ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5150/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 2231/ D din 15 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul K.L. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P.B., și în consecință: În baza art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, obligă pârâtul să plătească reclamantului, în nume propriu pentru condamnarea cu caracter politic suma de 10.000 Euro cu titlu de daune morale. Respinge restul pretențiilor ca nefondate.

Pentru a pronunța astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente: Reclamantul justifică calitatea procesuală activă, prin prisma dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care recunoaște dreptul de a obține măsuri reparatorii pentru orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv. Față de obiectul cererii de chemare în judecată, tribunalul reține că pretențiile reclamantului se întemeiază pe art. 1, art. 2 lit. a), art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010. Prin conținutul art. 1 din actul normativ evocat, legiuitorul a definit conținutul noțiunii de condamnare cu caracter politic ca fiind orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 06 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar comunist instaurat la data de 06 martie 1945, prezumând prin art. 2 infracțiunile pentru care condamnările au caracter politic.

Prin sentința penală nr. 617 din 18 august 1950 a Tribunalului Militar Cluj reclamantul, minor la vremea respectivă, a fost condamnat la 4 ani de închisoare corecțională pentru delict de uneltire contra ordinii sociale și 2 ani de închisoare corecțională pentru delictul de instigare publică, urmând să execute pedeapsa cea mai grea, hotărâre rămasă definitivă prin decizia nr. 3354 din 19 octombrie 1950. cu executare la Penitenciarul V.N. Reclamantul a fost reținut în arest preventiv începând cu 23 ianuarie 1950 fiind pus în libertate la 11 mai 1954, așa cum rezultă din înscrisurile comunicate la solicitarea instanței de C.N.S.A.S. Ambele infracțiuni [(art. 209 C. pen.

și art. 327 alin. (3) C. pen.)] care au condus la pedepsirea reclamantului sunt prevăzute în categoria celor pentru care condamnarea are un caracter politic conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și pentru care se cuvine a se acorda daune morale în compensare pentru repararea prejudiciului moral suferit, la nivelul maxim stabilit prin O.U.G. nr. 62/2010, fără a putea fi depășit acest prag întrucât potrivit art. II dispozițiile de modificare ale legii, stabilite prin noul cadru normativ O.U.G. nr. 62/2010 se aplică proceselor în curs pentru care nu există o hotărâre judecătorească definitivă dată până la data intrării în vigoare a ordonanței.

În cuantificarea acestor daune, cum este și cazul în speță, s-au avut în vedere consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, precum și importanța valorilor morale lezate, dreptul la libertate individuală, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, vârsta la data condamnării. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul K.L., iar prin decizia civilă nr. 88 din 30 martie 2011 a Curții de Apel Oradea s-a admis apelul reclamantului, s-a modificat hotărârea instanței de fond în sensul majorării cuantumului despăgubirilor stabilite în favoarea reclamantului de la 10.000 Euro la 100.000 Euro, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: În speță, s-a formulat apel doar de către reclamant, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea depunând doar precizări în cuprinsul cărora a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, astfel că sentința urmează a fi analizată în limitele investirii instanței de apel, avându-se totodată în vedere și apărările invocate de intimați pe fondul cauzei, criticile ce vizează supraevaluarea despăgubirilor urmând a fi înlăturate dată fiind de lipsa unui apel declarat de pârâți. În speță, tema pretențiilor în cauza dedusă judecății o formează obligarea pârâtului S.R. prin M.F.P. la repararea prejudiciului produs urmare a condamnării dispusă față de reclamant prin Sentința penală nr. 617 din 18 august 1950 a Tribunalului Militar Cluj, cererea fiind fundamentată pe dispozițiile art. 3 și 4 din L. 221/2009.

Astfel, cum rezultă din actele dosarului prin Sentința penală nr. 617 din 18 august 1950 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul (minor) a fost condamnat la 4 ani închisoare corecțională pentru delict de uneltire contra ordinii sociale și 2 ani închisoare corecționale pentru delictul de instigare publică urmând să execute pedeapsa cea mai grea, hotărârea rămânând definitivă prin decizia nr. 3354 din 19 octombrie 1950 cu executarea în Penitenciarul V.N. Reclamantul a fost reținut în arest preventiv începând cu data de 23 ianuarie 1950 fiind pus în libertate la data de 11 mai 1954 Așadar, în mod temeinic reține instanța de fond caracterul politic al condamnării dispusă față de reclamant, ambele infracțiuni (art. 209 C. pen.

și 327 C. pen.) care au condus la pedepsirea acestuia fiind prevăzute în categoria celor pentru care condamnarea are caracter politic conform art. 1 alin. (2) lit. a). Sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, se apreciază ca greșita soluția instanței de fond în sensul cuantificării acestor daune în limitele stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010, fără a se avea în vedere circumstanțele concrete ale cauzei, în condițiile în care acțiunea a fost promovată de reclamant anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 62/2010, acesta având astfel speranța legitimă a realizării dreptului în virtutea Legii nr. 221/2009 nemodificată. De altfel, dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 situație față de care, în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, în prezent ordonanța invocată nu-și mai produce efecte juridice.

Este adevărat faptul că, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale și prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile sale au devenit obligatorii, însă până la publicare deciziei practica Curții de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de față. Din examinarea jurisprudenței din ultimii ani ai C.E.D.O.

reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției se observă că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situația în care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond deși solicitanții puteau pretinde că aveau o speranță legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în conformitate cu dispozițiile legale interne și cu jurisprudența instanțelor. Cât despre noțiunea de speranță legitimă Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor.

Ori, cum până la publicarea deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010, 15 noiembrie 2010, practica Curții de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, se apreciază că pentru acțiunile introduse anterior acestei date, solicitanții aveau speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform jurisprudenței de până atunci a acestei instanțe. Prin urmare, în cazul acestor acțiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

Acțiunea se impune a fi admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din C.E.D.O., ce consacră principiul nediscriminării, reclamantul neputând fi discriminat fără o justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte persoane aflate într-o situație similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a S.R. anterior datei mai sus arătate.

Raportat la toate aceste dispoziții legale, avându-se totodată în vedere circumstanțele concrete ale cauzei, durata măsurii dispusă față de reclamant,în speță durata detenției, consecințele pe care această măsură le-a produs asupra stării de sănătate a recurentului, a vieții familiale fiind evident că o arestare respectiv inculpare pe nedrept produce celor în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, lezând drepturi fundamentale precum demnitatea, onoarea, libertatea individuală, instanța apreciază că pentru a se asigura o reparație corespunzătoare a prejudiciului moral suferit de reclamant se impune majorarea cuantumului daunelor morale de la 10000 Euro la 100.000 Euro sumă pretinsă de reclamant și apreciată ca întemeiată.

În acest sens va fi avută în vedere și practica constantă a C.E.D.O. potrivit căreia atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi abuzive, persoana are dreptul la repararea prejudiciului cauzat, cuantumul prejudiciului apreciindu-se din perspectiva criteriilor generale lăsate la aprecierea judecătorului, lucru pe deplin justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte, stricte, din moment ce diferă de la o persoană la alta în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz. C.E.D.O. însăși atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecată în echitate.

Ori, judecând în echitate în speță se apreciază că suma de 100.000 EURO este de natură să asigure o reparație completă prin urmările produse de condamnarea cu caracter politic dispusă față de reclamant, aceasta fiind de altfel și practica constantă a Curții în cazuri similare, prin raportare la perioada efectivă a detenției. Cât privește susținerile intimaților în sensul că măsurile reparatorii în cazul în speță au fost reglementate prin dispoziții legale anterioare cuprinse în Decretul – Lege nr. 118/1990 respectiv O.U.G. nr. 214/1999, astfel încât nu se justifică o dublă reparație, acestea urmează a fi înlăturate ca nefondate, Legea nr. 221/2009 având un caracter de complinire fără a înlătura însă drepturile deja stabilite prin legile anterioare.

Că este așa, o dovedește scopul pentru care legea a fost adoptată și anume înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus prin aceste condamnări decăderea din drepturi, degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale dacă reparațiile obținute prin efectul Decretul – Lege 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt suficiente. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.J. Satu Mare. Astfel, criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Recurentul M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat nelegalitatea hotărârii recurenta în condițiile nerespectării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 deși acestea erau obligatorii pentru instanță, în condițiile în care prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, situație în care hotărârea este lipsită de temei legal, cu atât mai mult cu cât s-a dispus majorarea daunelor morale în condițiile în care fiind incidente dispozițiile Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, acest aspect nu mai putea constitui obiect de analiză al instanței de apel. Aceleași critici de nelegalitate sunt invocate și de pârâtul S.R.

cu referire la incidența Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, nefiind posibilă în opinia recurentului nici aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010. Intimatul K.L. la 14 martie 2012 a formulat o cerere suspendare a cauzei în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ. și respectiv de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 45 alin. (3) și (5) Teza I C. proc. civ., așa cum au fost modificate prin art. l pct. 19 din O.U.G. nr. 138/2000. Același intimat, prin concluziile depuse la dosar, a mai ridicat excepția tardivității recursului declarat de D.G.F.P. Satu Mare, excepția inadmisibilității recursurilor pentru încălcarea procedurii legale de excitare a căilor de atac prin înaintarea recursurilor omisso medio, și excepția nulității recursului declarat de M.P.

prin Procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de apel Oradea întrucât nu este motivat conform dispozițiilor art. 302 1 lit. c) C. proc. civ. Față de excepțiile ridicate, Înalta Curte reține că acestea sunt nefondate urmând a le respinge având în vedre următoarele aspecte. În ce privește cererea de suspendare a cauzei în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., este de reținut că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele exprese și imperative ale acestor dispoziții în condițiile în care, potrivit art. 244 pct. 1 C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existența sau neexistența unui drept ce formează obiectul unei alte judecăți, nefiind indicată existența unui alt litigiu de care să depindă soluționarea prezentei cauze.

Astfel, textul se referă la existența unor chestiuni prejudiciale a căror soluționare ar putea avea o înrâurire hotărâtoare asupra rezolvării cauzei. Aliniatul final al aceluiași articol dispune că suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunțată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă. În acest caz, în cererea pentru redeschiderea judecății, partea interesată va arăta, pe lângă numărul dosarului data și cauza suspendării, și elementul care a dus la dispariția motivului de suspendare, respectiv va indica numărul hotărârii pronunțate în cauza din pricina căreia s-a dispus suspendarea, cu arătarea și dovedirea aspectului că aceasta este definitivă și irevocabilă. În caz contrar, repunerea pe rol a cauzei nu este posibilă, dispozițiile art. 244 alin. final în sensul că suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunțată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă fiind imperative.

În ce privește cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 45 alin. (3) și (5) Teza I C. proc. civ. așa cum au fost modificate prin art. l pct. 19 din O.U.G. nr. 138/2000. Înalta Curte reține că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 29 din Legea nr. 47/1995 motiv pentru care cererea urmează a fi respinsă. În ce privesc excepțiile tardivității, inadmisibilității și nulității recursurilor, acestea urmează a fi respinse în condițiile exercitării recursului în termenul de recurs prevăzut de art. 301 C. proc. civ., raportat la data comunicării hotărârii și data declarării recursului și în condițiile în care din cererea de recurs se desprind motive de nelegalitate încadrabile în dispozițiile art. 304 C. proc.

civ., cu atât mai mult cu cât sunt prezente și motive de ordine publică legate de incidența Deciziilor Curții Constituționale privind neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile sale au devenit obligatorii), invocate și în apel, dar pe care instanța le-a înlăturat în mod nelegal nu prin prisma puterii lor obligatorie ci prin prisma jurisprudenței proprii a inștanței. Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1997 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale republicată, decizia prin care se contestă neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe ori dispoziției unei legi sau unei ordonanțe, în vigoare, este definitivă și obligatorie, producând efecte de la data publicării sale asupra cauzelor în care își are incidența textul legal declarat neconstituțional. Alin. (3) al aceluiași articol, face trimitere la situația în care în termen de 45 de zile de la comunicarea deciziei Curții Constituționale, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, primele fiind suspendate de drept în acest interval de timp, după care își încetează efectele juridice [(în acest sens și dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție)].

Or, textul legal care a constituit temeiul juridic al acțiunii reclamantului nu a fost modificat în perioada de 45 de zile de la pronunțarea deciziilor în M. Of. al României, astfel că acestuia i-au încetat efectele juridice. De altfel, dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1354/2010 situație față de care, în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, în prezent ordonanța invocată nu-și mai produce efecte juridice [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009)]. Deși aceste aspecte erau cunoscute de instanța de apel, fiind aspecte de ordine publică, totuși în nejustificat, și nelegal se reține că deși Curtea Constituțională a declarat neconstituționale și prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of.

din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile sale au devenit obligatorii, totuși până la publicare deciziei, practica Curții de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de față. Or, în condițiile în care instanța de apel nu analizează cauza prin prisma motivelor de ordine publică incidente în cauză, reținând doar existența unei practici judiciare constante a Curții de Apel Oradea în cauze similare, considerentele hotărârii nu se circumscriu exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care nu poate fi exercitat controlul judiciar în raport de obiectul dedus judecății, și de motivele de apel invocate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de suspendare și de sesizare a Curții Constituționale formulată de intimatul-reclamant K.L. privind excepția de neconstituționalitate a art. 45 alin. (3) și (5) Teza I C. proc. civ., așa cum au fost modificate prin art. l pct. 19 din O.U.G. nr. 138/2000. Respinge excepțiile invocate de intimatul-reclamant K.L. , respectiv: tardivității, inadmisibilității, nulității și a lipsei de interes a recursurilor declarate în cauză. Admite recursurile declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F. P. Satu Mare și de recurentul M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 88 din 30 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, Curtea de apel Oradea.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 iulie 2012 .