ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5150/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5150/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr.

2231/ D din 15 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare s-a admis în

parte acțiunea civilă formulată de reclamantul K.L. în contradictoriu cu

pârâtul

S.R. prin M.F.P.B.,

și în

consecință:

În baza art. 1 alin.

(2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, obligă pârâtul să

plătească reclamantului, în nume propriu pentru condamnarea cu caracter politic

suma de 10.000 Euro cu titlu de daune morale.

Respinge restul

pretențiilor ca nefondate.

Pentru a pronunța

astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamantul justifică

calitatea procesuală activă, prin prisma dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 221/2009, care recunoaște dreptul de a obține măsuri reparatorii pentru

orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane,

soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.

Față de obiectul

cererii de chemare în judecată, tribunalul reține că pretențiile reclamantului

se întemeiază pe art. 1, art. 2 lit. a), art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.

Prin conținutul art. 1

din actul normativ evocat, legiuitorul a definit conținutul noțiunii de

condamnare cu caracter politic ca fiind orice condamnare dispusă printr-o

hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 06 martie 1945 - 22

decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 06 martie 1945 sau

după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul

totalitar comunist instaurat la data de 06 martie 1945, prezumând prin art. 2

infracțiunile pentru care condamnările au caracter politic.

Prin sentința penală nr.

617 din 18 august 1950 a Tribunalului Militar Cluj reclamantul, minor la vremea

respectivă, a fost condamnat la 4 ani de închisoare corecțională pentru delict

de uneltire contra ordinii sociale și 2 ani de închisoare corecțională pentru

delictul de instigare publică, urmând să execute pedeapsa cea mai grea,

hotărâre rămasă definitivă prin decizia nr. 3354 din 19 octombrie 1950. cu

executare la Penitenciarul V.N. Reclamantul a fost reținut în arest preventiv

începând cu 23 ianuarie 1950 fiind pus în libertate la 11 mai 1954, așa cum

rezultă din înscrisurile comunicate la solicitarea instanței de C.N.S.A.S.

Ambele infracțiuni [(art.

209 C. pen. și art. 327 alin. (3) C. pen.)] care au condus la pedepsirea

reclamantului sunt prevăzute în categoria celor pentru care condamnarea are un

caracter politic conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și

pentru care se cuvine a se acorda daune morale în compensare pentru repararea

prejudiciului moral suferit, la nivelul maxim stabilit prin O.U.G. nr. 62/2010,

fără a putea fi depășit acest prag întrucât potrivit art. II dispozițiile de

modificare ale legii, stabilite prin noul cadru normativ O.U.G. nr. 62/2010 se

aplică proceselor în curs pentru care nu există o hotărâre judecătorească

definitivă dată până la data intrării în vigoare a ordonanței.

În cuantificarea

acestor daune, cum este și cazul în speță, s-au avut în vedere consecințele

negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, precum și importanța

valorilor morale lezate, dreptul la libertate individuală, măsura în care au

fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute

consecințele vătămării, vârsta la data condamnării.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamantul K.L., iar prin decizia civilă nr. 88 din

30 martie 2011 a Curții de Apel Oradea s-a admis apelul reclamantului, s-a

modificat hotărârea instanței de fond în sensul majorării cuantumului

despăgubirilor stabilite în favoarea reclamantului de la 10.000 Euro la 100.000

Euro, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța

această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

În speță, s-a

formulat apel doar de către reclamant, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Oradea depunând doar precizări în cuprinsul cărora a criticat sentința pentru

nelegalitate și netemeinicie, astfel că sentința urmează a fi analizată în

limitele investirii instanței de apel, avându-se totodată în vedere și

apărările invocate de intimați pe fondul cauzei, criticile ce vizează

supraevaluarea despăgubirilor urmând a fi înlăturate dată fiind de lipsa unui

apel declarat de pârâți.

În speță, tema

pretențiilor în cauza dedusă judecății o formează obligarea pârâtului S.R. prin

M.F.P. la repararea prejudiciului produs urmare a condamnării dispusă față de

reclamant prin Sentința penală nr. 617 din 18 august 1950 a Tribunalului Militar Cluj, cererea fiind fundamentată pe dispozițiile art. 3 și 4 din L.

221/2009.

Astfel, cum rezultă

din actele dosarului prin Sentința penală nr. 617 din 18 august 1950 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul (minor) a fost condamnat la 4 ani închisoare

corecțională pentru delict de uneltire contra ordinii sociale și 2 ani

închisoare corecționale pentru delictul de instigare publică urmând să execute

pedeapsa cea mai grea, hotărârea rămânând definitivă prin decizia nr. 3354 din 19

octombrie 1950 cu executarea în Penitenciarul V.N. Reclamantul a fost reținut

în arest preventiv începând cu data de 23 ianuarie 1950 fiind pus în libertate

la data de 11 mai 1954

Așadar, în mod

temeinic reține instanța de fond caracterul politic al condamnării dispusă față

de reclamant, ambele infracțiuni (art. 209 C. pen. și 327 C. pen.) care au

condus la pedepsirea acestuia fiind prevăzute în categoria celor pentru care

condamnarea are caracter politic conform art. 1 alin. (2) lit. a).

Sub aspectul

stabilirii cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, se apreciază ca

greșita soluția instanței de fond în sensul cuantificării acestor daune în limitele

stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010, fără a se avea în vedere circumstanțele

concrete ale cauzei, în condițiile în care acțiunea a fost promovată de

reclamant anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 62/2010, acesta având

astfel speranța legitimă a realizării dreptului în virtutea Legii nr. 221/2009

nemodificată.

De altfel,

dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale prin

decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 situație față de care, în conformitate

cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, în prezent ordonanța

invocată nu-și mai produce efecte juridice.

Este adevărat faptul

că, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale și prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată

în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile sale au

devenit obligatorii, însă până la publicare deciziei practica Curții de Apel

Oradea a fost constantă în admiterea acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009,

având un obiect similar cu cel din cauza de față.

Din examinarea

jurisprudenței din ultimii ani ai C.E.D.O. reflectată în hotărârile de

condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al

Convenției se observă că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc

în situația în care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor

drepturi nu au fost examinate pe fond deși solicitanții puteau pretinde că

aveau o speranță legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în conformitate

cu dispozițiile legale interne și cu jurisprudența instanțelor.

Cât despre noțiunea

de speranță legitimă Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la

care se referă este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat ca fiind

valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul

intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită

a instanțelor.

Ori, cum până la

publicarea deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010, 15 noiembrie 2010, practica

Curții de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, se apreciază

că pentru acțiunile introduse anterior acestei date, solicitanții aveau

speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform jurisprudenței de până

atunci a acestei instanțe.

Prin urmare, în cazul

acestor acțiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al

Convenției, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României,

prioritatea normei din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994,

face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea

fundamentală.

Acțiunea se impune a

fi admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din C.E.D.O., ce consacră

principiul nediscriminării, reclamantul neputând fi discriminat fără o

justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte persoane aflate într-o

situație similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a S.R.

anterior datei mai sus arătate.

Raportat la toate

aceste dispoziții legale, avându-se totodată în vedere circumstanțele concrete

ale cauzei, durata măsurii dispusă față de reclamant,în speță durata detenției,

consecințele pe care această măsură le-a produs asupra stării de sănătate a

recurentului, a vieții familiale fiind evident că o arestare respectiv

inculpare pe nedrept produce celor în cauză suferințe pe plan moral, social și

profesional, lezând drepturi fundamentale precum demnitatea, onoarea,

libertatea individuală, instanța apreciază că pentru a se asigura o reparație

corespunzătoare a prejudiciului moral suferit de reclamant se impune majorarea

cuantumului daunelor morale de la 10000 Euro la 100.000 Euro sumă pretinsă de

reclamant și apreciată ca întemeiată.

În acest sens va fi

avută în vedere și practica constantă a C.E.D.O. potrivit căreia atunci când

drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin măsuri ce s-au

dovedit a fi abuzive, persoana are dreptul la repararea prejudiciului cauzat,

cuantumul prejudiciului apreciindu-se din perspectiva criteriilor generale

lăsate la aprecierea judecătorului, lucru pe deplin justificat de faptul că

prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte, stricte, din

moment ce diferă de la o persoană la alta în funcție de circumstanțele concrete

ale fiecărui caz.

C.E.D.O. însăși

atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare

prestabilite, ci judecată în echitate.

Ori, judecând în

echitate în speță se apreciază că suma de 100.000 EURO este de natură să

asigure o reparație completă prin urmările produse de condamnarea cu caracter

politic dispusă față de reclamant, aceasta fiind de altfel și practica

constantă a Curții în cazuri similare, prin raportare la perioada efectivă a detenției.

Cât privește

susținerile intimaților în sensul că măsurile reparatorii în cazul în speță au

fost reglementate prin dispoziții legale anterioare cuprinse în Decretul – Lege

nr. 118/1990 respectiv O.U.G. nr. 214/1999, astfel încât nu se justifică o dublă

reparație, acestea urmează a fi înlăturate ca nefondate, Legea nr. 221/2009

având un caracter de complinire fără a înlătura însă drepturile deja stabilite

prin legile anterioare.

Că este așa, o

dovedește scopul pentru care legea a fost adoptată și anume înlăturarea

consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor

pentru care s-a dispus prin aceste condamnări decăderea din drepturi,

degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale dacă reparațiile obținute

prin efectul Decretul – Lege 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt

suficiente.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea

și S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.J. Satu Mare.

Astfel, criticile

aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele

aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul M.P. - Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat nelegalitatea hotărârii recurenta

în condițiile nerespectării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010 deși acestea erau obligatorii pentru instanță, în condițiile în

care prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009 au fost

declarate neconstituționale, situație în care hotărârea este lipsită de temei

legal, cu atât mai mult cu cât s-a dispus majorarea daunelor morale în

condițiile în care fiind incidente dispozițiile Deciziei nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, acest aspect nu mai putea constitui

obiect de analiză al instanței de apel.

Aceleași critici de

nelegalitate sunt invocate și de pârâtul S.R. cu referire la incidența Deciziei

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, nefiind posibilă în

opinia recurentului nici aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010.

Intimatul

K.L. la 14 martie 2012 a formulat o cerere suspendare a cauzei în temeiul art.

244 pct. 1 C. proc. civ. și respectiv de sesizare a Curții Constituționale cu excepția

de neconstituționalitate a art. 45 alin. (3) și (5) Teza I C. proc. civ., așa

cum au fost modificate prin art. l pct. 19 din O.U.G. nr. 138/2000.

Același intimat, prin

concluziile depuse la dosar, a mai ridicat excepția tardivității recursului declarat

de D.G.F.P. Satu Mare, excepția inadmisibilității recursurilor pentru

încălcarea procedurii legale de excitare a căilor de atac prin înaintarea recursurilor

omisso medio, și excepția nulității recursului declarat de M.P. prin Procurorul

Parchetului de pe lângă Curtea de apel Oradea întrucât nu este motivat conform

dispozițiilor art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.

Față de excepțiile

ridicate, Înalta Curte reține că acestea sunt nefondate urmând a le respinge având

în vedre următoarele aspecte.

În ce privește

cererea de suspendare a cauzei în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., este

de reținut că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele exprese și imperative ale

acestor dispoziții în condițiile în care, potrivit art. 244 pct. 1 C. proc.

civ., instanța poate suspenda judecata când dezlegarea pricinii atârnă, în

totul sau în parte, de existența sau neexistența unui drept ce formează

obiectul unei alte judecăți, nefiind indicată existența unui alt litigiu de

care să depindă soluționarea prezentei cauze.

Astfel, textul se

referă la existența unor chestiuni prejudiciale a căror soluționare ar putea

avea o înrâurire hotărâtoare asupra rezolvării cauzei. Aliniatul final al

aceluiași articol dispune că suspendarea va dăinui până când hotărârea

pronunțată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă. În

acest caz, în cererea pentru redeschiderea judecății, partea interesată va

arăta, pe lângă numărul dosarului data și cauza suspendării, și elementul care

a dus la dispariția motivului de suspendare, respectiv va indica numărul

hotărârii pronunțate în cauza din pricina căreia s-a dispus suspendarea, cu

arătarea și dovedirea aspectului că aceasta este definitivă și irevocabilă. În

caz contrar, repunerea pe rol a cauzei nu este posibilă, dispozițiile art. 244

alin. final în sensul că suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunțată

în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă fiind imperative.

În

ce privește cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de

neconstituționalitate a art. 45 alin. (3) și (5) Teza I C. proc. civ. așa cum

au fost modificate prin art. l pct. 19 din O.U.G. nr. 138/2000. Înalta Curte

reține că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 29 din Legea nr. 47/1995

motiv pentru care cererea urmează a fi respinsă.

În

ce privesc excepțiile tardivității, inadmisibilității și nulității recursurilor,

acestea urmează a fi respinse în condițiile exercitării recursului în termenul de

recurs prevăzut de art. 301 C. proc. civ., raportat la data comunicării

hotărârii și data declarării recursului și în condițiile în care din cererea de

recurs se desprind motive de nelegalitate încadrabile în dispozițiile art. 304 C.

proc. civ., cu atât mai mult cu cât sunt prezente și motive de ordine publică

legate de incidența Deciziilor Curții Constituționale privind neconstituționalitatea

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (Decizia nr. 1358/2010,

publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile

sale au devenit obligatorii), invocate și în apel, dar pe care instanța le-a înlăturat

în mod nelegal nu prin prisma puterii lor obligatorie ci prin prisma

jurisprudenței proprii a inștanței.

Examinând

hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 31 din

Legea nr. 47/1997 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale

republicată, decizia prin care se contestă neconstituționalitatea unei legi sau

a unei ordonanțe ori dispoziției unei legi sau unei ordonanțe, în vigoare, este

definitivă și obligatorie, producând efecte de la data publicării sale asupra

cauzelor în care își are incidența textul legal declarat neconstituțional.

Alin. (3) al

aceluiași articol, face trimitere la situația în care în termen de 45 de zile

de la comunicarea deciziei Curții Constituționale, Parlamentul sau Guvernul,

după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției, primele fiind suspendate de drept în acest interval de timp, după

care își încetează efectele juridice [(în acest sens și dispozițiile art. 147 alin.

(1) din Constituție)].

Or, textul legal care

a constituit temeiul juridic al acțiunii reclamantului nu a fost modificat în

perioada de 45 de zile de la pronunțarea deciziilor în M. Of. al României,

astfel că acestuia i-au încetat efectele juridice. De altfel, dispozițiile O.U.G.

nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1354/2010

situație față de care, în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția

României, în prezent ordonanța invocată nu-și mai produce efecte juridice [(art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009)].

Deși aceste aspecte erau

cunoscute de instanța de apel, fiind aspecte de ordine publică, totuși în nejustificat,

și nelegal se reține

că deși Curtea

Constituțională a declarat neconstituționale și

prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of.

din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile sale au devenit

obligatorii, totuși până la publicare deciziei, practica Curții de Apel Oradea

a fost constantă în admiterea acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009,

având un obiect similar cu cel din cauza de față.

Or, în condițiile în

care instanța de apel nu analizează cauza prin prisma motivelor de ordine

publică incidente în cauză, reținând doar existența unei practici judiciare

constante a Curții de Apel Oradea în cauze similare, considerentele hotărârii

nu se circumscriu exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care nu

poate fi exercitat controlul judiciar în raport de obiectul dedus judecății, și

de motivele de apel invocate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

cererea de suspendare și de sesizare a Curții

Constituționale

formulată de intimatul-reclamant K.L.

privind excepția de

neconstituționalitate a art. 45 alin. (3) și (5) Teza I C. proc. civ., așa cum

au fost modificate prin art. l pct. 19 din O.U.G. nr. 138/2000.

Respinge excepțiile invocate de intimatul-reclamant K.L.

, respectiv:

tardivității, inadmisibilității, nulității și a lipsei de interes a

recursurilor declarate în cauză.

Admite

recursurile declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.

P. Satu Mare și de

recurentul M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva

deciziei nr. 88 din 30 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă

mixtă.

Casează

decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, Curtea de

apel Oradea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 9 iulie 2012

.