ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 404/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 10 februarie 2010 la Tribunalul Teleorman reclamantul D.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 700.000 euro reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării și încarcerării în perioada 20 noiembrie 1954 - 26 iunie 1964, precum și pentru suferințele pe care a trebuit să le îndure după eliberare și până în prezent, datorită degradării vieții și sănătății, imposibilității continuării studiilor și obținerii unor venituri corespunzătoare. Reclamantul a arătat că, prin sentința penală nr. 622 din 24 martie 1955 pronunțată de Tribunalul Militar București, a fost condamnat la 15 ani muncă silnică și 5 ani degradare civilă pentru infracțiunea de „crime și uneltire contra ordinii sociale", faptă prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 3 din vechiul C. pen.

Din această pedeapsă, reclamantul a executat 9 ani, 7 luni și 6 zile. A fost arestat în București, la data de 20 august 1954 și dus în arestul securității, unde a fost anchetat. Această anchetă presupunea bătaie cruntă până la pierderea cunoștinței, ținerea în poziții chinuitoare, interdicția de a bea apă. Reclamantul a mai precizat că, împreună cu alți deținuți, au locuit în condiții mizere, hrana era insuficientă și au fost forțați să muncească la îndiguiri, unde trebuiau să sape și să care pe dig circa 3 nr de pământ pe zi, iar dacă nu realizau această normă se aplicau bătăi îndelungate. Suferințele reclamantului au continuat și după eliberarea din închisoare în anul 1964, deoarece viața de familie, cariera și reputația, relațiile cu prietenii și sursele de venit au fost afectate de condamnarea suferită.

Prin întâmpinare, Statul Român, reprezentat prin D.G.F.P. Teleorman, a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată a Statului Român, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că prejudiciul moral nu trebuie stabilit prin aprecieri de ordin general, ci este necesar să se aibă în vedere criterii rezultând din cazul dedus judecății. Prin sentința civilă nr. 142 din 28 iunie 2010, Tribunalul Teleorman a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a admis în parte acțiunea reclamantului, fiind obligat pârâtul la plata sumei 100.000 euro, echivalentul în lei la data plății, reprezentând daune morale. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul a fost condamnat pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 pct. 3 C. pen.

anterior, aceasta constituind o condamnare cu caracter politic, în sensul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009. Prin condamnarea suferită, anchetarea îndelungată, detenția și suferințele produse ulterior eliberării, reclamantului i-au fost încălcate drepturile fundamentale ale omului (dreptul la viață, la libertate, la conștiință), i s-au produs suferințe fizice (prin muncă forțată, înfometare, condiții inumane de trai), i s-a ruinat sănătatea fizică (prin regimul dur de detenție și lipsa hranei și a asistenței medicale) și psihică (prin anchetare, condamnare și executare pe nedrept), i s-a distrus familia. Aceste suferințe conferă reclamantului dreptul la reparație constând în daune morale, iar în raport cu amploarea privațiunilor și suferinței pe timp îndelungat, tribunalul le-a apreciat la suma de 100.000 euro.

La cuantificarea daunele, tribunalul a avut în vedere și ca beneficiarul daunelor morale să nu se îmbogățească fără just temei în dauna statului, o asemenea eventualitate neputând fi avută în vedere de legiuitor la edictarea legii reparatorii. Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamantul D.G. și pârâtul Statul Român, reprezentat prin M.F.P. prin D.G.F.P. a Județului Teleorman. În motivarea apelului Statul Român a arătat că, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exacta, în bani, a daunelor morale nu este posibilă, întinderea despăgubirilor stabilindu-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt. Astfel, nu poate fi susținută ideea unui prejudiciu efectiv și a beneficiului nerealizat în cazul daunelor morale, unde prejudiciul se localizează la nivelul valorilor personalității umane, al suferințelor fizice și psihice.

Este adevărat că intimatul apelant a suferit de pe urma masurilor luate de către regimul trecut, dar pretențiile cu care se îndreaptă acesta împotriva Statul Roman prin sunt nejustificate, întrucât acesta nu face dovada ca s-a raportat la ceva anume, având in vedere si împrejurarea că, criteriile de cuantificare nu sunt expres prevăzute de lege. S-a solicitat ca la stabilirea cuantumului daunelor morale să se aibă in vedere prevederile O.U.G. nr. 62/2010, în sensul de a acorda intimatului apelant o suma de pana la 10.000 euro. Apelantul-reclamant D.G. a susținut că suma acordată este prea mică în raport cu suferințele avute și cu amploarea privațiunilor și a suferinței îndurate în timpul celor 10 ani de detenție pe nedrept.

In cauze similare, în care perioada de încarcerare a fost mult mai mică, s-au acordat despăgubiri în cuantum de 300.000 euro sau 600.000 euro. Deși la dosar s-a depus practica judiciara în domeniu, instanța a apreciat subiectiv, stabilind o sumă inechitabilă în raport cu cele stabilite în favoarea altor persoane aflate în situații similare. În ceea ce privește incidența Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, apelantul pârât nu a formulat concluzii în fața instanței, iar apelantul reclamant, prin notele scrise depuse la dosar, a arătat că solicită să se aplice direct dispozițiile art. 20 și art. 21 din Constituție și art. 6, art. 1 Protocolul 1, art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Prin Decizia nr. 118/ A din 8 februarie 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelurile, examinând sentința apelată, prin prisma motivelor de apel invocate de apelanți, precum și în raport de Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. Critica apelantului pârât Statul Român, privind neaplicarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, în sensul limitării cuantumului daunelor morale la sumele prevăzute în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum acest text a fost modificat prin pct. 1 din O.U.G.

nr. 62/2010 a fost respinsă, întrucât dispozițiile legale a căror neaplicare a fost invocată nu mai produc efecte ca urmare a declarării neconstituționalității lor prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010. În ceea ce privește Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale s-a reținut că apelantul reclamant se află în situația de a avea o hotărâre de admitere pronunțată de prima instanță, într-un litigiu declanșat anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul învestirii instanței, această decizie neputând retroactiva, tară a afecta, în principiu, garantarea art. 6 din Convenție, art. 1 din Primul Protocol adițional, art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12, de către instanța națională, prima chemate sa aplice Convenția.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor stabilit de prima instanță, criticat deopotrivă de reclamant și de pârât instanța de apel a reținut că sunt neîntemeiate criticile formulate. În situația daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani, a acestora nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt. La stabilirea cuantumului daunelor morale, ce constă generic în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecințele negative, suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către cel deținut.

Față de aceste principii instanța de apel a reținut că suma stabilită este corespunzătoare cu prejudiciul suferit de reclamant. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul cât și pârâtul. Reclamantul D.G. invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând în esență acordarea despăgubirilor în valoare de 700.000 euro și arătând că suma stabilită de instanța de fond și menținută de instanța de apel nu corespunde prejudiciului moral pe care l-a suferit. De asemenea, s-a arătat că împrejurarea că este beneficiarul drepturilor conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 nu este de natură a diminua despăgubirile pretinse în temeiul Legii nr. 221/2009. Se mai susține că în cauze similare, potrivit practicii judiciare, s-au acordat despăgubiri mai mari, reclamantului creându-i-se astfel o situație discriminatorie.

Urmările detenției sale se pot asimila prejudiciului moral suferit de persoanele în cazul cărora Curtea de la Strasbourg a constatat încălcarea art. 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului (cazul Bragadireanu contra României, cazul Iambor contra României ș.a.). Pârâtul Statul român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Teleorman a criticat decizia pe de o parte pentru cuantumul sumei acordate ca despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, pe care l-a considerat excesiv, iar, pe de altă parte a solicitat ca instanța să aibă în vedere Deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1354/2010. Recursul pârâtului va fi admis, decizia recurată va fi casată, precum și sentința nr. 142/2010 pronunțată de Tribunalul Teleorman cu consecința respingerii acțiunii.

Recursul reclamantului va fi respins pentru următoarele considerente comune. Prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În consecință, aceste dispoziții nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat cât și în art. 31 se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Fața de aceste dispoziții, în funcție de care declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, produce efecte pentru viitor și erga omnes s-a pus problema dacă ele se aplică și acțiunilor în curs. Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, care a statuat că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

În speță, la data publicării în M. Of. Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se pronunțase decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind soluționată definitiv de Curtea de Apei București Ia data 8 februarie 2011. Prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării sale cu o excepție de neconstituționalitate, s-a realizat un control de constituționalitate a posteriori, dându-se eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic. Nu se poate spune că acțiunea, fiind promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. l lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezența unui act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În speță, înainte de definitivarea litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea neconstituționalității textului de lege invocat în cererea de chemare în judecată. În acest context urmează a se constata că ne aflăm într-o situație juridică de natură legală, căreia i se aplică legea nouă și nu într-o situație juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și formă legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere, dar și în acest caz numai dacă situațiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive. Așa fiind, față de caracterul imperativ, de ordine publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, aplicarea generală și obligatorie a deciziei Curții Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstitutional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil față de dispozițiile Constituției României.

Concluzionând, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în absența unor dispoziții legale exprese. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată. Neexistând o soluție definitivă, reclamantul nu are un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu sunt titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Constatarea neconstituționalității textului de lege pe care reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura tăcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru considerentele expuse va fi admis recursul pârâtului Statul român prin M.F.P. prin D.G.F.P. a județului Teleorman împotriva Deciziei civile nr. 118/ A din 8 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, va fi casată decizia recurată și sentința civilă nr. 142 din 28 iunie 2010 a Tribunalului Teleorman, secția civilă, cu consecința respingerii pe fond a acțiunii, iar recursul reclamantului va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul pârâtului Statul român prin M.F.P. prin D.G.F.P. a județului Teleorman împotriva Deciziei civile nr. 118/ A din 8 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și sentința civilă nr. 142 din 28 iunie 2010 a Tribunalului Teleorman, secția civilă și pe fond respinge acțiunea. Respinge recursul declarat de reclamantul D.G. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2012