ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 780/2022

Ședința publică din data de 06 aprilie 2022

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 300.000 de euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând daune morale, pentru perioada detenției nelegale cuprinsă între data de 07.03.2019 - 03.09.2019 și a sumei de 6.000 de euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând daune materiale.

În drept, reclamantul a invocat art. 539 C. proc. pen., art. 11, art. 20, art. 23 din Constituția României; art. 5 par. 5 din convenția Europeană, Legea nr. 302/2004, art. 1349, art. 1357 din C. civ., art. 194 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1244 din 03.12.2020 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2019, s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată prin întâmpinare.

S-a admis în parte acțiunea civilă formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 4.000 Euro în echivalent în RON la data plății, reprezentând daune morale.

S-au respins toate celelelate pretenții formulate de către reclamant.

Pârâtul a fost obligat la plata sumei de 2.000 RON cu titlul de cheltuieli parțiale de judecată către reclamant.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul A., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș.

Prin decizia nr. 134/A din 25 mai 2021, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și cel declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș împotriva sentinței civile nr. 1244 din 03.12.2020 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosarul nr. x/2019, pe care a schimbat-o în sensul că a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca inadmisibilă.

A respins apelul declarat de reclamant împotriva aceleași sentințe.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre judecare instanței de apel.

Curtea de Apel a respins ca inadmisibila acțiunea reclamantului A., cu motivarea că nu sunt întrunite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 539 C. proc. civ., întrucât nu s-a stabilit caracterul nelegal al privării de libertate prin niciunul dintre actele expres și limitativ enumerate de art. 539 alin. (2) C. proc. civ.

Prin cererea de chemare în judecată s-a invocat ca temei de drept al acțiunii art. 539 C. proc. pen., referitor la dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, indicându-se, totodată, și dispozițiile art. 11, 20, 23 din Constituția României, art. 5 par. 5 din CEDO, precum și prevederile art. 1349 C. civ.- referitoare la răspunderea civila delictuala, respectiv art. 1357 C. civ.,referitoare la răspunderea pentru fapta proprie.

Respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în pretenții a reclamantului cu motivarea ca nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate ale dispozițiile art. 539 C. proc. pen., în condițiile în care reclamantul si-a întemeiat acțiunea prin raportare și la prevederile art. 11, 20 și 23 din Constituție, coroborate cu prevederile art. 5 par. 5 din CEDO și cu prevederile răspunderii civile delictuale ar echivala cu privarea reclamanților de accesul Ia justiție, prin încălcarea art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Prin urmare, chiar daca s-ar retine inadmisibilitatea acțiunii reclamantului întemeiata pe norma speciala, cauza urmează a fi soluționată prin raportare la norma generală-răspunderea civilă delictuală și la celelalte temeiuri de drept invocate.

Instanța a încălcat regulile de procedura a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv hotărârea nu este motivată. Nicăieri în cuprinsul deciziei atacate nu există vreo mențiune cu privire la analiza temeiurilor de drept subsidiare invocate de către reclamant, neexistând nicio apreciere a instanței de apel cu privire la faptul dacă acestea sunt sau nu incidente în cauză.

Hotărârea instanței de apel cu privire la respingerea ca inadmisibila a acțiunii în despăgubiri, motivata de neîndeplinirea cumulativă a prevederilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen. este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

In speță trebuie stabilit dacă prevederile art. 539 alin. (2) C. proc. civ. sunt prin ele însele dispoziții limitativ prevăzute de lege, condiții sine-qua-non, care sa atragă dreptul la despăgubiri pentru lipsire legala de libertate sau există posibilitatea acordării de despăgubiri pentru lipsire de libertate nelegala și în alte situații, în care nu s-a constatat sau nu se impunea constatarea expresă a nelegalității lipsirii de libertate de către organele judiciare și prin actele de jurisdicție prevăzute de art. 539 alin. (2) C. proc. pen.

In argumentarea soluției de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în despăgubiri a reclamantului, întemeiata pe prev.art. 539 C. proc. pen., Curtea de Apel Cluj a făcut trimitere la interpretarea și aplicarea dispozițiilor a dec.pen. 15/18.09.2017 a ICCJ-complet RIL. Instanța de apel face trimitere la "caracterul obligatoriu al dezlegărilor de drept date prin decizia în soluționarea RIL, prevăzute de art. 517 alin. (4) C. proc. civ., preluând în motivarea ei la dezlegarea de drept dată de către ICG, în cadrul RIL-dec.pen. 15/18.09.2017,făcând trimitere de la pct. 41 din considerentele deciziei:"."analiza eventualului caracter nelegal al arestării al arestării unei persoane, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare în faza de executare a pedepsei), se poate realiza,de asemenea, de către instanța penala,pe calea contestației la executare,reglementata în dispozițiile art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. . . . . . . . . . .Legat de cazurile în care se poate formula contestație la executare, trebuie subliniat ca acela prevăzut de art. 598 alin. (1), teza a doua din C. proc. pen., respectiv " când se ivește (...) vreo împiedicare la executare" este foarte cuprinzător, permițând analiza inclusiv a eventualului caracter nelegal al detenției.".

Or, în momentul soluționării pe fond a apelului, 18.05.2021, era publicată în Monitorul Oficial nr. 494/12.05.2021, decizia CCR nr. 136/3.03.2021, cu referire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 539 din C. proc. pen., care:"constată că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d)din C. proc. pen., sau achitare este neconstituțional.".

In cuprinsul considerentelor deciziei Curții Constituționale nr. 494/12.05.2021la punctul 54, aliniatul ultim s-a statuat expres:" Prin urmare, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lita)-d) din C. proc. pen. sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile va avea ca temei respectiva ordonanța de clasare sau hotărâre judecătorească de achitare."

Potrivit art. 31 din L47/1992:" (l)Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.". Obligativitatea aplicării deciziei CCR, în situația în care vizează o dispoziție dintr-o lege, se răsfrânge și asupra modului în care acea dispoziție legală a fost interpretată anterior de către ICCJ, printr-un RIL sau printr-o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în condițiile în care interpretarea data prin aceste decizii este contrară conținutului deciziei CCR.

Prin urmare, rezulta că atâta timp cât interpretarea data prevederilor art. 539 C. proc. pen., prin dec.pen. 15/18.09.2017 de către ICG-complet RIL sunt contrare dec. CCR nr. 136/3.03.2021 și considerentelor acesteia, prevederile dec.pen. 15/18.09.2017 a ICJ-complet de RIL își încetează efectele în întregul ei, atât cu privire la problema de drept care a făcut obiectul sesizării cat și cu privire la dezlegările de drept date în cuprinsul deciziei RIL.

Raportat la cele mai sus arătate pentru a analiza admisibilitatea acțiunii în despăgubiri a reclamantului întemeiată pe prevederile art. 539 C. proc. pen. trebuie stabilit daca pentru lipsirea nelegală de libertate a acestuia este necesară stabilirea caracterului nelegal în mod expres, printr-un act de jurisdicție enumerat în art. 539 alin. (2) C. proc. pen. și de către organele judiciare menționate în acest articol.

In primul rând contestația la executare întemeiată pe prev.art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. vizează situațiile în care intervine o cauză de înlăturare a executării pedepsei, ceea ce semnifica ca hotărârea penală prin care a fost condamnata definitiv o persoană își pierde caracterul executoriu, nemaiputând fi pus în executare mandatul de arestare emis în vederea executării pedepsei.

Prin urmare, în cazul în care instanța de executare admite contestația la executare întemeiată pe prev. art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., arestarea persoanei în baza mandatului de executare a pedepsei este lipsita de temei legal, încă de la momentul inițial al încarcerării, fără a fi necesară constatarea nelegalității detenției condamnatului în mod expres, fapt ce-l îndreptățește pe reclamant la obținerea de despăgubiri potrivit art. 539-541 C. proc. pen. hotărârea prin care s-a constat prescripția executării pedepsei urmând a fi temeiul în baza căruia reclamantul are dreptul la repararea pagubei în fața instanței civile.

Acesta argumentație a stat și la baza pronunțării dec. CCR nr. 136/3.03.2021, în analiza neconstituționalității prevederilor art. 539 C. proc. pen., unde la pct. 54, alin. ultim se menționează expres: "în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lita)-d) din C. proc. pen. sau achitare valorificarea dreptului la repararea pagubei în fata instanței civile va avea ca temei respectiva ordonanța de clasare sau hotărâre judecătorească de achitare ", fiind astfel posibila acordarea de despăgubiri pentru lipsire nelegală de libertate în baza prevederilor art. 539 C. proc. pen., fără a fi necesară constatarea expresă a nelegalității lipsirii de libertate potrivit art. 539 alin. (2) C. proc. pen.

In sensul celor de mai sus, invocă practică judiciară, respectiv s.pen. nr. 653/2015 a Tribunalului Alba

Pentru toate argumentele pe larg expuse, consideră recurentul că decizia atacată este nelegală, trebuind să fie casată în tot, să se constate admisibilă acțiunea reclamantului în despăgubiri întemeiată pe prevederile art. 539 C. proc. pen., urmând a trimite cauza spre rejudecare instanței de apel, pentru a soluționa pe fond pretențiile formulate de către recurentul-reclamant astfel cum a fost indicate prin cererea de chemare în judecată, reiterate prin apelul formulat de către aceasta.

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Verificând legalitatea hotărârii atacate, din perspectiva motivelor de casare invocate de recurent, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este fondat, în considerarea celor ce succed:

2.1. Prin sentința penală nr. 466 din 3 decembrie 2007, pronunțată de Judecătoria Sighetu-Marmației în dosarul penal nr. x/2007, A. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare cu executare, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală. Hotărârea de condamnare a rămas definitivă prin neapelare, în data de 4 ianuarie 2008.

2.2. Faptele pentru care reclamantul a fost condamnat au fost săvârșite în perioada februarie 2003-mai 2004. Reclamantul era recidivist, s-a sustras atât urmăririi penale, cât și executării pedepsei aplicate, stabilindu-se în Spania, începând cu anul 2004.

2.3. Mandatul de executare a pedepsei închisorii a fost emis de Judecătoria Sighetu-Marmației cu nr. x, în data de 4 ianuarie 2008. Ulterior, în data de 12 mai 2008, a fost emis mandatul european de arestare și a fost transmis prin difuzare în data de 13 august 2010.

2.4. Reclamantul a fost arestat de autoritățile spaniole în data de 7 martie 2019 și a fost predat autorităților române în data de 3 mai 2019, executând în total 181 zile de închisoare, în intervalul cuprins între 7 martie 2019 și 3 septembrie 2019, în temeiul mandatului de executare a pedepsei de 3 ani închisoare, nr. x/2018 emis de Judecătoria Sighetu-Marmației.

2.5. În data de 9 iulie 2019, reclamantul a formulat contestație la executare, admisă prin sentința penală nr. 125 din 28 august 2019 a Tribunalului Maramureș, rămasă definitivă. Prin această hotărâre judecătorească, pronunțată de o instanță penală, s-a constatat,în temeiul art. 598 lit. d) că, la momentul arestării, executarea pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 466/3 decembrie 2007 era prescrisă, în raport cu cele statuate prin decizia obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2/2012, conform căreia transmiterea mandatului european de arestate prin difuzare nu produce efect întreruptiv de prescripție. Se reține că termenul de prescripție a executării pedepsei cu închisoarea este de 8 ani și se calculează de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă prin neapelare, respectiv 4 ianuarie 2008, fiind, astfel, împlinit la 4 ianuarie 2016.

2.6. Prin actualul demers judiciar, A. a solicitat obligarea Statului român, chemat în judecată prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata unor daune-morale în valoare de 300 mii euro, pentru perioada detenției nelegale, cuprinsă între 7 martie 2019 și 3 septembrie 2019, precum și la plata unor daune-materiale în valoare de 6.000 euro.

În drept, reclamantul a invocat art. 539 C. proc. pen., art. 11, art. 20, art. 23 din Constituția României; art. 5 par. 5 din convenția Europeană, Legea nr. 302/2004, art. 1349, art. 1357 din C. civ., art. 194 C. proc. civ.

2.7. În apărare, Statul român a invocat excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului, susținând, în esență, că admiterea contestației la executate, pentru motivul că a intervenit prescripția executării pedepsei, nu echivalează cu nelegalitatea detenției, atâta timp cât nu s-a constatat, în mod explicit, prin hotărâre a instanței penale, caracterul nelegal al executării pedepsei.

2.8. În primă instanță, a fost respinsă excepția inadmisibilități acțiunii, iar pe fond, acțiunea reclamantului a fost parțial admisă, fiind obligat pârâtul la despăgubiri reprezentând daune-morale în valoare de 4.000 euro, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

2.9. Cu prilejul judecăți în apel, consecutiv admiterii apelului exercitat de partea pârâtă în proces și respingerii apelului declarat de reclamant, acțiunea în pretenții s-a respins ca inadmisibilă.

Considerentele care fundamentează cele două hotărâri ale instanțelor de fond au fost expuse, în sinteză, în partea introductivă a prezentei decizii.

"(1) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.

(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei."

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii reține că sintagma "instanța de judecată învestită cu judecarea cauzei" din cuprinsul art. 539 alin. (2) C. proc. pen., se referă doar la instanța penală învestită cu judecarea cauzei în primă instanță sau apel ori, eventual, cu o cale extraordinară de atac(paragraful 34). Organele judiciare penale au obligația de a face un examen al legalității măsurii preventive privative de libertate (pe lângă cel al necesității și proporționalității) în tot cursul procesului penal, cât timp această măsură este în ființă. Pe de altă parte, analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei persoane, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare (în faza de executare a pedepsei), se poate realiza de asemenea de către instanța penală pe cale contestației la executare, reglementată în dispozițiile art. 597- 599 din C. proc. pen..(paragraful 41). Caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate nu poate fi dedus din soluția pronunțată în soluționarea conflictului de drept penal de către instanța învestită cu soluționarea în fond a cauzei, ci trebuie constat de organele penale competente prin raportare la prevederile legale aplicabile în materie(paragraful 54).Aceasta întrucât hotărârea penală definitivă de achitare nu poate conferi implicit caracter nelegal măsurii privative de libertate(paragraful 43).

Problema de drept, în contextul căruia a fost sesizată Curtea Constituțională a vizat existența unei măsuri privative de libertate care îndeplinește cerințele de legalitate cuprinse în C. proc. pen. și art. 5 par. 1 lit. c) din Convenție, fiind, așadar, dispusă potrivit legii, dar care devine nedreaptă ca urmare a unei soluții de respingere pe fond a acuzației în materie penală formulate.

În acest context, Curtea Constituțională statuează, prin considerente decizorii, în sensul că, dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiții nelegale statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că și-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel și privarea de libertate a unei persoane față de care, analizând fondul acuzației, statul nu reușește să răstoarne prezumția de nevinovăție reclamă un necesar drept la despăgubire. Fiind privată de libertate în considerarea acuzației aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzației are ca efect reținerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. Situația relevată indică același grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat. Faptul că privarea de libertate se dovedește a fi injustă și nedreaptă de abia la sfârșitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă și nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei și că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptățită(paragraful38).

De aceea, statul este obligat să recunoască și să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferențiere sub acest aspect nu este decât una artificială care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncții de orice natură a sistemului judiciar(paragraful42).

Condiționarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul legal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispozițiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) și art. 1 alin. (3) din Constituție în condițiile în care, în temeiul acestor dispoziții constituționale, și soluția de achitare/clasare dată pe fondul acuzației în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate(paragraful44).

În consecință, Curtea Constituțională constată că, prin prisma art. 1 alin. (3) și art. 23 alin. (1) din Constituție, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluționat prin aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. generează un prejudiciu persoanei supuse acestei măsuri, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție. Prin urmare, Curtea reține că nu există o relație de congruență între textele constituționale antereferite și viziunea restrictivă a C. proc. pen., care leagă dreptul la despăgubiri asociat privării nelegale de libertate de încălcarea unei norme legale în luarea/prelungirea/menținerea măsurii preventive. Întrucât un text de lege nu poate restrânge sfera de aplicabilitate a unor prevederi constituționale și nu poate avea prevalență în raport cu o normă de rang constituțional, unei soluții de achitare/clasare date într-un proces penal pentru motivele antereferite trebuie să i se confere aceeași finalitate reparatorie din moment ce ea dovedește încălcarea aceleiași valori constituționale - inviolabilitatea libertății individuale a persoanei - precum în cazul nerespectării normelor legale privind luarea/prelungirea/menținerea măsurii preventive privative de libertate(paragraful45).

Instanța de contencios constituțional reține că recunoașterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecință a art. 5 par. 5 din Convenție, ci al art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție. Aceste texte constituționale oferă un standard mai înalt de protecție libertății individuale decât cel stabilit de Convenție(paragraful47).

Referitor la autoritatea competentă să constate privarea nelegală de libertate care dă dreptul la repararea pagubei, Curtea, în jurisprudența sa, a reținut că art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. condiționează repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestite cu judecarea cauzei, după caz. Această condiționare instituie, în sarcina organelor judiciare anterior referite, o obligație de a se pronunța prin încheieri definitive, conform textului criticat, cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunță hotărârea definitivă și care au făcut obiectul controlului pe calea contestației, sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204-206 din C. proc. pen.. De asemenea, aceasta presupune obligația instanței de judecată care se pronunță prin hotărâre definitivă asupra cauzei de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate [Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 12]. Curtea a constatat că obligația organelor judiciare, prevăzute la art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., de a se pronunța, prin hotărârile definitive pe care le pronunță, cu privire la legalitatea măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu standardul de protecție prevăzut la art. 5 din Convenție [paragraful 17]. Modalitatea în care organele judiciare enumerate în cuprinsul dispozițiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. își îndeplinesc această obligație nu constituie o problemă de constituționalitate a textului criticat, ci reprezintă un aspect ce vizează interpretarea și aplicarea legii.

Noul C. proc. pen. menționeză cinci măsuri preventive - reglementate expres și limitativ în art. 202 alin. (4), trei fiind privative de libertate, iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune). Măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reținerii, al arestării preventive și al arestului la domiciliu, fie alte drepturi sau libertăți fundamentale, în cazul controlului judiciar și în cel al controlului judiciar. Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni [art. 202 alin. (1) din C. proc. pen..].

Ipoteza avută în vedere a fost aceea în care măsura preventivă privativă de libertate îndeplinea cerințele de legalitate, la momentul adoptării ei, soluționarea conflictului de drept penal prin pronunțarea unei soluții definitive de achitare, nefiind de natură să confere, prin ea înseși, un caracter nelegal măsurii preventive, care devine însă nedreaptă. În acest context, s-a statuat, cu putere obligatorie, că apare necesară o mențiune expresă cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, iar competența unei astfel de statuări aparține instanței penale, iar nu instanței civile. Organele judiciare penale au obligația de a examina legalitatea, necesitatea și proporționalitatea măsurii preventive de libertate, în tot cursul procesului penal, cât timp această măsură este în ființă. Dacă ea se menține până la soluționarea pe fond a cauzei, instanța legal învestită este obligată să facă o nouă evaluare, în condițiile art. 399 alin. (1) C. proc. pen.

"Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.

Reclamantul a pretins obligarea Statului român la despăgubiri pentru încălcarea dreptuliui la libertatea individuală, printr-o privare nelegală de libertate, realizată după ce termenul de prescripție a executării pedepsei se împlinise.

Or, în jurisprudența sa privind art. 539 din C. proc. pen., Curtea Constituțională a reținut, în mod repetat, că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, fiind cuprinsă în C. proc. pen.. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanță din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1.349 și art. 1.357-1.380 din noul C. civ.. Așadar, procedura reglementată de art. 539 din C. proc. pen. este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului specialia generalibus derogant. De asemenea, procedura specială, reglementată în art. 539 din C. proc. pen., vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispozițiile art. 252 și 253 din C. civ. sau ale art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care reglementează consecințele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viață privată (Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, paragraful 22, Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, paragraful 20) .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecății recursului formulată de recurentul-reclamant A..

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 134/A din 25 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 06 aprilie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.