Decizia nr. 780/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1244/2020 a Tribunalului Maramureș

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 300.000 de euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând daune morale, pentru perioada detenției nelegale cuprinsă între data de 07.03.2019 - 03.09.2019 și a sumei de 6.000 de euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând daune materiale. În drept, reclamantul a invocat art. 539 C. proc. pen., art. 11, art. 20, art. 23 din Constituția României; art. 5 par. 5 din convenția Europeană, Legea nr. 302/2004, art. 1349, art. 1357 din C. civ., art. 194 C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1244 din 03.12.2020 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2019, s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată prin întâmpinare. S-a admis în parte acțiunea civilă formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 4.000 Euro în echivalent în RON la data plății, reprezentând daune morale. S-au respins toate celelelate pretenții formulate de către reclamant. Pârâtul a fost obligat la plata sumei de 2.000 RON cu titlul de cheltuieli parțiale de judecată către reclamant. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul A., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia nr. 134/A din 25 mai 2021, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și cel declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș împotriva sentinței civile nr. 1244 din 03.12.2020 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosarul nr. x/2019, pe care a schimbat-o în sensul că a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca inadmisibilă. A respins apelul declarat de reclamant împotriva aceleași sentințe.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre judecare instanței de apel. Curtea de Apel a respins ca inadmisibila acțiunea reclamantului A., cu motivarea că nu sunt întrunite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 539 C. proc. civ., întrucât nu s-a stabilit caracterul nelegal al privării de libertate prin niciunul dintre actele expres și limitativ enumerate de art. 539 alin. (2) C. proc. civ. Prin cererea de chemare în judecată s-a invocat ca temei de drept al acțiunii art. 539 C. proc. pen., referitor la dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, indicându-se, totodată, și dispozițiile art. 11, 20, 23 din Constituția României, art. 5 par. 5 din CEDO, precum și prevederile art. 1349 C. civ.- referitoare la răspunderea civila delictuala, respectiv art. 1357 C. civ.,referitoare la răspunderea pentru fapta proprie. Respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în pretenții a reclamantului cu motivarea ca nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate ale dispozițiile art. 539 C. proc. pen., în condițiile în care reclamantul si-a întemeiat acțiunea prin raportare și la prevederile art. 11, 20 și 23 din Constituție, coroborate cu prevederile art. 5 par. 5 din CEDO și cu prevederile răspunderii civile delictuale ar echivala cu privarea reclamanților de accesul Ia justiție, prin încălcarea art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. Prin urmare, chiar daca s-ar retine inadmisibilitatea acțiunii reclamantului întemeiata pe norma speciala, cauza urmează a fi soluționată prin raportare la norma generală-răspunderea civilă delictuală și la celelalte temeiuri de drept invocate. Instanța a încălcat regulile de procedura a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv hotărârea nu este motivată. Nicăieri în cuprinsul deciziei atacate nu există vreo mențiune cu privire la analiza temeiurilor de drept subsidiare invocate de către reclamant, neexistând nicio apreciere a instanței de apel cu privire la faptul dacă acestea sunt sau nu incidente în cauză. Hotărârea instanței de apel cu privire la respingerea ca inadmisibila a acțiunii în despăgubiri, motivata de neîndeplinirea cumulativă a prevederilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen. este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. In speță trebuie stabilit dacă prevederile art. 539 alin. (2) C. proc. civ. sunt prin ele însele dispoziții limitativ prevăzute de lege, condiții sine-qua-non, care sa atragă dreptul la despăgubiri pentru lipsire legala de libertate sau există posibilitatea acordării de despăgubiri pentru lipsire de libertate nelegala și în alte situații, în care nu s-a constatat sau nu se impunea constatarea expresă a nelegalității lipsirii de libertate de către organele judiciare și prin actele de jurisdicție prevăzute de art. 539 alin. (2) C. proc. pen. In argumentarea soluției de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în despăgubiri a reclamantului, întemeiata pe prev.art. 539 C. proc. pen., Curtea de Apel Cluj a făcut trimitere la interpretarea și aplicarea dispozițiilor a dec.pen. 15/18.09.2017 a ICCJ-complet RIL. Instanța de apel face trimitere la "caracterul obligatoriu al dezlegărilor de drept date prin decizia în soluționarea RIL, prevăzute de art. 517 alin. (4) C. proc. civ., preluând în motivarea ei la dezlegarea de drept dată de către ICG, în cadrul RIL-dec.pen. 15/18.09.2017,făcând trimitere de la pct. 41 din considerentele deciziei:"."analiza eventualului caracter nelegal al arestării al arestării unei persoane, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare în faza de executare a pedepsei), se poate realiza,de asemenea, de către instanța penala,pe calea contestației la executare,reglementata în dispozițiile art. 539 alin. (2) din C. proc. pen… Legat de cazurile în care se poate formula contestație la executare, trebuie subliniat ca acela prevăzut de art. 598 alin. (1), teza a doua din C. proc. pen., respectiv " când se ivește (...) vreo împiedicare la executare" este foarte cuprinzător, permițând analiza inclusiv a eventualului caracter nelegal al detenției.". Or, în momentul soluționării pe fond a apelului, 18.05.2021, era publicată în Monitorul Oficial nr. 494/12.05.2021, decizia CCR nr. 136/3.03.2021, cu referire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 539 din C. proc. pen., care:"constată că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d)din C. proc. pen., sau achitare este neconstituțional.". In cuprinsul considerentelor deciziei Curții Constituționale nr. 494/12.05.2021la punctul 54, aliniatul ultim s-a statuat expres:" Prin urmare, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lita)-d) din C. proc. pen. sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile va avea ca temei respectiva ordonanța de clasare sau hotărâre judecătorească de achitare." Potrivit art. 31 din L47/1992:" (l)Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.". Obligativitatea aplicării deciziei CCR, în situația în care vizează o dispoziție dintr-o lege, se răsfrânge și asupra modului în care acea dispoziție legală a fost interpretată anterior de către ICCJ, printr-un RIL sau printr-o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în condițiile în care interpretarea data prin aceste decizii este contrară conținutului deciziei CCR. Prin urmare, rezulta că atâta timp cât interpretarea data prevederilor art. 539 C. proc. pen., prin dec.pen. 15/18.09.2017 de către ICG-complet RIL sunt contrare dec. CCR nr. 136/3.03.2021 și considerentelor acesteia, prevederile dec.pen. 15/18.09.2017 a ICJ-complet de RIL își încetează efectele în întregul ei, atât cu privire la problema de drept care a făcut obiectul sesizării cat și cu privire la dezlegările de drept date în cuprinsul deciziei RIL. Raportat la cele mai sus arătate pentru a analiza admisibilitatea acțiunii în despăgubiri a reclamantului întemeiată pe prevederile art. 539 C. proc. pen. trebuie stabilit daca pentru lipsirea nelegală de libertate a acestuia este necesară stabilirea caracterului nelegal în mod expres, printr-un act de jurisdicție enumerat în art. 539 alin. (2) C. proc. pen. și de către organele judiciare menționate în acest articol. In primul rând contestația la executare întemeiată pe prev.art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. vizează situațiile în care intervine o cauză de înlăturare a executării pedepsei, ceea ce semnifica ca hotărârea penală prin care a fost condamnata definitiv o persoană își pierde caracterul executoriu, nemaiputând fi pus în executare mandatul de arestare emis în vederea executării pedepsei. Prin urmare, în cazul în care instanța de executare admite contestația la executare întemeiată pe prev. art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., arestarea persoanei în baza mandatului de executare a pedepsei este lipsita de temei legal, încă de la momentul inițial al încarcerării, fără a fi necesară constatarea nelegalității detenției condamnatului în mod expres, fapt ce-l îndreptățește pe reclamant la obținerea de despăgubiri potrivit art. 539-541 C. proc. pen. hotărârea prin care s-a constat prescripția executării pedepsei urmând a fi temeiul în baza căruia reclamantul are dreptul la repararea pagubei în fața instanței civile. Acesta argumentație a stat și la baza pronunțării dec. CCR nr. 136/3.03.2021, în analiza neconstituționalității prevederilor art. 539 C. proc. pen., unde la pct. 54, alin. ultim se menționează expres: "în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lita)-d) din C. proc. pen. sau achitare valorificarea dreptului la repararea pagubei în fata instanței civile va avea ca temei respectiva ordonanța de clasare sau hotărâre judecătorească de achitare ", fiind astfel posibila acordarea de despăgubiri pentru lipsire nelegală de libertate în baza prevederilor art. 539 C. proc. pen., fără a fi necesară constatarea expresă a nelegalității lipsirii de libertate potrivit art. 539 alin. (2) C. proc. pen. In sensul celor de mai sus, invocă practică judiciară, respectiv s.pen. nr. 653/2015 a Tribunalului Alba Pentru toate argumentele pe larg expuse, consideră recurentul că decizia atacată este nelegală, trebuind să fie casată în tot, să se constate admisibilă acțiunea reclamantului în despăgubiri întemeiată pe prevederile art. 539 C. proc. pen., urmând a trimite cauza spre rejudecare instanței de apel, pentru a soluționa pe fond pretențiile formulate de către recurentul-reclamant astfel cum a fost indicate prin cererea de chemare în judecată, reiterate prin apelul formulat de către aceasta.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Verificând legalitatea hotărârii atacate, din perspectiva motivelor de casare invocate de recurent, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este fondat, în considerarea celor ce succed: 1. Motivele de fapt ale declarației de recurs pot fi încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva cărora are a fi apreciată legalitatea hotărârii instanței de apel. 2. Sub aspectul împrejurărilor esențiale în prezentul proces, astfel cum au fost acestea stabilite prin hotărârile celor două instanțe de fond, Înalta Curte reține următoarele: 2.1. Prin sentința penală nr. 466 din 3 decembrie 2007, pronunțată de Judecătoria Sighetu-Marmației în dosarul penal nr. x/2007, A. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare cu executare, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală. Hotărârea de condamnare a rămas definitivă prin neapelare, în data de 4 ianuarie 2008. 2.2. Faptele pentru care reclamantul a fost condamnat au fost săvârșite în perioada februarie 2003-mai 2004. Reclamantul era recidivist, s-a sustras atât urmăririi penale, cât și executării pedepsei aplicate, stabilindu-se în Spania, începând cu anul 2004. 2.3. Mandatul de executare a pedepsei închisorii a fost emis de Judecătoria Sighetu-Marmației cu nr. x, în data de 4 ianuarie 2008. Ulterior, în data de 12 mai 2008, a fost emis mandatul european de arestare și a fost transmis prin difuzare în data de 13 august 2010. 2.4. Reclamantul a fost arestat de autoritățile spaniole în data de 7 martie 2019 și a fost predat autorităților române în data de 3 mai 2019, executând în total 181 zile de închisoare, în intervalul cuprins între 7 martie 2019 și 3 septembrie 2019, în temeiul mandatului de executare a pedepsei de 3 ani închisoare, nr. x/2018 emis de Judecătoria Sighetu-Marmației. 2.5. În data de 9 iulie 2019, reclamantul a formulat contestație la executare, admisă prin sentința penală nr. 125 din 28 august 2019 a Tribunalului Maramureș, rămasă definitivă. Prin această hotărâre judecătorească, pronunțată de o instanță penală, s-a constatat,în temeiul art. 598 lit. d) că, la momentul arestării, executarea pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 466/3 decembrie 2007 era prescrisă, în raport cu cele statuate prin decizia obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2/2012, conform căreia transmiterea mandatului european de arestate prin difuzare nu produce efect întreruptiv de prescripție. Se reține că termenul de prescripție a executării pedepsei cu închisoarea este de 8 ani și se calculează de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă prin neapelare, respectiv 4 ianuarie 2008, fiind, astfel, împlinit la 4 ianuarie 2016. 2.

Prin actualul demers judiciar, A. a solicitat obligarea Statului român, chemat în judecată prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata unor daune-morale în valoare de 300 mii euro, pentru perioada detenției nelegale, cuprinsă între 7 martie 2019 și 3 septembrie 2019, precum și la plata unor daune-materiale în valoare de 6.000 euro. În drept, reclamantul a invocat art. 539 C. proc. pen., art. 11, art. 20, art. 23 din Constituția României; art. 5 par. 5 din convenția Europeană, Legea nr. 302/2004, art. 1349, art. 1357 din C. civ., art. 194 C. proc. civ. 2.

În apărare, Statul român a invocat excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului, susținând, în esență, că admiterea contestației la executate, pentru motivul că a intervenit prescripția executării pedepsei, nu echivalează cu nelegalitatea detenției, atâta timp cât nu s-a constatat, în mod explicit, prin hotărâre a instanței penale, caracterul nelegal al executării pedepsei. 2.

În primă instanță, a fost respinsă excepția inadmisibilități acțiunii, iar pe fond, acțiunea reclamantului a fost parțial admisă, fiind obligat pârâtul la despăgubiri reprezentând daune-morale în valoare de 4.000 euro, precum și la plata cheltuielilor de judecată. 2.

Cu prilejul judecăți în apel, consecutiv admiterii apelului exercitat de partea pârâtă în proces și respingerii apelului declarat de reclamant, acțiunea în pretenții s-a respins ca inadmisibilă. Considerentele care fundamentează cele două hotărâri ale instanțelor de fond au fost expuse, în sinteză, în partea introductivă a prezentei decizii. 3. Problema de drept pe care Înalta Curte este chemată să o examineze, în concret, vizează admisibilitatea acțiunii civile în pretenții, prin care reclamantul solicită despăgubiri, în principal, pe temeiul art. 539 C. proc. pen., pentru încălcarea libertății individuale a persoanei, timp de 181 zile, prin punerea în executare a unei pedepse privative de libertate după împlinirea termenului de prescripție a executării acestei pedepse, în condițiile în care, prin hotărârea penale care a soluționat contestația la executare, nu s-a constatat, explicit, caracterul nelegal al arestării celui condamnat. 4. În raport cu art. 539 din C. proc. pen..(în redactarea activă la data cererii de chemare în judecată), "(1) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. (2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei." 5. Acest text normativ, cuprins în noul C. proc. pen., reglementează dreptul persoanei la repararea pagubei în cazul unei privări nelegale de libertate, dispuse în cursul procesului penal, condiționarea legii vizând în mod exclusiv caracterul nelegal al privării de libertate, în cursul procesului penal, independent de soluția pronunțată pe fondul acuzației în materie penală și de temeiul acesteia. 6. Cu referire la această reglementare, Curtea Constituțională a constatat că dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut la art. 539 din C. proc. pen., constituie o preluare, prin normele procesual penale naționale, a dispozițiilor art. 5 paragraful 5 din Convenție, al cărui standard de protecție este unul minim, statele membre fiind îndreptățite să ofere, prin legislația internă, o protecție juridică sporită libertății individuale, prin reglementarea dreptului la reparații și în alte situații decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 paragraful 5 din Convenție [Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 17]. 7. Chemată să ofere o interpretare de principiu a dispozițiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 27 noiembrie 2017), Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat în sensul că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii preventive privative de libertate, acesta trebuind să fie constatat explicit, prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul normei vizate. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii reține că sintagma "instanța de judecată învestită cu judecarea cauzei" din cuprinsul art. 539 alin. (2) C. proc. pen., se referă doar la instanța penală învestită cu judecarea cauzei în primă instanță sau apel ori, eventual, cu o cale extraordinară de atac(paragraful 34). Organele judiciare penale au obligația de a face un examen al legalității măsurii preventive privative de libertate (pe lângă cel al necesității și proporționalității) în tot cursul procesului penal, cât timp această măsură este în ființă. Pe de altă parte, analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei persoane, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare (în faza de executare a pedepsei), se poate realiza de asemenea de către instanța penală pe cale contestației la executare, reglementată în dispozițiile art. 597- 599 din C. proc. pen..(paragraful 41). Caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate nu poate fi dedus din soluția pronunțată în soluționarea conflictului de drept penal de către instanța învestită cu soluționarea în fond a cauzei, ci trebuie constat de organele penale competente prin raportare la prevederile legale aplicabile în materie(paragraful 54).Aceasta întrucât hotărârea penală definitivă de achitare nu poate conferi implicit caracter nelegal măsurii privative de libertate(paragraful 43). 8. Ulterior pronunțării acestei hotărâri a Inaltei Curți, prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 (publicată în M.Of. al României, Partea I nr. 494 din 12 mai 2021), obligatorie, Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională. Problema de drept, în contextul căruia a fost sesizată Curtea Constituțională a vizat existența unei măsuri privative de libertate care îndeplinește cerințele de legalitate cuprinse în C. proc. pen. și art. 5 par. 1 lit. c) din Convenție, fiind, așadar, dispusă potrivit legii, dar care devine nedreaptă ca urmare a unei soluții de respingere pe fond a acuzației în materie penală formulate. În acest context, Curtea Constituțională statuează, prin considerente decizorii, în sensul că, dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiții nelegale statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că și-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel și privarea de libertate a unei persoane față de care, analizând fondul acuzației, statul nu reușește să răstoarne prezumția de nevinovăție reclamă un necesar drept la despăgubire. Fiind privată de libertate în considerarea acuzației aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzației are ca efect reținerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. Situația relevată indică același grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat. Faptul că privarea de libertate se dovedește a fi injustă și nedreaptă de abia la sfârșitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă și nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei și că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptățită(paragraful38). De aceea, statul este obligat să recunoască și să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferențiere sub acest aspect nu este decât una artificială care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncții de orice natură a sistemului judiciar(paragraful42). Condiționarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul legal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispozițiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) și art. 1 alin. (3) din Constituție în condițiile în care, în temeiul acestor dispoziții constituționale, și soluția de achitare/clasare dată pe fondul acuzației în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate(paragraful44). În consecință, Curtea Constituțională constată că, prin prisma art. 1 alin. (3) și art. 23 alin. (1) din Constituție, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluționat prin aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. generează un prejudiciu persoanei supuse acestei măsuri, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție. Prin urmare, Curtea reține că nu există o relație de congruență între textele constituționale antereferite și viziunea restrictivă a C. proc. pen., care leagă dreptul la despăgubiri asociat privării nelegale de libertate de încălcarea unei norme legale în luarea/prelungirea/menținerea măsurii preventive. Întrucât un text de lege nu poate restrânge sfera de aplicabilitate a unor prevederi constituționale și nu poate avea prevalență în raport cu o normă de rang constituțional, unei soluții de achitare/clasare date într-un proces penal pentru motivele antereferite trebuie să i se confere aceeași finalitate reparatorie din moment ce ea dovedește încălcarea aceleiași valori constituționale - inviolabilitatea libertății individuale a persoanei - precum în cazul nerespectării normelor legale privind luarea/prelungirea/menținerea măsurii preventive privative de libertate(paragraful45). Instanța de contencios constituțional reține că recunoașterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecință a art. 5 par. 5 din Convenție, ci al art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție. Aceste texte constituționale oferă un standard mai înalt de protecție libertății individuale decât cel stabilit de Convenție(paragraful47). Referitor la autoritatea competentă să constate privarea nelegală de libertate care dă dreptul la repararea pagubei, Curtea, în jurisprudența sa, a reținut că art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. condiționează repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestite cu judecarea cauzei, după caz. Această condiționare instituie, în sarcina organelor judiciare anterior referite, o obligație de a se pronunța prin încheieri definitive, conform textului criticat, cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunță hotărârea definitivă și care au făcut obiectul controlului pe calea contestației, sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204-206 din C. proc. pen.. De asemenea, aceasta presupune obligația instanței de judecată care se pronunță prin hotărâre definitivă asupra cauzei de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate [Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 12]. Curtea a constatat că obligația organelor judiciare, prevăzute la art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., de a se pronunța, prin hotărârile definitive pe care le pronunță, cu privire la legalitatea măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu standardul de protecție prevăzut la art. 5 din Convenție [paragraful 17]. Modalitatea în care organele judiciare enumerate în cuprinsul dispozițiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. își îndeplinesc această obligație nu constituie o problemă de constituționalitate a textului criticat, ci reprezintă un aspect ce vizează interpretarea și aplicarea legii. 9. Înalta Curte observă că Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent să judece recursul în interesul legii, cea care a fundamentat, în mod decisiv, soluția instanței de apel, în prezentul proces, a vizat existența unei măsuri preventive privative de libertate. Noul C. proc. pen. menționeză cinci măsuri preventive - reglementate expres și limitativ în art. 202 alin. (4), trei fiind privative de libertate, iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune). Măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reținerii, al arestării preventive și al arestului la domiciliu, fie alte drepturi sau libertăți fundamentale, în cazul controlului judiciar și în cel al controlului judiciar. Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni [art. 202 alin. (1) din C. proc. pen..]. Ipoteza avută în vedere a fost aceea în care măsura preventivă privativă de libertate îndeplinea cerințele de legalitate, la momentul adoptării ei, soluționarea conflictului de drept penal prin pronunțarea unei soluții definitive de achitare, nefiind de natură să confere, prin ea înseși, un caracter nelegal măsurii preventive, care devine însă nedreaptă. În acest context, s-a statuat, cu putere obligatorie, că apare necesară o mențiune expresă cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, iar competența unei astfel de statuări aparține instanței penale, iar nu instanței civile. Organele judiciare penale au obligația de a examina legalitatea, necesitatea și proporționalitatea măsurii preventive de libertate, în tot cursul procesului penal, cât timp această măsură este în ființă. Dacă ea se menține până la soluționarea pe fond a cauzei, instanța legal învestită este obligată să facă o nouă evaluare, în condițiile art. 399 alin. (1) C. proc. pen.

În prezentul proces, situația este una categoric diferită de aceea avută în vedere la pronunțarea deciziei în interesul legii, anterior evocate. Astfel, împotriva reclamantului nu a fost luată o măsură preventivă privativă de libertate, iar procesul penal nu a fost soluționat în fond prin pronunțarea unei soluții de achitare ori de clasare. Dimpotrivă, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare, cu executare. Privarea de libertate a celui condamnat definitiv a fost luată în faza finală a procesului penal, aceea a executării pedepsei și, mai mult decât atât, la trei ani după ce se împlinise termenul de prescripție a executării pedepsei aplicate.

Or, în raport cu art. 161 alin. (1) C. proc. pen., prescripția înlătură executarea pedepsei principale, ea face să se stingă atât obligația condamnatului de a executa pedeapsa, cât și dreptul statului de a pretinde ca pedeapsa aplicată printr-o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare să fie executată.

În aceste circumstanțe, urmărind efectele prescripției extinctive, ca instituție de drept penal substanțial, hotărârea judecătorească penală definitivă prin care s-a admis contestația la executare și s-a constatat că era împlinit termenul de prescripție a executării pedepsei cu închisoarea, la momentul arestării celui condamnat, poate constitui ea însăși temei al stabiliri caracterului nelegal al privării de libertate.

Privarea de libertate a reclamantului, în considerarea unei pedepse a cărei executate s-a prescris, conferă acestei măsuri un caracter nelegal, stabilit odată cu verificarea condițiilor prescripției, prin hotărârea de admitere a contestației la executare, chiar în absența unei statuări explicite în acest sens. O asemenea statuare excede limitelor învestirii instanței de executare și ea nici nu este necesară, câtă vreme aceasta constată expres împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei, iar în temeiul acestei constatări, cel arestat este pus în libertate, de îndată.

În sensul unei astfel de interpretări sunt și considerentele decizorii ale Curții Constituționale, cuprinse în Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, în vigoare la data pronunțării deciziei instanței de apel, care pleacă de la premisa exprimată cu suficientă claritate că, în cazul unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat, statul încălcându-și propriul său sistem normativ. Tot astfel, subliniază Curtea Constituțională, un asemenea drept trebuie recunoscut și în cazul unei privări "nedrepte" de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare sau achitare, independent de temeiul achitării. Cu privire la această privare de libertate, luată ca măsură preventivă în procesul penal finalizat prin pronunțatrea unei soluții de achitare sau de clasare, este necesar să statueze expres instanța penală, în sensul celor stabilite prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, la care se face trimitere(paragrafele 28-33).

Tocmai pentru că privarea de libertate a fost dispusă ca măsură preventivă, până la soluționarea definitivă a procesului penal, odată cu pronunțarea unei soluții de clasare sau de achitare, apare necesară o statuare expresă cu privire la caracterul nelegal al privării de libertate, un astfel de atribut fiind în măsură să justifice dreptul la despăgubiri, în sensul celor statuate atât prin decizia instanței de contencios constituțional, cât și prin decizia pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii.

Rezultă că, ori de câte ori caracterul nelegal al unei privări de libertate rezultă cu puterea evidenței dintr-o statuare expresă referitoare la faptul că ea s-a realizat prin încălcarea unui norme procesual penale, iar nu ca măsură preventivă, prealabilă unei achitări, primesc incidență dispozițiile art. 539 alin. (1) C. proc. pen., conform cărora: "Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.

În cauza pendinte, prin admiterea contestației la executare,printr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată de o instanță penală, s-a constatat că privarea de libertate a reclamantului, condamnat la pedeapsa închisorii, a avut loc în etapa finală a procesului penal, aceea a executării, însă după împlinirea termenului de prescripție a executării acestei pedepse, fiind luată cu încălcarea normelor procesual penale. În considerarea acestui caracter nelegal al privării de libertate s-a dispus punerea de îndată în libertate a condamnatului.

Contestația la executare a fost întemeiată pe art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. hotărârea penală de condamnare pierzând caracterul său executoriu, astfel încât mandatul de executare a pedepsei nu mai putea fi pus în executare.

Prin urmare, prin admiterea contestația la executare, arestarea reclamantului în baza mandatului de executare a pedepsei devine lipsita de temei legal, fără a fi necesară constatarea nelegalității detenției în mod expres; hotărârea prin care s-a constat prescripția executării pedepsei reprezintă temeiul în baza căruia reclamantul are dreptul la despăgubiri, ca instrument de reparare a încălcării libertății individuale, în mod nelegal.

În acest sens Curtea Constituțională a statuat explicit că, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lita)-d) din C. proc. pen. sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în fata instanței civile va avea ca temei respectiva ordonanța de clasare sau hotărâre judecătorească de achitare(paragraful 54).

Cum dreptul la repararea pagubei este condiționat exclusiv de o nelegală privare de libertate, în tot cursul procesului penal, inclusiv în etapa executării, iar în circumstanțele date ale cauzei, o statuare expresă cu privire la caracterul nelegal nu era necesară, rezultând în mod indiscutabil din soluția dată contestației la executare și a efectelor imediate ale acesteia, acțiunea reclamantului este admisibilă și permite o statuare cu privire la fondul pretențiilor deduse judecății.

În raport cu motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul susține nelegalitatea deciziei instanței de apel care a omis să analizeze pretențiile deduse judecății din perspectiva tuturor temeiurilor de drept invocate, inclusiv a normelor care susțin o acțiune în răspundere civilă delictuală de drept comun.

Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu se verifică. Reclamantul a pretins obligarea Statului român la despăgubiri pentru încălcarea dreptuliui la libertatea individuală, printr-o privare nelegală de libertate, realizată după ce termenul de prescripție a executării pedepsei se împlinise. Or, în jurisprudența sa privind art. 539 din C. proc. pen., Curtea Constituțională a reținut, în mod repetat, că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, fiind cuprinsă în C. proc. pen.. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanță din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1.349 și art. 1.357-1.380 din noul C. civ.. Așadar, procedura reglementată de art. 539 din C. proc. pen. este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului specialia generalibus derogant. De asemenea, procedura specială, reglementată în art. 539 din C. proc. pen., vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispozițiile art. 252 și 253 din C. civ. sau ale art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care reglementează consecințele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viață privată (Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, paragraful 22, Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, paragraful 20) .

Respectând această jurisprudență obligatorie, în mod corect instanța de apel a calificat juridic acțiunea reclamantului și apreciat cu privire la admisibilitatea acesteia exclusiv prin raportatre la norma specială, motivele care susțin soluția pronunțată fiind exprimate cu suficientă claritate și coerență, într-o manieră care exclude orice arbitrariu, respectă exigențele unui proces echitabil și face posibilă exercitarea controlului judiciar.

Pentru toate cele ce preced, aplicând dipozițiile art. 497 C. proc. civ., Inalta Curte va admite recursul declarat de reclamant și va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel, pentru o statuare pe fondul pretențiilor deduse judecății.