ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4502/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4502/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, la data de 29 septembrie 2009, reclamantul B.V. a chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se oblige pârâtul la acordarea

despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral

suferit de familia reclamantului compusă din 10 membri (părinții și cei opt

copii) în urma condamnării tatălui său B.G. la 4 ani închisoare corecțională de

către Tribunalul Militar Teritorial București, Dosar nr. 2666/1953.

În motivare, reclamantul a arătat că

în urma condamnării tatălui său au suferit prejudicii morale și alți membri ai familiei.

Astfel, unul din frați nu a fost primit la înscrierea la concursul de admitere la

Liceul din Babadag, iar altul deși a fost declarat admis la concurs (chiar primul

pe listă), ulterior a fost declarat respins, ambele situații pe motivul condamnării

tatălui său.

A mai arătat faptul că până în prezent

nici un membru din familia sa nu a primit vreo despăgubire conform Decretului-Lege

nr. 118/1990 sau a O.U.G. nr. 214/1999 cu modificările și completările ulterioare.

În drept, acțiunea a fost întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Reclamantul a formulat cerere precizatoare

prin care a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice la plata sumei de 1.000.000 euro (un milion euro), echivalent în lei la

data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare

a arestării și condamnării cu caracter politic a tatălui său, B.G. (zis și G.),

în intervalul 05 octombrie 1953-13 aprilie 1955, prin sentința nr. 574 din 12

mai 1954 a Tribunalului Militar Teritorial București, conform dispozițiilor

art. 5 și urm. din Legea nr. 221/2009.

În motivarea cererii precizatoare reclamantul

a arătat că, prejudiciul moral suferit de tatăl său ca urmare a arestării și condamnării

cu caracter politic a tatălui său, B.G., în intervalul 05 octombrie 1953-13

aprilie 1955, reiese din suferințele psihice, expunerea la disprețul public, atingerea

gravă adusă onoarei și demnității sale ca persoană, sentimentul de frustrare accentuată,

de dezumanizare și de afectare gravă a prestigiului și a personalității sale morale.

La data de 02 februarie 2010 numiții

B.D., G.H., N.G., N.S., F.M. și G.N. au formulat cerere de intervenție în interes

propriu prin care au solicitat să fie obligat pârâtul să le plătească suma de 1.000.000

euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit ca urmare a arestării și condamnării cu caracter politic a tatălui,

respectiv a bunicului intervenienților, B.G., în intervalul 05 octombrie 1953–13

aprilie 1955, conform dispozițiilor art. 5 și urm. din Legea nr. 221/2009.

Intervenienții au invocat aceleași motive

de fapt ca și reclamantul.

Prin încheierea din data de 30

martie 2010, Tribunalul a încuviințat în principiu cererea de intervenție.

Prin sentința civilă nr. 1598 din 05

noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea

și cererea de intervenție în interes propriu și a obligat pârâtul să plătească reclamantului

și intervenienților suma de 1.500 euro la cursul de schimb valutar Băncii Nașionale

a României din ziua plății, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune morale

pentru prejudiciul suferit de autorul acestora.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

constatat că prin sentința penală nr. 574 din 12 mai 1954 pronunțată de Tribunalul

Militar București, numitul B.G. a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare

corecțională, pentru săvârșirea infracțiunii de agitație publică. Numitul B.G. a

fost arestat, începând cu data de 05 octombrie 1953 și pus în libertate la data

de 13 aprilie 1955.

În cauză sunt aplicabile dispozițiile

art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, care stabilesc condamnările cu caracter

politic, în care este cuprinsă și fapta prevăzută de art. 327 C. pen., pentru care

a fost condamnat numitul B.G., faptă săvârșită după data de 06 martie 1945, precum

și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Reclamantul și intervenienții își justifică

calitatea procesuală activă și dreptul de a solicita despăgubiri de pe urma defunctului

G.B., din actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei, rezultând că reclamantul

B.V. și intervenienții B.D. și G.N., având calitate de descendenții fii ai numitului

G.B., iar intervenienții G.H., N.G., N.S. și F.M., având calitatea de descendenți

de gradul II (nepoți de fii și fiice) ai defunctului.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor,

tribunalul a reținut că anii de detenție la care a fost condamnat numitul B.G. pe

motive fundamentate pe criterii exclusiv politice, condamnare prezumată de drept

ca având caracter politic, acestuia i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce

a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile

și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv

a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate

totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale – onoare,

reputație – precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane,

respectiv relațiile cu prietenii, apropriații, vătămări care își găsesc expresia

cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.

Drept urmare, în stabilirea întinderii

daunelor, luându-se în considerare consecințele negative suferite, pe plan fizic

și psihic, importanța valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit

justificat numai în parte. Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente

și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 1.500 euro echivalent în lei

la data plății.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apeluri pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reclamantul B.V.

și intervenienții B.D., G.H., N.G., N.S., F.M. și G.N., precum și Ministerul Public

– Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Prin decizia civilă nr. 536 A din 20

mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul pârâtului

și al Ministerului Public, a admis apelul reclamantului și al intervenienților,

a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei

de 1.500 euro către fiecare reclamant și intervenient în parte, în echivalent lei

la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, menținând

celelalte dispoziții ale sentinței.

În motivarea acestei soluții, curtea

de apel a reținut că la data formulării cererii de chemare în judecată și a cererii

de intervenție în interes propriu era în vigoare Legea nr. 221/2009.

Aceste dispoziții legale au fost declarate

neconstituționale prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, la

inițiativa Statului Român.

După publicarea în M. Of. a Deciziilor

nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții

Constituționale (respectiv 15 noiembrie 2010, în M. Of. nr. 761), legiuitorul a

intervenit cu o modificare asupra legii supusă controlului de constituționalitate,

prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor,

publicată în M. Of. nr. 714/26.10.2010 și intrată în vigoare la 30 de zile de la

publicare, (deci din 26 noiembrie 2010), în care, la art. XIII, s-a prevăzut că:

„Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945–22 decembrie 1989, publicată

în M. Of. al României, Partea I, nr. 396/11.06.2009, cu modificările și completările

ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează (...) La art. 5 partea

introductivă a alin. (1) se modifică și va avea următorul cuprins: Art. 5 – „(1)

Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06

martie 1945–22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții

acesteia până la gradul al II-a inclusiv, pot solicita instanței prevăzută la

art. 4 alin. (4) în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi,

obligarea statului la (…)”, de asemenea, a fost modificat art. 5 alin. (2) cu privire

la calea de atac și a instanței competente să o soluționeze.

Din analiza acestor dispoziții legale

Curtea a constatat că legiuitorul a înțeles să adopte în continuare textul art.

5 alin. (1), partea introductivă, în mod identic cu cel existent în Legea nr. 221/2009,

iar din modul de redactare al dispozițiilor art. XIII ale Legii nr. 202/2010 rezultă

cu claritate că după partea introductivă a art. 5 alin. (1), restul reglementării

existentă în Legea nr. 221/2009, la lit. a), b) și c) ale alin. (1), ca și alin.

(3), (4), (5), au rămas aceleași, singura modificare expresă fiind cea adusă

alin. (2) al art. 5, în sensul că „hotărârile judecătorești pronunțate în temeiul

prevederilor alin. (1) lit. a) și b) sunt supuse recursului”, fiind eliminată astfel

calea de atac a apelului în vederea accelerării soluționării acestor cereri.

În acest fel, legiuitorul a înțeles să

respecte obligația constituțională prevăzută de art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală,

potrivit căruia „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele

din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice

la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile Constituției”.

Aplicând la speță aceste dispoziții legale,

instanța de fond a pronunțat hotărârea apelată, prin care a acordat reclamantului

și intervenienților o sumă de bani cu titlu de despăgubiri civile (daune morale),

ca urmare a condamnării cu caracter politic dispusă față de autorul acestora.

În baza probelor administrate în cauză,

prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt, în sensul că prin sentința

penală nr. 574 din 12 mai 1954 pronunțată de Tribunalul Militar București, numitul

B.G. a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare corecțională pentru săvârșirea

infracțiunii de agitație publică.

Numitul B.G. a fost arestat în data de

05 octombrie 1953 și pus în libertate la data de 13 aprilie 1955.

Infracțiunea pentru care a fost arestat

și condamnat autorul reclamantului și al intervenienților, de agitație publică,

prevăzută de art. 327 C. pen. al României de la 1936 în forma republicată în 1948

este menționată expres în art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2099, ca fiind

de drept condamnare cu caracter politic.

În analiza consecințele Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 asupra drepturilor reclamantului

și ale intervenienților principali, din perspectiva art. 14 al Convenției, care

interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție

și protocoalele adiționale și art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului,

care garantează dreptul la un proces echitabil, Curtea a considerat că în cauză

sunt aplicabile în continuare dispozițiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare

de la data formulării acțiunii, pentru următoarele argumente:

drept substanțial de la data introducerii acțiunii nu contravine principiului aplicării

imediate a legii civile noi (definit în doctrină ca fiind acea regulă de drept conform

căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică și situațiilor

ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi), deoarece

în cauză nu este vorba de intrarea în vigoare a unei legi noi – care să fi modificat/abrogat

dispozițiile legii vechi – ci de constatarea neconstituționalității normei de drept

invocate de către reclamant în susținerea acțiunii.

În interpretarea dispozițiilor din

art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, care prevăd că deciziile Curții Constituționale

au efect numai pentru viitor, coroborate cu principiile constituționale ale neretroactivității

legii și asigurarea securității juridice, Curtea constată că norma juridică de drept

substanțial cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (ce a fost

declarată neconstituțională prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie

2010) nu va rămâne fără efect și pentru trecut, adică de la data introducerii acțiunii

prin care reclamantul și intervenienții au invocat respectiva normă juridică, deoarece

în acest caz s-ar pune problema retroactivității efectelor deciziilor de admitere

a excepțiilor de neconstituționalitate, respectiv al aplicării lor de la un moment

anterior publicării în M. Of.

că, dacă s-ar constata faptul că acțiunea a rămas lipsită de temei legal, prin apelarea

la efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, s-ar crea premisele

unei situații discriminatorii pentru recurentul-reclamant - care, la fel ca orice

altă persoană cu o situație identică cu a acestuia, a declanșat procedura judiciară

permisă și reglementată la acel moment de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru ca,

pe parcursul judecării cauzei sale, să constate că aceste dispoziții legale au fost

declarate neconstituționale, cu consecințe asupra finalității procesului, -

prin raportare la

situația altor persoanele ale căror procese, formulate în baza aceluiași temei juridic,

au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive anterior

declarării neconstituționalității normei juridice în discuție.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului în materia principiului nediscriminării a statuat constant că „orice diferență

de tratament făcută de stat între persoane aflate în situații similare trebuie să

își găsească o justificare obiectivă și rezonabilă” (Marckx c. Belgiei, 1979).

De asemenea, art. 16 din Legea fundamentală

instituie principiul egalității, care stabilește că va fi considerat încălcat atunci

când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare

obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin

tratamentul inegal și mijloacele folosite.

Aplicând la cazul concret imperativul

constituțional al respectării principiului egalității și nediscriminării, în opinia

Curții, se ajunge la următoarea constatare:

ce se aplică unor persoane aflate în situații juridice egale.

Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor

care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau pentru

luarea măsurilor administrative asimilate acestora este determinat de celeritatea

cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea

unei hotărâri judecătorești definitive, de gradul de operativitate a organelor judiciare,

de anumite incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, de complexitatea

cazului, de exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și de

alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

obiectivă și rezonabilă a acestui tratament juridic diferit.

În acord cu rațiunea pentru care Curtea

Constituțională a constatat încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituție prin adoptarea

O.U.G. nr. 62/2010, expusă în Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea consideră

că instituirea acestui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri

pentru condamnările politice cu caracter politic sau pentru măsurile administrative

asimilate acestora, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat

hotărârea definitivă, se face în funcție de un criteriu aleatoriu și exterior conduitei

persoanei, astfel încât el nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.

Acest criteriu al duratei procesului

și al datei rămânerii definitive a hotărârii nu este un criteriu obiectiv și rezonabil,

deoarece nu depinde de atitudinea reclamantului, ci de considerente ce țin de organizarea

și gradul de încărcare al instanței.

Ca urmare a constatării lipsei unei justificări

obiective și rezonabile pentru acest tratament juridic diferit, nu se mai pune problema

analizei celei de-a treia condiții pentru respectarea principiului egalității în

drepturi a cetățenilor și al nediscriminării (aceea de a exista un raport de proporționalitate

între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite).

Principiul egalității armelor, ca o garanție

implicită a dreptului la un proces echitabil, semnifică tratarea egală a părților

pe toată durata desfășurării procedurii în fața unei instanțe, fără ca una din ele

să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces. Cu privire la principiul

egalității armelor, în jurisprudența instanței de contencios a drepturilor fundamentale

ale omului s-a statuat în sensul că intervenția inopinată a legiuitorului creează

un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile

unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce

atingere chiar substanței acestui drept.

Or, aplicarea Deciziilor nr. 1358/2010

și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale procesului de față - fapt ce ar avea

drept consecință suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru

persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, persoane ce declanșaseră

procedurile judiciare în temeiul unei legi accesibile și previzibile - poate fi

asimilată intervenției legislativului în timpul procesului, proces în care pârât

este tot Statul, iar analiza constituționalității legii a fost declanșată din inițiativa

acestuia.

La pronunțarea acestei decizii Curtea

a avut în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în special

hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza

Crișan c. României (hotărârea din 27 mai 2003, cererea nr. 42930/98,

publicată în M. Of. nr. 1.136/01.12.2004), dar și

cauza Satka și alții c.

Greciei (hotărârea din 27 martie 2003), în care Curtea Europeană a atras atenția

asupra pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate

influența soluționarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv

atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma litigiul într-unul

imposibil de câștigat.

Cu privire la respectarea dreptului de

acces la instanță, Curtea a mai reținut că, prin adoptarea Legii nr. 221/2009, în

patrimoniul reclamantului al intervenienților a luat naștere atât un drept procesual

de a sesiza instanța de judecată pentru a fi analizată pe fond cererea, cât și vocația

(aparținând dreptului material) de a dobândi un drept de creanță, constând în despăgubiri

morale pentru prejudiciul cauzat.

Fiind vorba de o contestație ce poartă

asupra unui drept subiectiv civil, cu caracter patrimonial, ambele drepturi (atât

cel de natură materială, cât și cel de natură procedurală) intră în sfera de protecție

a art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană

a Drepturilor Omului, în cauza Golder vs. Marea Britanie, a învederat că dreptul

de acces la justiție poate fi limitat, însă aceste limitări trebuie să respecte

următoarele principii: să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanța însăși

a dreptului și să existe proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele specifice.

Or, ca urmare a declarării neconstituționalității

dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, dreptul procedural al reclamantului

și al intervenienților de a li se analiza pe fond cererea formulată a rămas golit

de conținut juridic. Prin urmare, dreptul de a sesiza instanța de judecată și dreptul

de a îi fi analizată pe fond cererea (drepturi ce s-au născut în patrimoniul reclamantului

și al intervenienților odată cu promovarea prezentei acțiuni, înainte de publicarea

în M. Of. a deciziilor Curții Constituționale) sunt afectate în substanța lor. De

aceea, Curtea apreciază că, pentru respectarea dreptului fundamental al reclamanților

și al intervenineților de acces la justiție, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, și prin prisma garanțiilor procedurale oferite de

textul convențional, este obligatoriu ca instanța de judecată să analizeze pe fond

cererea de chemare în judecată formulată, respectiv cererea de intervenție principală,

și să se pronunțe asupra temeiniciei acesteia.

Dimpotrivă, respingerea pe fond a acțiunii

și a cererii de intervenție principală pe motiv că au rămas lipsite de temei juridic,

ca urmare a pronunțării, pe parcursul procesului, a deciziilor Curții Constituționale,

reprezentă o aplicare retroactivă a deciziilor Curții Constituționale, cu privire

la cereri de chemare în judecată ce au fost formulate înainte de publicarea acestora

în M. Of.

În consecință

,

Curtea a considerat că respingerea acțiunii

formulate de reclamant, respectiv a cererii de intervenție principală, pe considerentul

că au rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării neconstituționalității temeiului

juridic pe parcursul procesului, ar veni în contradicție cu principiul egalității

în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în

situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit, cât și cu principiului

nediscriminării, consacrat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția

le reglementează, prin raportare la dreptul de acces la instanță și principiul egalității

armelor, consacrate de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

care a fost explicitat în jurisprudența instanței de contencios a drepturilor fundamentale

ale omului în sensul că: intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol

în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile unui litigiu,

putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar

substanței acestui drept.

Decizia curții de apel a fost atacată

cu recurs, în termen legal, de părți și de Ministerul Public.

Reclamantul și intervenienții au criticat

decizia curții de apel sub aspectul cuantumului daunelor morale susținând că, în

raport de suferințele îndurate de tatăl lor, s-ar fi impus acordarea sumei solicitate

prin acțiune.

Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și recurentul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București au invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune

morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale,

susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

art. 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

În subsidiar, recurenții au criticat

decizia instanței de apel sub aspectul întinderii daunelor morale acordate reclamantului

și intervenienților, susținând că o aplicare corectă a criteriilor de evaluare a

prejudiciului moral ar fi condus la o sumă mai mică decât cea stabilită de instanța

de apel.

Examinând recursurile declarate în cauză,

Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice și de Ministerul Public sunt fondate, în raport de criticile

referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca

efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009.

Astfel, problema de drept care se pune

în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221 din 2009 mai poate

fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Așa se cum susține și prin recursurile

declarate de pârât și de Ministerul Public, această problemă de drept a fost dezlegată

greșit de către instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale

nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în

faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză.

Cu privire la efectele Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat

Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei

decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin.

(4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul

legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of.,

așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune schimbarea

soluției din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru

argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul

legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale,

dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții

fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede

că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se

și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea

și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională

și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și

erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au

formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată

prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor

în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației

în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în

M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui

act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație

juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării

sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la

art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod

categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv

câștigat, iar reclamantul și intervenienții nu erau titularii unui „bun” susceptibil

de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, cum greșit a reținut instanța de apel, câtă vreme la data

publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția instanței

de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga

omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite

au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității

juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția

oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate

declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată

acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă

parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al

pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul

actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna,

în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca

un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel

înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere

juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul

funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern

și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de altă parte, nu se poate reține

nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de asemenea greșit a reținut instanța de

apel.

Principiul nediscriminării cunoaște limitări

deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare

în care reclamantul și intervenienții s-ar găsi, dat fiindcă cererile lor nu erau

soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea

deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor

obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare

de situații discriminatorii.

Față de toate aceste considerente, reținute

prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a întemeiat

soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional

printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării

definitive a litigiului.

Criticile formulate de recurenți pe acest

aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cât privește criticile subsidiare formulate

de aceiași recurenți pe aspectul cuantumului daunelor morale, acestea au devenit

inutil de analizat în condițiile în care s-a reținut că nu mai există temei legal

pentru acordarea în cauză a daunelor morale.

În concluzie, raportat la criticile privind

inexistența temeiului juridic al cererii de acordare de daune morale, recursul declarat

de pârât va fi admis, conform art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304

pct. 9 C. proc. civ., iar decizia recurată va fi modificată în tot.

Recursul declarat de reclamant și intervenienți

este nefondat.

Astfel, în raport de dezlegarea dată

recursurilor pârâtului și Ministerului Public, analiza criticilor formulate de reclamant

și intervenienți privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în

totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare

a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas

fără temei de drept.

În consecință, fără a mai analiza celelalte

critici formulate de reclamant, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul declarat de reclamant se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtul

Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice a municipiului București și de Ministerul Public – Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei nr. 536A din 20 mai 2011

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică în tot decizia atacată în sensul

că admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român și de Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 1598 din

5 noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Schimbă în tot sentința apelată. Respinge

acțiunea formulată de reclamantul B.V. și cererea de intervenție formulată de intervenienții

B.D., G.H., G.N., N.S., F.M., G.N., ca nefondate.

Respinge apelul declarat de reclamant

și intervenienți, ca nefondat.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamant și intervenienți împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2012.