ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 404/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 404/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 10 februarie 2010 la Tribunalul Teleorman

reclamantul D.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin

M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 700.000 euro

reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării și

încarcerării în perioada 20 noiembrie 1954 - 26 iunie 1964, precum și pentru

suferințele pe care a trebuit să le îndure după eliberare și până în prezent,

datorită degradării vieții și sănătății, imposibilității continuării studiilor

și obținerii unor venituri corespunzătoare.

Reclamantul a arătat că, prin sentința

penală nr. 622 din 24 martie 1955 pronunțată de Tribunalul Militar București, a

fost condamnat la 15 ani muncă silnică și 5 ani degradare civilă pentru

infracțiunea de „crime și uneltire contra ordinii sociale", faptă

prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 3 din vechiul C. pen. Din această

pedeapsă, reclamantul a executat 9 ani, 7 luni și 6 zile. A fost arestat în

București, la data de 20 august 1954 și dus în arestul securității, unde a fost

anchetat. Această anchetă presupunea bătaie cruntă până la pierderea

cunoștinței, ținerea în poziții chinuitoare, interdicția de a bea apă.

Reclamantul a mai precizat că,

împreună cu alți deținuți, au locuit în condiții mizere, hrana era insuficientă

și au fost forțați să muncească la îndiguiri, unde trebuiau să sape și să care

pe dig circa 3 nr de pământ pe zi, iar dacă nu realizau această normă se

aplicau bătăi îndelungate. Suferințele reclamantului au continuat și după

eliberarea din închisoare în anul 1964, deoarece viața de familie, cariera și

reputația, relațiile cu prietenii și sursele de venit au fost afectate de

condamnarea suferită.

Prin întâmpinare, Statul Român,

reprezentat prin D.G.F.P. Teleorman, a invocat excepția inadmisibilității

cererii de chemare în judecată a Statului Român, iar pe fond a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că prejudiciul moral nu trebuie

stabilit prin aprecieri de ordin general, ci este necesar să se aibă în vedere

criterii rezultând din cazul dedus judecății.

Prin sentința civilă nr. 142 din 28

iunie 2010, Tribunalul Teleorman a respins excepția inadmisibilității acțiunii

și a admis în parte acțiunea reclamantului, fiind obligat pârâtul la plata

sumei 100.000 euro, echivalentul în lei la data plății, reprezentând daune

morale.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că reclamantul a fost condamnat pentru infracțiunea prevăzută de art. 209

pct. 3 C. pen. anterior, aceasta constituind o condamnare cu caracter politic,

în sensul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

Prin condamnarea suferită, anchetarea

îndelungată, detenția și suferințele produse ulterior eliberării, reclamantului

i-au fost încălcate drepturile fundamentale ale omului (dreptul la viață, la

libertate, la conștiință), i s-au produs suferințe fizice (prin muncă forțată,

înfometare, condiții inumane de trai), i s-a ruinat sănătatea fizică (prin

regimul dur de detenție și lipsa hranei și a asistenței medicale) și psihică

(prin anchetare, condamnare și executare pe nedrept), i s-a distrus familia.

Aceste suferințe conferă reclamantului

dreptul la reparație constând în daune morale, iar în raport cu amploarea

privațiunilor și suferinței pe timp îndelungat, tribunalul le-a apreciat la

suma de 100.000 euro. La cuantificarea daunele, tribunalul a avut în vedere și

ca beneficiarul daunelor morale să nu se îmbogățească fără just temei în dauna

statului, o asemenea eventualitate neputând fi avută în vedere de legiuitor la

edictarea legii reparatorii.

Împotriva sentinței tribunalului au

declarat apel reclamantul D.G. și pârâtul Statul Român, reprezentat prin M.F.P.

prin D.G.F.P. a Județului Teleorman.

În motivarea apelului Statul Român a

arătat că, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exacta, în bani, a

daunelor morale nu este posibilă, întinderea despăgubirilor stabilindu-se prin

apreciere, raportat la elementele de fapt. Astfel, nu poate fi susținută ideea

unui prejudiciu efectiv și a beneficiului nerealizat în cazul daunelor morale,

unde prejudiciul se localizează la nivelul valorilor personalității umane, al

suferințelor fizice și psihice.

Este adevărat că intimatul apelant a

suferit de pe urma masurilor luate de către regimul trecut, dar pretențiile cu

care se îndreaptă acesta împotriva Statul Roman prin sunt nejustificate,

întrucât acesta nu face dovada ca s-a raportat la ceva anume, având in vedere

si împrejurarea că, criteriile de cuantificare nu sunt expres prevăzute de

lege.

S-a solicitat ca la stabilirea

cuantumului daunelor morale să se aibă in vedere prevederile O.U.G. nr. 62/2010,

în sensul de a acorda intimatului apelant o suma de pana la 10.000 euro.

Apelantul-reclamant D.G. a susținut că

suma acordată este prea mică în raport cu suferințele avute și cu amploarea

privațiunilor și a suferinței îndurate în timpul celor 10 ani de detenție pe

nedrept. In cauze similare, în care perioada de încarcerare a fost mult mai

mică, s-au acordat despăgubiri în cuantum de 300.000 euro sau 600.000 euro.

Deși la dosar s-a depus practica judiciara în domeniu, instanța a apreciat

subiectiv, stabilind o sumă inechitabilă în raport cu cele stabilite în

favoarea altor persoane aflate în situații similare.

În ceea ce privește incidența Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, apelantul pârât nu a formulat concluzii

în fața instanței, iar apelantul reclamant, prin notele scrise depuse la dosar,

a arătat că solicită să se aplice direct dispozițiile art. 20 și art. 21 din

Constituție și art. 6, art. 1 Protocolul 1, art. 14 din Convenția europeană a

drepturilor omului.

Prin Decizia nr. 118/ A din 8 februarie

2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelurile,

examinând sentința apelată, prin prisma motivelor de apel invocate de apelanți,

precum și în raport de Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Critica apelantului pârât Statul

Român, privind neaplicarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 2 din O.U.G.

nr. 62/2010, în sensul limitării cuantumului daunelor morale la sumele

prevăzute în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum acest

text a fost modificat prin pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 a fost respinsă,

întrucât dispozițiile legale a căror neaplicare a fost invocată nu mai produc

efecte ca urmare a declarării neconstituționalității lor prin Decizia nr. 1354

din 20 octombrie 2010.

În ceea ce privește Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale s-a reținut că apelantul

reclamant se află în situația de a avea o hotărâre de admitere pronunțată de

prima instanță, într-un litigiu declanșat anterior intervenirii deciziei Curții

Constituționale, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la

momentul învestirii instanței, această decizie neputând retroactiva, tară a

afecta, în principiu, garantarea art. 6 din Convenție, art. 1 din Primul

Protocol adițional, art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12, de

către instanța națională, prima chemate sa aplice Convenția.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor

stabilit de prima instanță, criticat deopotrivă de reclamant și de pârât

instanța de apel a reținut că sunt neîntemeiate criticile formulate.

În situația daunelor morale, datorită

naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani, a acestora nu este

posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la

elementele de fapt.

La stabilirea cuantumului daunelor

morale, ce constă generic în atingerea adusă valorilor ce definesc

personalitatea umană, se au în vedere consecințele negative, suferite pe plan

fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost

vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele

vătămării de către cel deținut.

Față de aceste principii instanța de

apel a reținut că suma stabilită este corespunzătoare cu prejudiciul suferit de

reclamant.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs atât reclamantul cât și pârâtul.

Reclamantul D.G. invocă dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând în esență acordarea despăgubirilor în

valoare de 700.000 euro și arătând că suma stabilită de instanța de fond și

menținută de instanța de apel nu corespunde prejudiciului moral pe care l-a

suferit. De asemenea, s-a arătat că împrejurarea că este beneficiarul

drepturilor conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 nu este de natură a diminua

despăgubirile pretinse în temeiul Legii nr. 221/2009. Se mai susține că în

cauze similare, potrivit practicii judiciare, s-au acordat despăgubiri mai mari,

reclamantului creându-i-se astfel o situație discriminatorie. Urmările

detenției sale se pot asimila prejudiciului moral suferit de persoanele în

cazul cărora Curtea de la Strasbourg a constatat încălcarea art. 3 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului (cazul Bragadireanu contra României,

cazul Iambor contra României ș.a.).

Pârâtul Statul român prin M.F.P. prin

D.G.F.P. Teleorman a criticat decizia pe de o parte pentru cuantumul sumei

acordate ca despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, pe care l-a considerat

excesiv, iar, pe de altă parte a solicitat ca instanța să aibă în vedere

Deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1354/2010.

Recursul pârâtului va fi admis,

decizia recurată va fi casată, precum și sentința nr. 142/2010 pronunțată de

Tribunalul Teleorman cu consecința respingerii acțiunii.

Recursul reclamantului va fi respins

pentru următoarele considerente comune.

Prin deciziile Curții Constituționale nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În consecință, aceste dispoziții nu

mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

cât și în art. 31 se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data

publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Fața de aceste dispoziții, în funcție

de care declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a

Curții Constituționale, produce efecte pentru viitor și erga omnes s-a pus

problema dacă ele se aplică și acțiunilor în curs.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, care a

statuat că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

În speță, la data publicării în M. Of.

Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

nu se pronunțase decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind

soluționată definitiv de Curtea de Apei București Ia data 8 februarie 2011.

Prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării sale cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a realizat un control de constituționalitate a

posteriori, dându-se eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic.

Nu se poate spune că acțiunea, fiind

promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. l lit. a) din Legea nr.

221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată

durata desfășurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezența unui

act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus

regit actum.

În speță, înainte de definitivarea

litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea

neconstituționalității textului de lege invocat în cererea de chemare în

judecată.

În acest context urmează a se constata

că ne aflăm într-o situație juridică de natură legală, căreia i se aplică legea

nouă și nu într-o situație juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și formă legii în vigoare la data

întocmirii actului juridic care le-a dat naștere, dar și în acest caz numai

dacă situațiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive.

Așa fiind, față de caracterul

imperativ, de ordine publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din

Constituție, aplicarea generală și obligatorie a deciziei Curții

Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act

neconstitutional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este

posibil față de dispozițiile Constituției României.

Concluzionând, la momentul la care

instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în

absența unor dispoziții legale exprese.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată.

Neexistând o soluție definitivă,

reclamantul nu are un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu sunt

titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr.

l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Constatarea neconstituționalității

textului de lege pe care reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în

judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura tăcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate cu respectarea preeminenței dreptului, al coerenței

și al stabilității juridice.

Pentru considerentele expuse va fi

admis recursul pârâtului Statul român prin M.F.P. prin D.G.F.P. a județului

Teleorman împotriva Deciziei civile nr. 118/ A din 8 februarie 2011 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă, va fi casată decizia recurată și sentința

civilă nr. 142 din 28 iunie 2010 a Tribunalului Teleorman, secția civilă, cu

consecința respingerii pe fond a acțiunii, iar recursul reclamantului va fi

respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul pârâtului Statul român

prin M.F.P. prin D.G.F.P. a județului Teleorman împotriva Deciziei civile nr. 118/

A din 8 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și sentința

civilă nr. 142 din 28 iunie 2010 a Tribunalului Teleorman, secția civilă și pe

fond respinge acțiunea.

Respinge recursul declarat de

reclamantul D.G. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2012