ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2853/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2853/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la data de 18 martie 2010,

reclamanta B.M.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P.,

solicitând constatarea caracterului politic al încarcerării tatălui său B.C.,

precum și al tuturor măsurilor administrative ce s-au luat împotriva acestuia și

a familiei sale după data încarcerării și până în 1984, la încetarea sa din

viață; obligarea pârâtului la plata daunelor morale în valoare de 15 milioane

euro pentru prejudiciul psihic și sufletesc cauzat tatălui reclamantei și

familiei sale; obligarea pârâtului la plata daunelor materiale în valoare de 10

milioane euro pentru prejudiciile cauzate prin deposedarea de batoză și de alte

mijloace agricole, de bunurile din casă, de animalele de muncă și de producție,

dar și a prejudiciilor cauzate prin lipsirea de roadele suprafețelor de teren

de care au fost deposedați, în total de 37,10 ha; obligarea pârâtului la plata

sumei de 10.000 dolari SUA, sumă care a rămas în casă la data părăsirii

imobilului.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că tatăl său, B.C., de profesie avocat, a fost un opozant declarat al

regimului comunist, iar în anul 1948 familia sa a fost deposedată de toată

averea, iar în același an a fost încarcerat pentru ideile și propaganda

anticomunistă, fiind închis pentru șapte ani fără a fi judecat. În anul 1955 a

fost judecat de Tribunalul Militar Iași și condamnat la șapte ani închisoare,

adică perioada cât a fost încarcerat până la data judecării sale. După

condamnare a fost eliberat din închisoare și nu i s-a mai permis să profeseze

avocatura, fiind obligat să presteze munci necalificate, înlăturat din toate

mediile onorabile și exceptat de la orice recunoaștere a meritelor evidente.

Prin sentința civilă nr. 1831 din 22

septembrie 2010, Tribunalul Iași a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantă, iar pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei echivalentul în

lei la data executării a sumei de 5.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare. Totodată, s-a respins cererea

reclamantei de constatare a caracterului politic al condamnării și cererea de

acordare a cheltuielilor de judecată, luându-se act de renunțarea reclamantei

la judecata cererilor privind acordarea daunelor materiale și plata sumei de

10.000 dolari SUA.

Prima instanță a reținut, în esență că

prin sentința nr. 284 din data de 2 iulie 1955 pronunțată de Tribunalul Militar

Teritorial Iași, B.C. a fost condamnat, în baza art. 1931 alin. (2) C. pen., la

7 ani detențiune grea pentru crima de activitate intensă împotriva clasei

muncitoare și a mișcării revoluționare. Reclamanta B.M.A.S. are, potrivit

actelor de stare civilă depuse la dosar, vocație succesorală la moștenirea

defunctului B.C., decedat la data de 15 februarie 1984.

Tribunalul a reținut că, întrucât

condamnarea suferită de autorul reclamantei în puterea art. 1931 alin. (2) C.

pen. constituie de drept condamnare politică, caracter ce rezultă din

enumerarea legiuitorului din cuprinsul art. 1 alin. (2) lit. a), cererea

reclamantei de constatare a caracterului politic al condamnării autorului său

nu poate fi primită.

Referitor la solicitarea reclamantei

privind constatarea caracterului politic al tuturor măsurilor administrative ce

s-au luat împotriva autorului său, fără însă a menționa și care sunt aceste

măsuri, prima instanță, invocând dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, a

reținut că simpla condamnare politică a unei persoane naște în patrimoniul

acesteia precum și în caz de deces, în patrimoniul soțului supraviețuitor și a

descendenților până la gr. II inclusiv dreptul de a li se acorda despăgubiri

pentru prejudiciul moral prezumtiv suferit.

Tribunalul a reținut că simpla

condamnare a autorului reclamantei și executarea unei pedepse privative de

libertate pe o perioadă de 7 ani de zile într-un regim penitenciar notoriu o îndreptățește

pe descendența de gradul I a condamnatului politic B.C. la acordarea

despăgubirilor în cuantumul lor maxim permis, respectiv suma de 5.000 euro

echivalent lei la data plății.

Totodată, s-a arătat că, chiar dacă

soția condamnatului numita B.M. a obținut prin hotărârea nr. 365 din 21

ianuarie 1994 a Comisiei Județene Vaslui pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990

o indemnizație de 10.000 lei începând cu data de 17 septembrie 1993 instanța o

apreciază ca fiind derizorie și fără pondere semnificativă în stabilirea

cuantumului prezentelor despăgubiri în prejudiciul moral suferit prin

condamnarea numitului B.C.

Prima instanță nu a primit cererea

reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, având

în vedere că nu a făcut dovada cheltuielilor pricinuite de prezentul litigiu

prin depunerea chitanței care să ateste plata onorariului de avocat.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanta B.M.A.S. și pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.

a județului Iași.

Prin Decizia civilă nr. 27 din 02 martie

2011, Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a respins apelul declarat de B.M.A.S., a admis apelul declarat de

Statul Român și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins

cererea reclamantei având ca obiect despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare, păstrând celelalte dispoziții ale hotărârii.

Instanța de apel a reținut că, prin

declarația autentică din data de 05 iulie 2010, reclamanta a renunțat la

judecata ultimelor două capete de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la

plata daunelor materiale în valoare de 10 milioane euro și la plata sumei de

10.000 dolari SUA în echivalent.

Acțiunea reclamantei a fost

fundamentată juridic pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr.

47/1992, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca

fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Decizia Curții Constituționale a fost

publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, astfel că cererea formulată

de reclamantă nu mai are fundamentare legală, câtă vreme prevederile legale pe

care se întemeiază și-au încetat existența după expirarea termenului de 45 zile

de la publicarea deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României, ca

urmare a necorelării lor cu dispozițiile Constituției de către Parlament.

Instanța de apel a mai reținut că,

deși deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, iar în

prezenta cauză, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a intervenit după

pronunțarea sentinței apelate, totuși reclamanta nu dobândise o speranță

legitimă în acordarea daunelor morale deoarece, potrivit jurispmdenței C.E.D.O.

- cauza Slavov contra Bulgariei - „dispoziția de lege referitoare la obținerea

compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc,

extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării

controlului de constituționalitate al acesteia".

În consecință, instanța de apel a

statuat că, la data pronunțării în apel a instanței, articolul 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 nu mai producea efectele juridice pe baza cărora s-a

născut dreptul reclamantei din prezentul litigiu.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta B.M.A.S., invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.

Recurenta-reclamantă susține că

instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, întrucât, deși a reținut că

deciziile Curții Constituționale produc efecte doar pentru viitor și Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a intervenit după pronunțarea sentinței apelate, în

mod greșit a apreciat că aceasta nu dobândise o speranță legitimă în acordarea

daunelor morale, invocând jurisprudența C.E.D.O., respectiv Cauza Slavov contra

Bulgariei.

Arată că, în opinia sa, speranța legitimă

de acordare a daunelor morale s-a născut odată cu publicarea Legii nr. 221/2009

în M. Of., după toate procedurile anterioare de emitere, promulgare și

publicare a legii, iar promovarea prezentei cereri, în instanța de fond, este

chiar expresia speranței sale legitime în buna și sincera intenție a Statului

Român.

Solicită admiterea recursului cu

consecința obligării pârâtului la plata unor daune morale de 62.952.000 lei

pentru prejudiciul psihic și sufletesc cauzat familiei sale prin măsura

condamnării, cu toate consecințele acesteia.

Examinând decizia recurată, prin

prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din

19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor

succede:

Cu titlu preliminar, este de observat

că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat

numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se

circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le reglementează.

Criticile formulate de recurentă aduc

în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu sunt însă fondate,

potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra

proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența

temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege

declarat neconstituțional.

Art. 147, alin. (4) din Constituție

prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât

pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și

produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu și pentru trecut (ex tune).

Fiind incidență o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține,

în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act

normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să

fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza

dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și

obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la

momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă

ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința

părților).

Se va face, astfel, distincție între

situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care

le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le

poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă,

anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act

normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza

analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr.

221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei

legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră

drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea

anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au

suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a

menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare,

cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera

că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care

să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care

instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de

reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța

de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului,

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat

dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și

Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si

Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile

Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate

întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează"; că „dacă aplicarea unui act

normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată'' și, prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale".

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of."

Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010

ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie

2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 2

martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării

deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu

își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții

constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de

recurs consideră că nu a fost încălcat dreptul de acces la un tribunal al

reclamantei și nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât,

prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul

legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat,

de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca

urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat

eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu

este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin

pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia

cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un

proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât

reclamanta nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul

la despăgubiri morale.

În acest context, trebuie reținut că

principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive

obiective și rezonabile.

Or, în această materie, situația de

dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale

căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit

(acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de

despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a

textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare – conform considerentelor

deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei

"discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente,

era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată

nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din

Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care

garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14,

"exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o

minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".

În situația analizată în cauza dedusă

judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația

internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a

arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului

de constituționalitate.

Pentru considerentele expuse,

constatând că, în cauză, este pe deplin incidență Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Înalta Curte de

Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 329 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta B.M.A.S. împotriva Deciziei nr. 27 din 02 martie 2011 a

Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

27 aprilie 2012.