ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 354/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2231/D din 15 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul K.L. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, sector 5, str. A. și în consecință: În baza art. 1 alin. (2) lit. a) din Legii nr. 221/2009, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, obligă pârâtul să plătească reclamantului, în nume propriu pentru condamnarea cu caracter politic suma de 10.000 euro cu titlu de daune morale. Au fost respinse restul pretențiilor ca nefondate.

Pentru a pronunța astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente: Reclamantul justifică calitatea procesuală activă, prin prisma dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care recunoaște dreptul de a obține măsuri reparatorii pentru orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv. Față de obiectul cererii de chemare în judecată, tribunalul reține că pretențiile reclamantului se întemeiază pe art. 1, art. 2 lit. a), art. 5 lit. a) din Legii nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G.

nr. 62/2010. Ambele infracțiuni [art. 209 C. pen. și art. 327 alin. (3) C. pen.] care au condus la pedepsirea reclamantului sunt prevăzute în categoria celor pentru care condamnarea are un caracter politic conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și pentru care se cuvine a se acorda daune morale în compensare pentru repararea prejudiciului moral suferit, la nivelul maxim stabilit prin O.U.G. nr. 62/2010, fără a putea fi depășit acest prag, întrucât potrivit art. II dispozițiile de modificare ale legii, stabilite prin noul cadru normativ O.U.G. nr. 62/2010 se aplică proceselor în curs pentru care nu există o hotărâre judecătorească definitivă dată până la data intrării în vigoare a ordonanței.

În cuantificarea acestor daune, cum este și cazul în speță, s-au avut în vedere consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, precum și importanța valorilor morale lezate – dreptul la libertate individuală, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, vârsta la data condamnării. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul K.L., iar prin decizia civilă nr. 88 din 30 martie 2011 a Curții de Apel Oradea s-a admis apelul reclamantului, s-a modificat hotărârea instanței de fond în sensul majorării cuantumului despăgubirilor stabilite în favoarea reclamantului de la 10.000 euro la 100.000 euro, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Așadar în mod temeinic reține instanța de fond caracterul politic al condamnării dispusă față de reclamant, ambele infracțiuni (art. 209 C. pen. și 327 C. pen.) care au condus la pedepsirea acestuia fiind prevăzute în categoria celor pentru care condamnarea are caracter politic conform art. 1 alin. (2) lit. a). Sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, se apreciază ca greșita soluția instanței de fond în sensul cuantificării acestor daune în limitele stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010, fără a se avea în vedere circumstanțele concrete ale cauzei, în condițiile în care acțiunea a fost promovată de reclamant anterior intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 62/2010, acesta având astfel speranța legitimă a realizării dreptului în virtutea Legii nr. 221/2009 nemodificată. De altfel, dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 situație față de care, în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, în prezent ordonanța invocată nu-și mai produce efecte juridice. Din examinarea jurisprudenței din ultimii ani a CEDO reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției se observă că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situația în care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond deși solicitanții puteau pretinde că aveau o speranță legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în conformitate cu dispozițiile legale interne și cu jurisprudența instanțelor.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Satu Mare. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat nelegalitatea hotărârii în condițiile nerespectării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 deși acestea erau obligatorii pentru instanță, în condițiile în care prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale.

Aceleași critici de nelegalitate sunt invocate și de pârâtul Statul Român cu referire la incidența Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, nefiind posibilă în opinia recurentului nici aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010. Față de excepțiile ridicate, Înalta Curte a reținut că acestea sunt nefondate și le-a respins având în vedere următoarele aspecte. În ceea ce privește excepțiile tardivității, inadmisibilității și nulității recursurilor, au fost respinse în condițiile exercitării recursului în termenul de recurs prevăzut de art. 301 C. proc. civ., raportat la data comunicării hotărârii și data declarării recursului și în condițiile în care din cererea de recurs se desprind motive de nelegalitate încadrabile în dispozițiile art. 304 C. proc.

civ., cu atât mai mult cu cât sunt prezente și motive de ordine publică legate de incidența Deciziilor Curții Constituționale privind neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legii nr. 221/2009 (Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile sale au devenit obligatorii), invocate și în apel, dar pe care instanța le-a înlăturat în mod nelegal nu prin prisma puterii lor obligatorie ci prin prisma jurisprudenței proprii a instanței. Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte prin decizia nr. 5150 din 9 iulie 2012 a respins cererea de suspendare și de sesizare a Curții Constituționale formulată de intimatul-reclamant K.L.

privind excepția de neconstituționalitate a art. 45 alin. (3) și (5) teza I C. proc. civ., așa cum au fost modificate prin art. l pct. 19 din O.U.G. nr. 138/2000, a respins excepțiile invocate de intimatul-reclamant K.L., respectiv, excepția tardivității, inadmisibilității, nulității și a lipsei de interes a recursurilor declarate în cauză, a admis recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare și de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 88 din 30 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, Curtea de Apel Oradea.

La data de 28 noiembrie 2014, K.L. a formulat cerere de revizuire a deciziei nr. 5150 din 9 iulie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, indicând următoarele motive, întemeindu-și cererea pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Revizuentul arată că, ulterior pronunțării soluției de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia 5150/2012, Curtea de Apel Oradea în data de 30 octombrie 2014, a pronunțat în cursul judecării cauzei Dosarului nr. 864/83/2010* o încheiere, prin care reține faptul că părțile, Statul Român prin reprezentant și Ministerul Public prin reprezentant, nu au declarat apel. Se mai reține faptul că în cauză este declarat un singur apel, cel formulat de către revizuentul K.L.

Verificând admisibilitatea cererii de revizuire prin raportare la dispozițiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ., chestiune pusă în discuție din oficiu la termenul de dezbateri din 30 ianuarie 2015, Înalta Curte reține următoarele: Revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile prevăzute în mod expres de lege. Art. 322 alin. (1) C. proc. civ. prevede că se poate cere revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul. În înțelesul textului menționat, pot face obiect al cererii de revizuire numai hotărârile prin care s-a rezolvat fondul pretenției deduse judecății.

Nu pot face obiect al revizuirii hotărârile prin care nu se analizează sau nu se evocă fondul cauzei și anume: hotărârile de declinare a competenței, regulatorul de competență, hotărârile de expedient, hotărârile prin care se respinge sau se anulează apelul în recursul în temeiul unei excepții procesuale sau deciziile de casare (hotărârile prin care s-a admis recursul și s-a casat cu trimitere sau reținere). În speță, cererea de revizuire este îndreptată împotriva unei hotărâri judecătorești prin care s-a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de recurentul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Decizia de casare din prezenta cauză nu se încadrează în categoriile de hotărâri judecătorești prevăzute de art. 322 alin. (1) C. proc. civ. ca putând face obiect al revizuirii, deoarece nu este o hotărâre dată asupra fondului cauzei. În consecință, nefiind îndeplinită condiția de admisibilitate referitoare la obiectul revizuirii, ce decurge din dispozițiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire dedusă judecății, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuentul K.L. împotriva deciziei nr. 5150 din 9 iulie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 ianuarie 2015.