ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5278/2010

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, reclamantul F.O. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumelor de 150.000 lei despăgubiri materiale și 200.000 lei daune morale, reprezentând repararea prejudiciilor produse tatălui său F.I., dar și reclamantului, prin privarea nelegală de libertate a acestuia, în perioada 16 aprilie 1954-4 martie 1955. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că tatăl său a fost arestat la 16 aprilie 1954, în baza mandatului din 1954 și trimis în judecată prin Rechizitoriul nr. 876 din 9 aprilie 1954, reținându-i-se în sarcină că a găsit un manifest contrarevoluționar și că în loc să-l predea autorităților, l-a păstrat acasă și l-a citit altor persoane, săvârșind delictul de deținere și răspundere de publicații interzise, infracțiune prevăzută și pedepsită de art. 325 pct. c) C. pen.

Prin sentința nr. 985 din 21 iunie 1954 a Tribunalului Militar Teritorial București, tatăl său a fost condamnat la 3 ani închisoare corecțională, prin deciziunea nr. 1793 din 15 octombrie 1954 a Tribunalului Militar pentru Unitățile M.A.I., s-a admis recursul și a fost casată sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar prin sentința nr. 239 din 28 februarie 1954 a Tribunalului Militar Teritorial București, tatăl reclamantului a fost găsit neculpabil și a fost achitat fiind pus în libertate la 4 martie 1955. La data arestării tatălui său, în prezent decedat, reclamantul avea vârsta de 2 ani și 5 luni, împrejurare în care a fost lipsit de mijloacele de existență materială, nemaiavând cine să muncească suprafața de 1,75 ha teren agricol pe care îl deținea, așa cum rezultă din fișa matricolă penală din 16 aprilie 1954 a Penitenciarului Craiova și Jilava 2 ( și pentru care era considerat chiabur) și să cultive cele necesare asigurării hranei zilnice.

A învederat reclamantul că a fost privat de afecțiunea tatălui său la acea vârstă fragedă, când orice copil are nevoie de părinți și că, atât el cât și mama sa, erau marginalizați, supuși perchezițiilor, izolați de comunitate, supuși unor suferințe fizice și psihice de neimaginat, știrbindu-se astfel onoarea, demnitatea și reputația întregii familii. Prin comportamentul agresiv, arbitrar și nelegal al organelor de securitate, tatăl reclamantului a suferit prejudicii corporale care au semnificat, pe lângă suferința fizică și psihică, pierderea speranței de viață și prejudiciile de agrement, fiind supus unui regim dur de cercetare, izolare, amenințare și tortură. S-a mai susținut că în toată perioada arestării cât și ani de zile după aceea, familia sa a fost urmărită informativ, chemată periodic la miliție și securitate, ceea ce a provocat traume psihice marcante pentru toată viața, iar când reclamantul era elev al Școlii Militare de Ofițeri a M.I.

București, în ultimul an de studiu, s-a primit din partea securității o adresă prin care, în baza Ordinului nr. 09108 din 19 iulie 1973 s-a dispus ca la absolvire, să nu fie repartizat în județul care l-a selectat (Vâlcea), ajungând astfel în județul Dâmbovița. Deși a efectuat numeroase demersuri la diferite instituții ale statului pentru a i se comunica hotărârile penale menționate, reclamantul a obținut doar copii extras de pe sentința 985/1954 și deciziunea nr. 1793/1954, dar nu și de pe sentința de achitare de la UM 02405 Pitești, împrejurare în care a cerut și a obținut de la C.N.S.A.S., la data de 30 ianuarie 2009, toate hotărârile judecătorești. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 504 – art. 506 C. proc.

pen. Prin întâmpinare, pârâtul a invocat prescripția dreptului la acțiune, față de dispozițiile art. 506 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere că arestarea s-a produs în 1953, liberarea în 1955, iar de la această dată și până la momentul decesului, în 1994, tatăl reclamantului nu a făcut niciun demers pentru despăgubire, iar până în prezent au trecut 64 de ani. La termenul de judecată din 30 aprilie 2009, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului. Prin încheierea din 7 mai 2009, reținând că victimă a erorilor judiciare poate fi nu numai persoana condamnată pe nedrept, ci și copiii acestuia sau soțul, astfel cum rezultă din prevederile art. 506 alin. (1) C. proc.

pen. și văzând că prin cererea introductivă reclamantul a solicitat și repararea prejudiciului personal, pe lângă cel material și moral încercat de autorul său, decedat la 3 octombrie 1994, constatând că prevederile art. 504 – art. 506 C. proc. pen. se referă la două categorii de despăgubiri, respectiv pentru victimele erorilor judiciare, care au caracter strict personal și nu pot fi transmise pe cale succesorală și pentru persoanele aflate în întreținerea persoanei îndreptățite la plata daunelor, față de împrejurarea că termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen., se interpretează coroborat cu dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în sensul că începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune care este marcat de momentul în care reclamantul a luat cunoștință despre hotărârea de achitare, aceasta fiind 29 ianuarie 2009, potrivit procesului verbal prin care C.N.S.A.S.

i-a predat dosarul privitor la persoana tatălui său, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă și a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului numai în ce privește despăgubirile solicitate în numele autorului său, respingându-se această excepție în privința despăgubirilor cerute în nume propriu. Tribunalul Dâmbovița, prin sentința civilă nr. 1269 din 4 iunie 2009 a admis în parte acțiunea, a respins capătul de cerere privitor la acordarea daunelor materiale și a obligat pârâtul la 5.000 lei, cu titlu de daune morale. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că, potrivit celor expuse prin încheierea interlocutorie din 7 mai 2009, reclamantul poate să solicite despăgubirile pentru prejudiciile ce i-au fost cauzate ca urmare a arestării și trimiterii în mod nelegal în judecată a tatălui său.

S-a avut în vedere că situația de fapt este cea descrisă de reclamant prin cererea de chemare în judecată, astfel încât măsura privativă de libertate și cea a trimiterii în judecată a tatălui reclamantului, care în final a fost achitat, potrivit sentinței penale nr. 239 din 28 februarie 1955 a Tribunalului Militar Teritorial București, au semnificația unei erori judiciare în sensul art. 504 alin. (1) și (2) C. proc. pen. În ce privește petitul privind acordarea daunelor materiale, restrânse la 100.000 lei la termenul de judecată din 28 mai 2009, acesta a fost respins ca nedovedit deoarece înscrisurile menționate privesc arestarea și derularea procesului tatălui reclamantului și nu existența și întinderea prejudiciului material încercat de petiționar în calitate de membru al familiei, iar reclamantul nu a înțeles să administreze alte probe sub acest aspect.

Relativ la daunele morale, tribunalul a reținut că, dată fiind durata arestării autorului reclamantului (15/16 aprilie 1954-4 martie 1955 ) când petiționarul avea o vârstă fragedă, acesta din urmă a fost lipsit de afecțiunea și ocrotirea părintească paternă, fapt de natură să antreneze consecințe negative în plan afectiv – emoțional și spiritual, pe care acesta le-a resimțit și pe care însă nu le-a putut conștientiza în toată amploarea lor decât ca persoană adultă. S-a mai avut în vedere că daunele pretinse trebuie să reflecte importante valori lezate și măsura în care acestea au fost afectate, dar și intensitatea cu care s-au perceput consecințele vătămării, sub acest ultim aspect, apreciindu-se că vârsta reclamantului minor nu permitea o conștientizare, decât parțială a consecințelor arestării părintelui său, concretizată în absența legăturii directe cu tatăl și a afecțiunii ce caracterizează relația dintre părinte-copil.

Pe de altă parte, raportat la circumstanțele speței, în lipsa criteriilor legale de determinare a prejudiciului moral, aspectele menționate mai sus urmează a se concretiza într-o apreciere rezonabilă a prejudiciului real și efectiv resimțit de reclamant în perioada minorității. Tot astfel, s-a reținut că în afara consecințelor prezumate în planul relațiilor personale dintre părinte și copil, reclamantului nu-i putea fi lezată onoarea, demnitatea și reputația, acestea fiind valori sociale care îl privesc în exclusivitate pe tatăl său care însă nu a formulat în timpul vieții cerere pentru dezdăunare. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, precum și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița.

Prin decizia nr. 137 din 26 august 2009, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, precum și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, a schimbat în tot sentința tribunalului, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind prescrisă și a respins apelul reclamantului F.O. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 504 alin. (1) și (3) C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-au pronunțat hotărâri definitive de achitare.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j). Față de dispozițiile art. 506 alin. (2) C. proc.

pen., potrivit cărora acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504 din același cod, s-a reținut că acțiunea reclamantului este prescrisă, întrucât hotărârea prin care autorul acestuia a fost achitat “de orice penalitate” pentru delictul de deținere și răspândire de publicații interzise prevăzut și pedepsit de art. 325 lit. c) C. pen., respectiv sentința nr. 239, s-a pronunțat la data de 28 februarie 1955, fiind pus în libertate în data de 4 martie 1955, conform Biletului de liberare din 4 martie 1955, iar prezenta acțiune a fost formulată de reclamant – fiul condamnatului la data de 27 martie 2009. De la data achitării și până la data decesului intervenit în anul 1994, tatăl reclamantului nu a întreprins niciun demers în sensul prezentei acțiuni.

Chiar dacă s-ar considera că până la 22 decembrie 1989 tatăl reclamantului s-a aflat în imposibilitate morală de a formula o astfel de acțiune, după această dată s-au creat premisele favorabile formulării acțiunii în despăgubiri, începând să curgă o nouă prescripție de 18 luni. În ambele situații termenul de prescripție de 18 luni a fost depășit, astfel că acțiunea reclamantului este prescrisă. Față de prevederile imperative ale art. 506 alin. (2) C. proc. pen., termenul de prescripție de 18 luni nu poate să curgă diferit, după cum acțiunea în despăgubire este formulată de persoana care a fost condamnată definitiv sau de succesorii acestuia, textul nefăcând nicio distincție. Întrucât acțiunea reclamantului a fost respinsă pe excepție, celelalte motive de apel, referitoare la fondul cauzei, nu au mai fost analizate.

În ceea ce privește apelul declarat de reclamant, prin care s-a susținut că în mod greșit i s-a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale și i s-a admis numai în parte cererea privind acordarea de daune morale, acesta a fost respins ca o consecință a admiterii apelurilor declarate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și a respingerii acțiunii pe excepția prescrierii dreptului la acțiune. Împotriva deciziei Curții de Apel a declarat recurs pârâta care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., formulează în esență următoarele critici: Reluând motivarea din acțiunea introductivă, recurentul arată că tatăl său a fost arestat la 16 aprilie 1954, în baza mandatului din 1954 și trimis în judecată prin Rechizitoriul nr. 876 din 9 aprilie 1954, reținându-i-se în sarcină că a găsit un manifest contrarevoluționar și că în loc să-l predea autorităților, l-a păstrat acasă și l-a citit altor persoane, săvârșind delictul de deținere și răspundere de publicații interzise, infracțiune prevăzută și pedepsită de art. 325 lit. c) C. pen.

Prin sentința nr. 985 din 21 iunie 1954 a Tribunalului Militar Teritorial București, tatăl său a fost condamnat la 3 ani închisoare corecțională, prin deciziunea nr. 1793 din 15 octombrie 1954 a Tribunalului Militar pentru Unitățile M.A.I., s-a admis recursul și a fost casată sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar prin sentința nr. 239 din 28 februarie 1954 a Tribunalului Militar Teritorial București, tatăl reclamantului a fost găsit neculpabil și a fost achitat fiind pus în libertate la 4 martie 1955. La data arestării tatălui său, în prezent decedat, recurentul avea vârsta de 2 ani și 5 luni, împrejurare în care a fost lipsit de mijloacele de existență materială, nemaiavând cine să muncească suprafața de 1,75 ha teren agricol pe care îl deținea, așa cum rezultă din fișa matricolă penală nr. 913 din 16 aprilie 1954 a Penitenciarului Craiova și Jilava 2 (și pentru care era considerat chiabur) și să cultive cele necesare asigurării hranei zilnice.

A învederat recurentul că a fost privat de afecțiunea tatălui său la acea vârstă fragedă, când orice copil are nevoie de părinți și atât el cât și mama sa erau marginalizați, supuși perchezițiilor, izolați de comunitate, supuși unor suferințe fizice și psihice de neimaginat, știrbindu-se astfel onoarea, demnitatea și reputația întregii familii. De asemenea, prin comportamentul agresiv, arbitrar și nelegal al organelor de securitate, tatăl reclamantului a suferit prejudicii corporale care au semnificat, pe lângă suferința fizică și psihică, pierderea speranței de viață și prejudiciile de agrement, fiind supus unui regim dur de cercetare, izolare, amenințare și tortură. S-a mai susținut că în toată perioada arestării cât și ani de zile după aceea, familia sa a fost urmărită informativ, chemată periodic la miliție și securitate, ceea ce a provocat traume psihice marcante pentru toată viața, iar când reclamantul era elev al Școlii Militare de Ofițeri a M.I.

București, în ultimul an de studiu, s-a primit din partea securității o adresă prin care, în baza Ordinului nr. 09108 din 19 iulie 1973 s-a dispus ca la absolvire, să nu fie repartizat în județul care l-a selectat (Vâlcea), ajungând astfel în județul Dâmbovița. Deși a efectuat numeroase demersuri la diferite instituții ale statului pentru a i se comunica hotărârile penale menționate, reclamantul a obținut doar copii extras de pe sentința 985/1954 și deciziunea nr. 1793/1954, dar nu și de pe sentința de achitare, de la UM 02405 Pitești, împrejurare în care a cerut și a obținut de la C.N.S.A.S. toate hotărârile judecătorești, la data de 30 ianuarie 2009. În raport de dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 coroborat cu art. 188 6 C. civ., acesta este momentul în care se naște dreptul la acțiune și începe să curgă termenul de prescripție prevăzut de art. 506 C. proc.

pen. Solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului pârâtei, iar pe fond respingerea contestației. Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată ca fiind fondate criticile ce pot atrage incidența motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente: Analizând pricina exclusiv sub aspectul prescripției, instanța de apel a stabilit, în esență, că reclamantul se putea adresa justiției pentru repararea prejudiciului cel mai târziu într-un termen de 18 luni de la data de 22 decembrie 1989, când s-au creat premisele favorabile formulării acțiunii în despăgubiri.

Potrivit dispozițiilor art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j). Art. 506 alin. (2) C. proc.

pen. prevede că acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504. Codul de procedură penală a fost modificat succesiv, iar prin Legea nr. 287/2003 a fost prevăzut termenul de prescripție de 18 luni pentru exercitarea acțiunilor prevăzute de art. 504. Această lege a intrat în vigoare la 1 iulie 2003, astfel că acesta este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție.

De aceea, pentru soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune, trebuie avut în vedere că, la data de 22 decembrie 1989, Codul de procedură penală nu prevedea un termen de prescripție pentru formularea acțiunilor prevăzute de art. 504, astfel că nu poate fi primit argumentul instanței de apel în sensul că reclamantul se putea adresa justiției pentru repararea prejudiciului cel mai târziu într-un termen de 18 luni de la data de 22 decembrie 1989, în lipsa reglementării unui atare termen de prescripție. Pe de altă parte, nu poate fi primită nici susținerea recurentului în sensul că momentul în care se naște dreptul la acțiune și începe să curgă termenul de prescripție prevăzut de art. 506 C. proc.

pen. este data când a obținut hotărârea de achitare de la C.N.S.A.S., respectiv 29 ianuarie 2009, atâta vreme cât art. 506 alin. (2) C. proc. pen. prevede că acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare. În speță, recurentul susține că, după numeroase demersuri, a obținut doar copii extras de pe sentința 985/1954 și deciziunea nr. 1793/1954, dar nu și de pe sentința de achitare, pe care a obținut-o de la C.N.S.A.S. la 29 ianuarie 2009, potrivit procesului verbal depus la dosar. Art. 19 din Decretul nr. 167/1958 prevede posibilitatea repunerii părții în termenul de prescripție pentru motive temeinic justificate.

Prin cauze temeinic justificate, la care se referă acest text de lege se înțeleg acele împrejurări obiective care - fără a constitui cazuri de forță majoră - sunt apreciate de instanță ca fiind de natură să împiedice pe titular să-și exercite dreptul la intentarea acțiunii sau să ceară executarea silită în termenul legal. Instituția repunerii în termenul de prescripție operează ca un beneficiu pe care legea îl acordă titularilor dreptului la acțiune, care au fost împiedicați din cauze temeinic justificate să-și exercite dreptul la acțiune înăuntrul termenului de prescripție. Problema care se pune în soluționarea recursului este dacă motivele invocate de recurent în sensul că, deși a întreprins numeroase demersuri, a obținut hotărârea de achitare de la C.N.S.A.S.

abia la 29 ianuarie 2009, pot constitui „cauze temeinic justificate” în sensul dispozițiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, care impun repunerea în termen, dat fiind și intenția manifestată de recurent în sensul formulării unei asemenea cereri. Față de aceste considerente, se impune ca instanța de apel să verifice dacă împrejurările expuse de reclamant constituie cauze temeinic justificate, pentru care termenul de prescripție de 18 luni, prevăzută de art. 506 alin. (2) C. proc. pen. a fost depășit, acest lucru neputând fi apreciat de instanța de recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., potrivit căruia instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

În raport de aceleași considerente, instanța de recurs nu poate analiza criticile formulate de recurent pe aspectul temeiniciei și nici nu poate interpreta probele în sensul restabilirii situației de fapt, singura cenzură fiind cea care privește aspectele de nelegalitate ale hotărârii atacate. Deși în cuprinsul motivelor de recurs au fost indicate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte nu a identificat nici o critică care să poată fi circumscrisă acestor motive de modificare a hotărârii. Pentru considerentele arătate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va admite recursul, se va casa decizia recurată și se va trimite cauza la Curtea de Apel Ploiești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul F.O. împotriva deciziei civile nr. 137 din 26 august 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași Curte de Apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie 2010.