispozițiile privind răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Enunțând prevederile art. 1349 alin. (3), precum și pe cele ale art. 1376 alin. (1) C. civ., intimata-reclamantă a învederat că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri este o formă de răspundere indirectă, obiectivă și care poate fi antrenată independent de orice culpă, bazându-se pe ideea de garanție și fundamentându-se pe paza exercitată asupra lucrului care produce paguba, paznicul trebuind să își asume riscul producerii unor prejudicii de către lucru. A menționat că interpretarea noțiunii de lucru poate fi desprinsă din cuprinsul art. 535 C. civ., ca fiind categoria de bunuri imobile sau imobile care constituie obiectul unui drept patrimonial, iar, în înțelesul dispozițiilor art. 1375 și ale art. 1376 C. civ., are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes propriu. Sub acest aspect, a arătat că bunul imobil constând în Agenția B. S.A. 13 septembrie, situată în București, Calea 13 septembrie nr. 144, se subsumează noțiunii de lucru pentru care cel care are paza juridică este obligat să repare prejudiciul ce a fost cauzat de lucru, iar calitatea de locatar, nu de proprietar, nu exonerează de răspunderea pentru prejudiciile cauzate. A învederat și că, fiind o formă de răspundere obiectivă, legătura de cauzalitate presupune ca prejudiciul să fie produs în mod obiectiv și necesar prin fapta lucrului, iar, în speță, accidentarea sa a fost cauzată de faptul că recurenta-pârâtă nu a luat măsurile necesare pentru a se evita un astfel de incident. Intimata-reclamantă a precizat și că, pentru a antrena răspunderea juridică pentru fapta lucrului, la momentul producerii prejudiciului, lucrul trebuie să fie sub paza persoanei responsabile, care exercită în fapt o autoritate, ce constă în direcția, controlul și supravegherea acestuia, iar dreptului paznicului de a se folosi de lucrul pe care îl are în pază îi corespunde și obligația corelativă de a suporta consecințele prejudicierii altora. II.3.2. Răspunsul la întâmpinare Recurenta-pârâtă B. S.A. nu a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata- reclamantă A.. II.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, prin rezoluția din data de 15 ianuarie 2025, în temeiul art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 4 martie 2025, când a amânat pronunțarea la data de 18 martie 2025 și, ulterior, la data de 25 martie 2025. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit situației de fapt reținute de către instanțele devolutive, intimata-reclamantă a fost victima unui accident, în urma căruia aceasta a suferit o fractură la glezna dreaptă, eveniment care a avut loc în data de 6 mai 2020, în incinta unui punct de lucru al recurentei-pârâte. Intimata-reclamantă a formulat plângere penală împotriva recurentei-pârâte pentru fapta ce constituie temei al pretențiilor ce fac obiectul prezentei cauze, respectiv pentru vătămare corporală din culpă, plângere ce a fost clasată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București, iar plângerea intimatei-reclamante împotriva soluției de clasare a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin încheierea din 22 septembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020 de Judecătoria Sectorului 5 București. Prin prezentul demers judiciar, intimata-reclamantă a solicitat obligarea părții adverse la plata despăgubirilor, atât pentru prejudiciul material, cât și pentru cel moral, pe care a susținut că le-a suferit ca urmare a accidentului, invocând că recurenta-pârâtă nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de Ordinul nr. 1994 din 13 decembrie 2002, de Hotărârea nr. 971/2006 și de Legea nr. 319/2006, întrucât nu exista un punct care să semnalizeze treapta, astfel încât nu a putut fi atentă la coborârea acesteia, fiind, ca atare, îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 1349 și art. 1357-1359 C. civ., H.G. nr. 971/2006, Legea nr. 319/2006 și Ordinul nr. 1994 din data de 12 decembrie 2002. Prin primul motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că, prin respingerea apelului incident, instanță de control judiciar a încălcat prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., precum și pe cele ale art. 1365 C. civ., curtea de apel adăugând la lege și lăsând fără efect instituția autorității de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil. Afirmând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a pretins că instanța de apel a validat concluzia tribunalului, în sensul că fapta cu privire la care s-a pronunțat instanța penală ar fi diferită de fapta ilicită ce îi este imputată în prezenta cauză, fără a motiva în niciun fel acest soluție. Or, motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și implicit respectarea exigențelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. În egală măsură, trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile textului de lege mai sus menționat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a fiecărui motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestit. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății. Or, verificând decizia recurată, Înalta Curte constată, pe de o parte, că instanța de apel nu a reținut lipsa de identitate dintre fapta ilicită pretins a fi fost săvârșită de către recurenta-pârâtă și cea analizată în dosarul penal, iar, pe de altă parte, că aceasta a oferit o motivare suficientă pentru respingerea apelului incident, prezentând care sunt argumentele pentru care au fost considerate a fi nefondate criticile prin care partea a susținut că prima instanță a apreciat în mod greșit că puterea de lucru judecat a încheierii penale nu poate fi reținută în prezentul litigiu civil. Astfel, în esență, curtea de apel a arătat că, din conținutul încheierii penale din data de 22 septembrie 2020, rezultă că măsura clasării nu s-a dispus pe motiv că fapta imputată de intimata-reclamantă recurentei-pârâte nu ar exista, ci pe motiv că nu este prevăzută de legea penală, ceea ce a dus la concluzia că această faptă există, dar nu intră în sfera faptelor supuse legii penale. Prin urmare, instanța de apel nu a reținut existența a două fapte diferite, ci a unei singure fapte, despre care a arătat că instanța penală a constatat că nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, iar, față de această împrejurare și având în vedere că răspunderea civilă delictuală se angajează pentru cea mai neînsemnată faptă dacă a contribuit în mod decisiv la producerea unui prejudiciu, a procedat la verificarea existenței unei atare fapte în raport cu probele administrate în cauză, potrivit criteriilor stabilite de legea civilă. Totodată, instanța de apel a subliniat că, potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen., soluția instanței penale se impune cu autoritate de lucru judecat pentru instanța civilă doar cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, iar recurenta-pârâtă nu a avut în vedere că instanța penală a clasat plângerea formulată de intimata-reclamantă pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală, și nu pentru că fapta nu există, astfel că aspectele analizate de instanța penală cu privire la fapta invocată de intimata-reclamantă nu se opun instanței civile cu putere de lucru judecat. Sunt nefondate și criticile prin care recurenta-pârâtă a susținut că, atunci când a apreciat că nu se poate reține autoritatea de lucru judecat a încheierii penale în prezentul litigiu, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., precum și pe cele ale art. 1365 C. civ., adăugând la lege, critici apte de încadrare în ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ. Autoritatea hotărârii penale în procesul civil și efectele hotărârii civile în procesul penal sunt reglementate de art. 28 C. proc. pen. și de art. 1365 C. civ.. Astfel, hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, instanța civilă nefiind legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Pe de altă parte, hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Sub acest aspect, ceea ce susține, în esență, recurenta-pârâtă este că, atât timp cât elementul material al infracțiunii este identic cu fapta ilicită imputată în prezenta cauză, instanța nu poate să ignore constatările realizate de organul de cercetare penală și confirmate de instanța penală prin respingerea plângerii și, cu atât mai puțin, ar putea fi ignorate elementele constate la cercetarea la fața locului de organele de urmărire penală și care au fundamentat soluția de clasare, menținută de instanța de judecată. Or, împrejurarea că prin Ordonanța nr. 3230/P/20202 din data de 7 iulie 2020 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București, menținută prin încheierea din data de 22 septembrie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Sectorului 5 București, pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală, nu poate determina incidența autorității de lucru judecat în sensul susținut de către parte, ordonanța de clasare având relevanță cu privire la aplicarea celei mai grave dintre răspunderi, respectiv cea penală, neavând implicații asupra răspunderii civile din cazul de față, respectiv cea delictuală. Clasarea motivată prin aceea că fapta nu este prevăzută de legea penală indică o lipsă de tipicitate obiectivă a faptei în raport cu legea penală, nu o dovadă a inexistenței faptei sau a nevinovăției persoanei, astfel că instanța civilă poate concluziona că, deși fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, ea poate genera alte tipuri de răspundere juridică. Cu alte cuvinte, autoritatea de lucru judecat a hotărârii de clasare operează în principal în sfera dreptului penal, asigurând stabilitatea soluțiilor procurorului, dar este limitată în fața altor instanțe, care au competența de a analiza faptele prin prisma reglementării legale ce guvernează materia dedusă judecății și, prin urmare, nu se poate reține nelegalitatea deciziei recurate, în raport cu împrejurarea că, în verificarea îndepliniri condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâte, instanța de apel a realizat propria analiză a faptei pretins a fi ilicite. În plus, în măsura în care s-ar accepta valorificarea ca probă a constatărilor organelor de urmărire penală, Înalta Curte constată că, în speță, curtea de apel a reținut că, din înregistrările depuse pe suport tehnic la prima instanță și la instanța de apel, rezultă că nu exista niciun marcaj care să cuprindă mențiunea "Atenție la Trepte", singurul marcaj în acest sens, așa cum a reținut și agentul de poliție, fiind constat cu ocazia cercetării la fața locului din data de 29 mai 2020, deci ulterior incidentului din 6 mai 2020. De asemenea, a arătat că din nicio înregistrare depusă la dosarul cauzei nu rezultă marcajele reținute de prima instanță, planșa foto avută în vedere de aceasta necuprinzând nicio dată referitoare la momentul la care a fost surprinsă respectiva imagine, după cum nici planșele foto depuse în dosarul penal nu asigură imaginea completă, din toate unghiurile, asupra locului unde s-a produs incidentul, iar imaginile transmise nu acoperă întreg intervalul orar relevant. Mai mult, a reținut că, din procesul-verbal din 15 iunie 2020 întocmit de agentul de poliție, rezultă că s-a vizionat suportul optic, ce conține 4 fișiere, care surprind evenimentul din 6 mai 2020, menționându-se că pe tot parcursul vizionării DVD-ului s-a observat că marginea treptei era prevăzută cu o bandă galbenă, iar în legătură cu al patrulea fișier, în stânga-colț a imaginii se află un marcaj, situat pe podea/gresie, însă din cauza calității imaginii, nu se poate observa clar, cu exactitate ce conține acel marcaj, iar, în urma efectuării cercetărilor la fața locului în data de 29 mai 2020 la adresa băncii, s-a observat că la intrarea în incinta băncii, în partea stângă, se observă un marcaj cu inscripția "Atenție la trepte". Ca atare, instanța de apel, procedând la o analiză amplă a faptei invocate în cauză, a concluzionat că aspectele reținute în dosarul penal nu pot prezenta relevanță, în contextul în care acestea se referă la o dată ulterioară producerii accidentului, și a stabilit situația de fapt pe baza imaginilor surprinse de camerele de supraveghere la momentul incidentului, astfel cum rezultă din CD-ul depus de recurenta-pârâtă în apel, constatând că nu exista niciun marcaj în locul în care a căzut intimata-reclamantă. Or, situația de fapt stabilită de către curtea de apel în urma probelor administrate nu poate fi cenzurată de către instanța de recurs, căreia îi este permisă o verificare a deciziei recurate doar sub aspectul legalității și nu și din perspectiva temeiniciei, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, și a art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că se poate cere casarea unor hotărâri numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, în exercitarea controlului deciziei atacate, în limitele stabilite de normele procedurale anterior evocate, Înalta Curte constată că nu se poate reține nesocotirea de către instanța de apel a prevederilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen. și nici a celor ale art. 1365 C. civ., instanța de apel procedând la o analiză completă a probelor administrate în cauză și concluzionând motivat că este îndeplinită condiția existenței faptei ilicite a recurentei-pârâte, cerință expres prevăzută de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale. Împrejurarea că această concluzie a curții de apel este una contrară celei susținute de recurenta-pârâtă nu poate fi asimilată unei conduite care să releve nesocotirea unor norme de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, neputându-se aprecia, așa cum pretinde partea, nici că instanța a adăugat la lege, interpretând eronat prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. pen. Ca atare, sub acest aspect, Înalta Curte constată că argumentele pentru care, prin decizia recurată, nu a fost reținută autoritatea de lucru judecat a celor constatate în dosarul penal, așa cum au fost anterior redate, relevă o aplicare corectă a dispozițiilor legale, analiza instanței penale realizându-se din perspectiva verificării elementelor constitutive ale infracțiunii, și nu a unei analize impuse de susținerea incidenței unei răspunderi civile delictuale, soluția de clasare nefundamentându-se pe inexistența faptei, ci pe lipsa elementelor care să ducă la calificarea acesteia drept infracțiune. Nu este de natură a determina constatarea nelegalității hotărârii atacate nici critica prin care recurenta-pârâtă a afirmat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva existenței unor considerente contradictorii în cuprinsul acesteia. Astfel, partea a susținut că, în contextul în care instanța de fond a reținut expres că autoritatea de lucru judecat există și ea se limitează asupra chestiunii statuate cu privire la faptă, aceasta valorificând inclusiv constatările organelor de urmărire penală existente în dosarul penal, curtea de apel, fără a menționa că înțelege să schimbe în vreun fel considerentele sentinței, a reținut contrariul, respectiv că hotărârea penală nu are niciun fel de autoritate de lucru judecat în ceea ce privește fapta, inclusiv în ceea ce privește circumstanțele în care a fost săvârșită. Contrarietatea motivării hotărârii judecătorești reprezintă un viciu de legalitate ce se concretizează în imposibilitatea înțelegerii silogismului judiciar și a cunoașterii argumentul decisiv pentru care instanța a pronunțat respectiva soluție. Totodată, instanța de apel, respingând calea de atac, poate menține argumentele arătate în motivarea sentinței sau poate prezenta un raționament diferit care să susțină soluția dată de către prima instanță. Or, în speță, tribunalul nu a reținut autoritatea de lucru judecat a celor statuate în dosarul penal, ci, așa cum a arătat și instanța de apel, a apreciat că, din punct de vedere abstract, încheierea din data de 22 septembrie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Sectorului 5 București, prin care a fost menținută soluția de clasare dispusă prin Ordonanța nr. 3230/P/20202 din 7 iulie 2020 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București, este aptă să producă efectul pozitiv al autorității lucrului judecat, însă, în concret ea nu se suprapune decât timid cu elementele răspunderii civile delictuale care trebuie analizate în prezenta cauză, având în vedere că din motivarea cererii introductive de instanță rezultă că nu se contestă existența benzii care să marcheze treapta, ci insuficiența elementelor pentru aducerea în evidență a acesteia astfel încât să fie efectiv percepută de către persoana care intră în clădire. Cu alte cuvinte, tribunalul nu a reținut că hotărârea judecătorească pronunțată în dosarul penal are autoritate de lucru judecat în cauză, ci că această împrejurare este posibilă doar la nivel teoretic, iar, în concret, față de circumstanțele cauzei, încheierea de menținere a soluției de clasare nu are un atare efect în prezentul litigiu civil. În plus, în analiza efectuată asupra apelului incident declarat de recurenta-pârâtă și pronunțând soluția de respingere a acestuia, curtea de apel a validat argumentele primei instanțe prin care s-a constatat că puterea de lucru judecat propusă de către recurenta-pârâtă nu poate fi reținută nici din perspectiva raportului între răspunderea penală și răspunderea civilă, întrucât caracterul adecvat reținut de către judecătorul de cameră preliminară avea în vedere elementele constitutive ale infracțiunii, în timp ce în civil răspunderea se angajează pentru cea mai neînsemnată faptă dacă a contribuit în mod decisiv la producerea unui prejudiciu. Prin urmare, motivarea soluției de respingere a apelului incident, prin care au fost înlăturate susținerile recurentei-pârâte privind autoritatea de lucru judecat al statuărilor din dosarul penal, nu denotă existența unor considerente contradictorii, întreaga motivare a curții de apel validând concluzia tribunalului potrivit căreia în cauză nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, în sensul susținut de parte. Recurenta-pârâtă a criticat decizia recurată, invocând, în raport cu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și că instanța de apel a depășit limitele învestirii, făcând abstracție de întreg cadrul legal incident invocat de către intimata-reclamantă - Ordinul nr. 1994/2002, Hotărârea nr. 971/2006 și Legea nr. 319/2006 privind securitatea și sănătatea în muncă - și a judecat în echitate. Ceea ce afirmă, în esență, recurenta-pârâtă este că instanța de apel a reținut existența faptei ilicite fără a analiza o parte din dispozițiile legale indicate de intimata-reclamantă prin cererea de chemare în judecată, însă împrejurarea că nu s-a făcut trimitere la acestea nu justifică o apreciere în sensul nelegalității deciziei atacate, atât timp cât curtea de apel a făcut aplicarea normelor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, prevederi legale