ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3458/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3458/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1848/

D din 30 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu

- Mare

s-a admis acțiunea reclamantului B.Ș., formulată

împotriva pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice, a obligat pârâtul să-i plătească reclamantului suma de 5.000 euro,

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat ascendentului

reclamantului, B.I., decedat la data de 2 octombrie 1987, precum și o

despăgubire egală cu contravaloarea actuală a sumei de 80.000 lei, amendă

penală (corecțională), aplicată antecesorului reclamantului la data de 4

februarie 1950.

Pentru a

pronunța astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:

Conform art.

5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a

suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 - 22

decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții

acesteia până la gradul al II-lea, inclusiv, sunt în drept să se adreseze

instanței de judecată și să obțină o despăgubire pentru prejudiciile cauzate.

Întrucât

autorul reclamantului, potrivit certificatului de deces depus în probațiune

(fila 5 din dosar), a încetat din viață la data de 02 octombrie 1987,

reclamantul B.Ș., în calitate de descendent de gradul I, are calitate

procesuală activă în promovarea acțiunii civile de fată.

În

condițiile în care partea pârâtă nu a formulat niciun fel de apărare, în

condițiile în care instanța nu a remarcat din proprie inițiativă nicio cauză de

inadmisibilitate și în condițiile în care partea reclamantă are legitimare

procesuală activă, cererea de față trebuie socotită ca fiind admisibilă.

Asupra

fondului cererii

Potrivit

Sentinței penale nr. 71 din 4 februarie 1950 pronunțată de Tribunalul Cărei

(filele 2-3 din dosarul instanței), antecesorul reclamantului, B.I., a fost

condamnat, pentru delictul economic prev. de art. 2 lit.

a) din Decret nr. 183/1949, la 2 ani de închisoare corecțională și la 80.000

lei amendă corecțională. Prin aceeași hotărâre penală, în temeiul art. unic din

Decret nr. 312/1949, a fost dispusă și confiscarea întregii averi imobiliare

prevăzută în rechizitoriul parchetului, cu excepția casei de locuit,

confiscarea semințelor necesare însămânțărilor de primăvară și a nutrețului ce

se va găsi, confiscarea întregului inventar agricol și vitele de muncă, iar, în

baza art. 16 din Decret nr. 183/1949, a fost declarată confiscată și cantitatea

de 850 kg. semințe de floarea soarelui.

Astfel

cum rezultă din cererea introductivă și din concluziile orale prezentate de

către reclamant în ședința publică în care a avut loc dezbaterea în fond a

procesului, reclamantul a solicitat instanței doar acordarea unei despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de autorul său, precum și o despăgubire

materială constând în valoarea actuală a amenzii corecționale la care

antecesorul său a fost condamnat.

Conform art.

1 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 221/2009, constituie de drept condamnări

cu caracter politic, condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 2

lit. a), b), d) și e), art. 3 lit. a), b), f), g) și h) și art. 4 din Decret nr.

183/1949 pentru sancționarea infracțiunilor economice.

Întrucât,

astfel cum rezultă din hotărârea penală de care se prevalează reclamantul,

ascendentul acestuia a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească

definitivă în baza art. 2 lit. a) din Decret nr. 183/1949, tribunalul constată

că această condamnare este socotită de către lege ca reprezentând o condamnare

cu caracter politic și justifică demersul reclamantului de a obține o

despăgubire pentru prejudiciul moral și material cauzat.

În consecință,

cererea adresată de către reclamant tribunalului este fondată.

Asupra

nivelului despăgubirii

În conformitate

cu art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009,

astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, descendenții de gradul I

ai persoanelor îndreptățite pot solicita o despăgubire pentru

prejudiciul

moral suferit prin condamnare în cuantum de până la 5.000 euro.

Așa

încât, în temeiul acestei dispoziții legale, cererea reclamantului a fost

admisă doar în parte, obligând Statul Român la plata sumei de 5.000 euro pentru

prejudiciul moral cauzat de autoritățile statului totalitar comunist

antecesorului de gradul I al reclamantului.

În privința

indemnizației solicitate pentru prejudiciile materiale cauzate, tribunalul are

în vedere că prin aceeași hotărâre penală antecesorul reclamantului a fost

obligat și la plata unei amenzi corecționale în cuantum de 80.000 lei, amendă

care, în virtutea disp. art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009,

trebuie restituită integral, natural, în expresie actuală.

Pentru

considerentele expuse, tribunalul, în temeiul dispozițiilor legale enunțate, a

admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul la plata către

reclamant a sumei de 5.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul

moral cauzat ascendentului reclamantului, B.I., decedat la data de 02 octombrie

1987 și, totodată, a obligat pârâtul la plata către reclamant a unei

despăgubiri egală cu expresia actuală a sumei de 80.000 lei, amendă

corecțională, aplicată antecesorului reclamantului la data de 04 februarie 1950.

Împotriva

acestei sentințe a formulat apel reclamantul B.Ș. și pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Curtea

de Apel Oradea, secția civilă mixtă, prin decizia nr. 148 din 11 mai 2011,

a respins apelul declarat de pârât, a

admis apelul reclamantului, a schimbat sentința primei instanțe, în sensul că a

dispus majorarea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului pentru

prejudiciul moral de la 5.000 euro la 24.000 euro, menținând celelalte

dispoziții ale sentinței.

În

motivarea soluției sale, Curtea de apel a reținut că prin Sentința penală nr. 71

din 4 februarie 1950 a Tribunalului Cărei, antecesorul reclamantului, B.I., a

fost condamnat pentru delictul economic prevăzut de art. 2 lit. a) din Decretul

nr. 182/1949, la 2 ani închisoare corecțională și 80.000 lei amendă

corecțională, prin aceeași hotărâre dispunându-se și confiscarea întregii averi

imobiliare în temeiul art. unic din Decretul nr. 312/1949.

Ca

atare, în mod temeinic a reținut instanța de fond caracterul politic al condamnării

dispusă față de antecesorul reclamantului, având în vedere dispozițiile art. 1 alin.

(2) lit. f) din Legea nr. 221/2009, potrivit căruia constituie de drept

condamnări cu caracter politic condamnările

pronunțate

pentru faptele prevăzute în art. 2 lit. a), b), d) și e) art. 3 lit. a), b), f),

g) și h) și art. 4 din Decretul 183/1949, în speță antecesorul reclamantului

fiind condamnat așa cum mai sus s-a reținut pentru delictul economic prevăzut

de art. 2 lit. a) din Decretul nr. 183/1949.

Sub

aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, se

apreciază ca greșita soluția instanței de fond în sensul cuantificării acestor

daune în limitele stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010, fără a se avea în vedere

circumstanțele concrete ale cauzei, în condițiile în care reclamantul avea

speranța legitimă a realizării dreptului în virtutea Legii nr. 221/2009

nemodificată.

De

altfel, dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale

prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 situație față de care, în

conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, în prezent

ordonanța invocată nu-și mai produce efecte juridice.

Este

adevărat faptul că, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale și

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin decizia nr. 1358/2010,

publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile

sale au devenit obligatorii, însă până la publicarea deciziei practica Curții

de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acțiunilor formulate în baza Legea

nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de fată.

Din

examinarea jurisprudenței din ultimii ani ai CEDO reflectată în hotărârile de

condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al

Convenției se observă că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc

în situația în care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor

drepturi nu au fost examinate pe fond deși solicitanții puteau pretinde că

aveau o speranță legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în

conformitate cu dispozițiile legale interne și cu jurisprudență instanțelor.

Cât

despre noțiunea de speranță legitimă Curtea a afirmat că atunci când interesul

patrimonial la care se referă este de ordinul creanței, el nu poate fi

considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază

suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o

jurisprudență bine stabilită a instanțelor (a se vedea în acest sens cauza Weissman

și alții împotriva României).

Ori, cum

până la publicarea deciziei de neconstituționalitate nr. 1358 din 15 noiembrie

2010 - practica Curții de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor

formulate în temeiul dispozițiilor Legea nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat

mai sus, se apreciază că pentru acțiunile

introduse anterior

acestei date, solicitanții aveau speranța legitimă că-și vor realiza dreptul,

conform jurisprudenței de până atunci a acestei instanțe.

Prin

urmare, în cazul acestor acțiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din

Protocolul 1 al Convenției, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din

Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care fiind ratificată

prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern astfel cum prevede art.

11 alin. (2) din legea fundamentală.

Acțiunea

se impune a fi admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din CEDO, ce

consacră principiul nediscriminării, reclamantul neputând fi discriminat fără o

justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte persoane aflate într-o

situație similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a

Statului Român anterior datei mai sus arătate, - a se vedea în acest sens cauza

Driha împotriva României.

Raportat

la toate aceste dispoziții legale, avându-se totodată în vedere circumstanțele

concrete ale cauzei, durata măsurii dispusă față de antecesorul reclamantului,

în speță durata detenției, consecințele pe care această măsură le-a produs,

fiind evident că o arestare respectiv inculpare pe nedrept produce celor în

cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, lezând drepturi

fundamentale precum demnitatea, onoarea, libertatea individuală, instanța

apreciază că pentru a se asigura o reparație corespunzătoare a prejudiciului

moral suferit de reclamant se impune majorarea cuantumului daunelor morale de

la 5.000 euro la 24.000 euro.

În acest

sens va fi avută în vedere și practica constantă a CEDO potrivit căreia atunci

când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin măsuri ce

s-au dovedit a fi abuzive, persoana are dreptul la repararea prejudiciului

cauzat, cuantumul prejudiciului apreciindu-se din perspectiva criteriilor

generale lăsate la aprecierea judecătorului, lucru pe deplin justificat de

faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte,

stricte, din moment ce diferă de la o persoană la alta în funcție de

circumstanțele concrete ale fiecărui caz.

CEDO

însăși atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de

evaluare prestabilite, ci judecată în echitate.

Ori,

judecând în echitate în speță se apreciază că suma de 24.000 euro este de

natură să asigure o reparație completă prin urmările produse de condamnarea cu

caracter politic dispusă față de antecesorul reclamantului, aceasta fiind de

altfel și practica constantă a Curții în cazuri similare, prin raportare la

perioada efectivă a detenției.

Cât

privește susținerile apelantului Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, respectiv ale intimatului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea

în sensul că măsurile reparatorii în cazul în speță au fost reglementate prin

dispoziții legale anterioare cuprinse în Decretul-lege nr. 118/1990 respectiv O.U.G.

nr. 214/1999, astfel încât nu se justifică o dublă reparație, acestea au fost

înlăturate ca nefondate, Legea nr. 221/2009 având un caracter de complinire

fără a înlătura însă drepturile deja stabilite prin legile anterioare.

Că este

așa, o dovedește scopul pentru care legea a fost adoptată și anume înlăturarea

consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor

pentru care s-a dispus prin aceste condamnări decăderea din drepturi,

degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale dacă reparațiile obținute

prin efectul Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt

suficiente.

Decizia

curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de pârât și de Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Recurentul-pârât

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și recurentul Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București au invocat lipsa de

temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, susținând că

instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art.

147 alin. (1) și (4) din Constituție, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art.

6 și 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenție, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Analizând

decizia civilă recurată

din

perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile

declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea sunt fondate,

în raport de criticile comune referitoare la lipsa de temei juridic a cererii

de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Astfel,

problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de

reclamant în baza lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Această

problemă de drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel care a

reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în

timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu

produce efecte în cauză.

Cu

privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra

proceselor în curs de judecată s-a pronunțat înalta Curte în recurs în

interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.

Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Conform art.

330 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii susmenționată, se impune modificarea soluției din hotărârea recurată,

pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Astfel,

potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în

vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind

suspendate de drept.

La alin.

(4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de

la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de

această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă

declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în

sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.

Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte

cuvinte, urmare deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în

speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată,

cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

Nu se

poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în

vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune

că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional

ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă,

este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare,

căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea

neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum

norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una

imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi

tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să

producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în

ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de

altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte

numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță,

nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titular al

unui „bun

”

susceptibil de protecție în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a Drepturilor Omului,

câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând,

prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De

aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului

de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul

normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul

de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană

a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici

un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci

când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din

părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a

procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi

surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al

pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar

emitentul actului.

O

interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de

constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de

reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să

aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei

efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției

sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pentru

considerentele expuse, se vor admite recursurile, se va modifica decizia

recurată în sensul admiterii apelului declarat de pârât, schimbarea sentinței

instanței de fond în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite

recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat de D.G.F.P. a județului Satu Mare și de Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Oradea împotriva Deciziei

nr. 148 din 11 mai 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Modifică

decizia, în sensul că admite apelul formulat de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. a județului Satu Mare împotriva

Sentinței nr. 1848/ D din 30 septembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă,

pe care o schimbă în tot, în sensul că respinge cererea de chemare în judecată.

Respinge,

ca nefondat, apelul declarat de reclamantul B.Ș. împotriva aceleiași sentințe.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 17 mai 2012.