ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5278/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5278/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului civil de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Dâmbovița, reclamantul F.O. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumelor de 150.000

lei despăgubiri materiale și 200.000 lei daune morale, reprezentând

repararea prejudiciilor produse tatălui său F.I., dar și

reclamantului, prin privarea nelegală de libertate a acestuia, în perioada

16 aprilie 1954-4 martie 1955.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că tatăl său a fost arestat la 16

aprilie 1954, în baza mandatului din 1954 și trimis în judecată prin

Rechizitoriul nr. 876 din 9 aprilie 1954, reținându-i-se în sarcină

că a găsit un manifest contrarevoluționar și că în loc

să-l predea autorităților, l-a păstrat acasă și

l-a citit altor persoane, săvârșind delictul de deținere și

răspundere de publicații interzise, infracțiune

prevăzută și pedepsită de art. 325 pct. c) C. pen.

Prin sentința nr. 985 din 21

iunie 1954 a Tribunalului Militar Teritorial București, tatăl

său a fost condamnat la 3 ani închisoare corecțională, prin

deciziunea nr. 1793 din 15 octombrie 1954 a Tribunalului Militar pentru

Unitățile M.A.I., s-a admis recursul și a fost casată

sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar prin sentința nr.

239 din 28 februarie 1954 a Tribunalului Militar Teritorial București,

tatăl reclamantului a fost găsit neculpabil și a fost achitat

fiind pus în libertate la 4 martie 1955.

La data arestării tatălui

său, în prezent decedat, reclamantul avea vârsta de 2 ani și 5 luni,

împrejurare în care a fost lipsit de mijloacele de existență

materială, nemaiavând cine să muncească suprafața de 1,75

ha teren agricol pe care îl deținea, așa cum rezultă din

fișa matricolă penală din 16 aprilie 1954 a Penitenciarului

Craiova și Jilava 2 ( și pentru care era considerat chiabur) și

să cultive cele necesare asigurării hranei zilnice.

A învederat reclamantul că a

fost privat de afecțiunea tatălui său la acea vârstă

fragedă, când orice copil are nevoie de părinți și că,

atât el cât și mama sa, erau marginalizați, supuși perchezițiilor,

izolați de comunitate, supuși unor suferințe fizice și

psihice de neimaginat, știrbindu-se astfel onoarea, demnitatea și

reputația întregii familii.

Prin comportamentul agresiv,

arbitrar și nelegal al organelor de securitate, tatăl reclamantului a

suferit prejudicii corporale care au semnificat, pe lângă suferința

fizică și psihică, pierderea speranței de viață

și prejudiciile de agrement, fiind supus unui regim dur de cercetare,

izolare, amenințare și tortură.

S-a mai susținut că în

toată perioada arestării cât și ani de zile după aceea,

familia sa a fost urmărită informativ, chemată periodic la

miliție și securitate, ceea ce a provocat traume psihice marcante

pentru toată viața, iar când reclamantul era elev al Școlii

Militare de Ofițeri a M.I. București, în ultimul an de studiu, s-a

primit din partea securității o adresă prin care, în baza

Ordinului nr. 09108 din 19 iulie 1973 s-a dispus ca la absolvire, să nu

fie repartizat în județul care l-a selectat (Vâlcea), ajungând astfel în

județul Dâmbovița.

Deși a efectuat numeroase

demersuri la diferite instituții ale statului pentru a i se comunica

hotărârile penale menționate, reclamantul a obținut doar copii

extras de pe sentința 985/1954 și deciziunea nr. 1793/1954, dar nu

și de pe sentința de achitare de la UM 02405 Pitești,

împrejurare în care a cerut și a obținut de la C.N.S.A.S., la data de

30 ianuarie 2009, toate hotărârile judecătorești.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 504 – art. 506 C. proc. pen.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat

prescripția dreptului la acțiune, față de dispozițiile

art. 506 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere că arestarea s-a produs

în 1953, liberarea în 1955, iar de la această dată și până

la momentul decesului, în 1994, tatăl reclamantului nu a făcut niciun

demers pentru despăgubire, iar până în prezent au trecut 64 de ani.

La termenul de judecată din 30

aprilie 2009, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantului.

Prin încheierea din 7 mai 2009,

reținând că victimă a erorilor judiciare poate fi nu numai

persoana condamnată pe nedrept, ci și copiii acestuia sau soțul,

astfel cum rezultă din prevederile art. 506 alin. (1) C. proc. pen.

și văzând că prin cererea introductivă reclamantul a

solicitat și repararea prejudiciului personal, pe lângă cel material

și moral încercat de autorul său, decedat la 3 octombrie 1994,

constatând că prevederile art. 504 – art. 506 C. proc. pen. se referă

la două categorii de despăgubiri, respectiv pentru victimele erorilor

judiciare, care au caracter strict personal și nu pot fi transmise pe cale

succesorală și pentru persoanele aflate în întreținerea

persoanei îndreptățite la plata daunelor, față de

împrejurarea că termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (2) C.

proc. pen., se interpretează coroborat cu dispozițiile art. 7 din

Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în sensul

că începe să curgă de la data nașterii dreptului la

acțiune care este marcat de momentul în care reclamantul a luat cunoștință

despre hotărârea de achitare, aceasta fiind 29 ianuarie 2009, potrivit

procesului verbal prin care C.N.S.A.S. i-a predat dosarul privitor la persoana

tatălui său, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția

prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă

și a admis excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantului numai în ce privește despăgubirile solicitate în numele

autorului său, respingându-se această excepție în privința

despăgubirilor cerute în nume propriu.

Tribunalul Dâmbovița, prin

sentința civilă nr. 1269 din 4 iunie 2009 a admis în parte

acțiunea, a respins capătul de cerere privitor la acordarea daunelor

materiale și a obligat pârâtul la 5.000 lei, cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța de fond a reținut că, potrivit celor

expuse prin încheierea interlocutorie din 7 mai 2009, reclamantul poate să

solicite despăgubirile pentru prejudiciile ce i-au fost cauzate ca urmare

a arestării și trimiterii în mod nelegal în judecată a

tatălui său.

S-a avut în vedere că

situația de fapt este cea descrisă de reclamant prin cererea de

chemare în judecată, astfel încât măsura privativă de libertate

și cea a trimiterii în judecată a tatălui reclamantului, care în

final a fost achitat, potrivit sentinței penale nr. 239 din 28 februarie

1955 a Tribunalului Militar Teritorial București, au semnificația

unei erori judiciare în sensul art. 504 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

În ce privește petitul privind

acordarea daunelor materiale, restrânse la 100.000 lei la termenul de

judecată din 28 mai 2009, acesta a fost respins ca nedovedit deoarece

înscrisurile menționate privesc arestarea și derularea procesului

tatălui reclamantului și nu existența și întinderea

prejudiciului material încercat de petiționar în calitate de membru al

familiei, iar reclamantul nu a înțeles să administreze alte probe sub

acest aspect.

Relativ la daunele morale,

tribunalul a reținut că, dată fiind durata arestării

autorului reclamantului (15/16 aprilie 1954-4 martie 1955 ) când

petiționarul avea o vârstă fragedă, acesta din urmă a fost

lipsit de afecțiunea și ocrotirea părintească paternă,

fapt de natură să antreneze consecințe negative în plan afectiv

– emoțional și spiritual, pe care acesta le-a resimțit și

pe care însă nu le-a putut conștientiza în toată amploarea lor

decât ca persoană adultă.

S-a mai avut în vedere că

daunele pretinse trebuie să reflecte importante valori lezate și

măsura în care acestea au fost afectate, dar și intensitatea cu care

s-au perceput consecințele vătămării, sub acest ultim

aspect, apreciindu-se că vârsta reclamantului minor nu permitea o

conștientizare, decât parțială a consecințelor

arestării părintelui său, concretizată în absența

legăturii directe cu tatăl și a afecțiunii ce

caracterizează relația dintre părinte-copil.

Pe de altă parte, raportat la

circumstanțele speței, în lipsa criteriilor legale de determinare a

prejudiciului moral, aspectele menționate mai sus urmează a se

concretiza într-o apreciere rezonabilă a prejudiciului real și

efectiv resimțit de reclamant în perioada minorității.

Tot astfel, s-a reținut că

în afara consecințelor prezumate în planul relațiilor personale

dintre părinte și copil, reclamantului nu-i putea fi lezată

onoarea, demnitatea și reputația, acestea fiind valori sociale care

îl privesc în exclusivitate pe tatăl său care însă nu a formulat

în timpul vieții cerere pentru dezdăunare.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel reclamantul, Parchetul de pe lângă Tribunalul

Dâmbovița, precum și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița.

Prin decizia nr. 137 din 26 august

2009, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a admis apelurile declarate de Parchetul de

pe lângă Tribunalul Dâmbovița, precum și pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Dâmbovița, a schimbat în tot sentința tribunalului, în sensul

că a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, cu

consecința respingerii acțiunii ca fiind prescrisă și a

respins apelul reclamantului F.O.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea de Apel a reținut că, potrivit

dispozițiilor art. 504 alin. (1) și (3) C. proc. pen., persoana care

a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a

pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-au pronunțat

hotărâri definitive de achitare.

Privarea sau restrângerea de

libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin

ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau

restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere

de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru

cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a

instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate,

prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă

de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin.

(1) lit. j).

Față de dispozițiile art.

506 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora acțiunea poate fi

introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive,

după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a

ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504 din același

cod, s-a reținut că acțiunea reclamantului este prescrisă,

întrucât hotărârea prin care autorul acestuia a fost achitat “de orice penalitate”

pentru delictul de deținere și răspândire de publicații

interzise prevăzut și pedepsit de art. 325 lit. c) C. pen., respectiv

sentința nr. 239, s-a pronunțat la data de 28 februarie 1955, fiind

pus în libertate în data de 4 martie 1955, conform Biletului de liberare din 4

martie 1955, iar prezenta acțiune a fost formulată de reclamant –

fiul condamnatului la data de 27 martie 2009.

De la data achitării și

până la data decesului intervenit în anul 1994, tatăl reclamantului

nu a întreprins niciun demers în sensul prezentei acțiuni.

Chiar dacă s-ar considera

că până la 22 decembrie 1989 tatăl reclamantului s-a aflat în

imposibilitate morală de a formula o astfel de acțiune, după

această dată s-au creat premisele favorabile formulării

acțiunii în despăgubiri, începând să curgă o nouă

prescripție de 18 luni.

În ambele situații termenul de

prescripție de 18 luni a fost depășit, astfel că

acțiunea reclamantului este prescrisă.

Față de prevederile

imperative ale art. 506 alin. (2) C. proc. pen., termenul de prescripție

de 18 luni nu poate să curgă diferit, după cum acțiunea în

despăgubire este formulată de persoana care a fost condamnată

definitiv sau de succesorii acestuia, textul nefăcând nicio distincție.

Întrucât acțiunea reclamantului

a fost respinsă pe excepție, celelalte motive de apel, referitoare la

fondul cauzei, nu au mai fost analizate.

În ceea ce privește apelul

declarat de reclamant, prin care s-a susținut că în mod greșit i

s-a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale și

i s-a admis numai în parte cererea privind acordarea de daune morale, acesta a

fost respins ca o consecință a admiterii apelurilor declarate de

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Dâmbovița și de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Dâmbovița și a respingerii acțiunii pe excepția prescrierii

dreptului la acțiune.

Împotriva deciziei Curții de Apel

a declarat recurs pârâta care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., formulează în

esență următoarele critici:

Reluând motivarea din acțiunea

introductivă, recurentul arată că tatăl său a fost

arestat la 16 aprilie 1954, în baza mandatului din 1954 și trimis în

judecată prin Rechizitoriul nr. 876 din 9 aprilie 1954,

reținându-i-se în sarcină că a găsit un manifest

contrarevoluționar și că în loc să-l predea

autorităților, l-a păstrat acasă și l-a citit altor

persoane, săvârșind delictul de deținere și răspundere

de publicații interzise, infracțiune prevăzută și

pedepsită de art. 325 lit. c) C. pen.

Prin sentința nr. 985 din 21

iunie 1954 a Tribunalului Militar Teritorial București, tatăl

său a fost condamnat la 3 ani închisoare corecțională, prin

deciziunea nr. 1793 din 15 octombrie 1954 a Tribunalului Militar pentru

Unitățile M.A.I., s-a admis recursul și a fost casată

sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar prin sentința nr. 239

din 28 februarie 1954 a Tribunalului Militar Teritorial București,

tatăl reclamantului a fost găsit neculpabil și a fost achitat

fiind pus în libertate la 4 martie 1955.

La data arestării tatălui

său, în prezent decedat, recurentul avea vârsta de 2 ani și 5 luni,

împrejurare în care a fost lipsit de mijloacele de existență

materială, nemaiavând cine să muncească suprafața de 1,75

ha teren agricol pe care îl deținea, așa cum rezultă din

fișa matricolă penală nr. 913 din 16 aprilie 1954 a

Penitenciarului Craiova și Jilava 2 (și pentru care era considerat

chiabur) și să cultive cele necesare asigurării hranei zilnice.

A învederat recurentul că a

fost privat de afecțiunea tatălui său la acea vârstă

fragedă, când orice copil are nevoie de părinți și atât el

cât și mama sa erau marginalizați, supuși perchezițiilor,

izolați de comunitate, supuși unor suferințe fizice și

psihice de neimaginat, știrbindu-se astfel onoarea, demnitatea și

reputația întregii familii.

De asemenea, prin comportamentul

agresiv, arbitrar și nelegal al organelor de securitate, tatăl

reclamantului a suferit prejudicii corporale care au semnificat, pe lângă

suferința fizică și psihică, pierderea speranței de

viață și prejudiciile de agrement, fiind supus unui regim dur de

cercetare, izolare, amenințare și tortură.

S-a mai susținut că în

toată perioada arestării cât și ani de zile după aceea, familia

sa a fost urmărită informativ, chemată periodic la miliție

și securitate, ceea ce a provocat traume psihice marcante pentru

toată viața, iar când reclamantul era elev al Școlii Militare de

Ofițeri a M.I. București, în ultimul an de studiu, s-a primit din

partea securității o adresă prin care, în baza Ordinului nr. 09108

din 19 iulie 1973 s-a dispus ca la absolvire, să nu fie repartizat în

județul care l-a selectat (Vâlcea), ajungând astfel în județul

Dâmbovița.

Deși a efectuat numeroase

demersuri la diferite instituții ale statului pentru a i se comunica

hotărârile penale menționate, reclamantul a obținut doar copii

extras de pe sentința 985/1954 și deciziunea nr. 1793/1954, dar nu

și de pe sentința de achitare, de la UM 02405 Pitești,

împrejurare în care a cerut și a obținut de la C.N.S.A.S. toate

hotărârile judecătorești, la data de 30 ianuarie 2009.

În raport de dispozițiile art. 7

alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 coroborat cu art. 188

6

C. civ., acesta este momentul în

care se naște dreptul la acțiune și începe să curgă

termenul de prescripție prevăzut de art. 506 C. proc. pen.

Solicită admiterea recursului

și modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului pârâtei, iar

pe fond respingerea contestației.

Verificând legalitatea deciziei recurate

în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată ca fiind fondate

criticile ce pot atrage incidența motivului de recurs reglementat de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Analizând pricina exclusiv sub

aspectul prescripției, instanța de apel a stabilit, în

esență, că reclamantul se putea adresa justiției pentru

repararea prejudiciului cel mai târziu într-un termen de 18 luni de la data de

22 decembrie 1989, când s-au creat premisele favorabile formulării

acțiunii în despăgubiri.

Potrivit dispozițiilor art. 504

alin. (2) și (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana

care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori

căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de

libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin

ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau

restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere

de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru

cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a

instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de

libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin

hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută

în art. 10 alin. (1) lit. j).

Art. 506 alin. (2) C. proc. pen.

prevede că acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de

la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor

instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului,

prevăzute în art. 504.

Codul de procedură penală

a fost modificat succesiv, iar prin Legea nr. 287/2003 a fost prevăzut

termenul de prescripție de 18 luni pentru exercitarea acțiunilor

prevăzute de art. 504.

Această lege a intrat în

vigoare la 1 iulie 2003, astfel că acesta este momentul de la care începe

să curgă termenul de prescripție.

De aceea, pentru soluționarea

excepției prescripției dreptului la acțiune, trebuie avut în

vedere că, la data de 22 decembrie 1989, Codul de procedură

penală nu prevedea un termen de prescripție pentru formularea

acțiunilor prevăzute de art. 504, astfel că nu poate fi primit

argumentul instanței de apel în sensul că reclamantul se putea adresa

justiției pentru repararea prejudiciului cel mai târziu într-un termen de

18 luni de la data de 22 decembrie 1989, în lipsa reglementării unui atare

termen de prescripție.

Pe de altă parte, nu poate fi

primită nici susținerea recurentului în sensul că momentul în

care se naște dreptul la acțiune și începe să curgă

termenul de prescripție prevăzut de art. 506 C. proc. pen. este data

când a obținut hotărârea de achitare de la C.N.S.A.S., respectiv 29

ianuarie 2009, atâta vreme cât art. 506 alin. (2) C. proc. pen. prevede că

acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data

rămânerii definitive a hotărârii de achitare.

În speță, recurentul

susține că, după numeroase demersuri, a obținut doar copii

extras de pe sentința 985/1954 și deciziunea nr. 1793/1954, dar nu

și de pe sentința de achitare, pe care a obținut-o de la

C.N.S.A.S. la 29 ianuarie 2009, potrivit procesului verbal depus la dosar.

Art. 19 din Decretul nr. 167/1958

prevede posibilitatea repunerii părții în termenul de

prescripție pentru motive temeinic justificate.

Prin cauze temeinic justificate, la

care se referă acest text de lege se înțeleg acele împrejurări

obiective care - fără a constitui cazuri de forță

majoră - sunt apreciate de instanță ca fiind de natură

să împiedice pe titular să-și exercite dreptul la intentarea

acțiunii sau să ceară executarea silită în termenul legal.

Instituția repunerii în

termenul de prescripție operează ca un beneficiu pe care legea îl

acordă titularilor dreptului la acțiune, care au fost

împiedicați din cauze temeinic justificate să-și exercite

dreptul la acțiune înăuntrul termenului de prescripție.

Problema care se pune în

soluționarea recursului este dacă motivele invocate de recurent în

sensul că, deși a întreprins numeroase demersuri, a obținut

hotărârea de achitare de la C.N.S.A.S. abia la 29 ianuarie 2009, pot constitui

„cauze temeinic justificate” în sensul dispozițiilor art. 19 din Decretul nr.

167/1958, care impun repunerea în termen, dat fiind și intenția

manifestată de recurent în sensul formulării unei asemenea cereri.

Față de aceste

considerente, se impune ca instanța de apel să verifice dacă

împrejurările expuse de reclamant constituie cauze temeinic justificate,

pentru care termenul de prescripție de 18 luni, prevăzută de art.

506 alin. (2) C. proc. pen. a fost depășit, acest lucru neputând fi

apreciat de instanța de recurs față de actuala configurație

a art. 304 C. proc. civ., potrivit căruia instanța de recurs nu mai

are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin

hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci

doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația

de fapt pe care aceasta o constată.

În raport de aceleași

considerente, instanța de recurs nu poate analiza criticile formulate de

recurent pe aspectul temeiniciei și nici nu poate interpreta probele în

sensul restabilirii situației de fapt, singura cenzură fiind cea care

privește aspectele de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Deși în cuprinsul motivelor de

recurs au fost indicate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ., Înalta Curte nu a identificat nici o critică care să poată

fi circumscrisă acestor motive de modificare a hotărârii.

Pentru considerentele arătate,

în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va admite

recursul, se va casa decizia recurată și se va trimite cauza la

Curtea de Apel Ploiești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantul F.O. împotriva deciziei civile nr. 137 din 26 august 2009 a

Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași Curte de Apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 15 octombrie 2010.