ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3825/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 30 iunie 2009, reclamantul G.-M.P. a chemat în judecată Statul Român – prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca în baza dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, să fie obligat la plata unor daune în cuantum de 1.800.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit urmare condamnării sale politice, și pedepsei executate însumând 13 ani, în perioada 26 decembrie 1950–26 decembrie 1960 și ulterior în intervalul 26 decembrie 1960–26 decembrie 1963. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că la vârsta de 20 ani, după repartizarea sa de „Oficiul brațelor de muncă” la D.G.C., a fost angajat, ca și elev escavatorist și fără niciun temei, în data de 26 decembrie 1950, a fost arestat pe motiv că ar fi militat pentru răsturnarea ordinii de stat de la acea vreme și împărțirea de manifeste împotriva regimului comunist.

De la această dată, mai arată reclamantul, viața i-a fost transformată într-un infern, fiind încarcerat și deținut în închisorile din București, Constanța, apoi la Canal – Peninsula, în Mina B.S. și apoi la închisorile din Gherla, Galați și Botoșani, fiind deseori bătut, schingiuit și ținut fără mâncare și apă, în condiții inumane, imposibil de suportat. După eliberarea sa în 26 decembrie 1960, i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, timp de 3 ani, în comuna B., sat L., lângă F., județul Ialomița, unde persecuțiile au continuat, iar suferințele îndurate și-au pus amprenta asupra vieții sale profesionale și de familie. Învestit în primă instanță, Tribunalul Arad, secția civilă, prin sentința nr. 114 din 24 februarie 2010 a admis în parte acțiunea și în consecință a obligat pârâtul, să achite reclamantului, suma de 300.000 euro, sau echivalentul în lei, la cursul B.N.R., din ziua plății.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că sunt îndeplinite în cauză elementele răspunderii civile delictuale, instituită prin dispozițiile art. 998 și urm. C. civ., ale art. 52 alin. (3) din Constituția României și ale art. 504 C. proc. pen., impunându-se repararea de către Stat, a „pagubei” suferită de reclamant, ceea ce presupune în principiu, înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acestora, „în scopul repunerii, pe cât posibil în situația anterioară”.

Deși, se mai arată, nici sistemul nostru legislativ și nici chiar normele comunitare nu prevăd o modalitate concretă de reparare a daunelor morale, însă în virtutea principiului reparării integrale a unui eventual prejudiciu, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care prin excelență, poate fi o sumă de bani menită a-i permite victimei să-și aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite exercitată împotriva sa. De aceea, conchide instanța fondului, ceea ce trebuie evaluat în concret, nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea care vine să compenseze acest prejudiciu, în stabilirea căreia trebuie respectat principiul proporționalității, pentru a nu ajunge la situația îmbogățirii fără justă cauză, statuându-se în echitate și într-un cuantum rezonabil.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, care, prin decizia nr. 173 din 26 mai 2010, a schimbat în parte sentința și a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantului, la suma de 320.000 euro sau echivalentul în lei, la data plății efective. A respins totodată, ca neîntemeiat, apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că apelul reclamantului este întemeiat și din perspectiva argumentației prezentate potrivit căreia este necesar să se constate caracterul politic al măsurii administrative abuzive la care a fost supus după eliberarea din închisoare, respectiv deportarea și obligarea sa la domiciliu forțat în Câmpia Bărăganului pentru o perioadă de 3 ani, în intervalul 26 decembrie 1960–26 decembrie 1963, care intră sub incidența art. 3 din Legea nr. 221/2009, impunându-se ca și această perioadă de privațiuni să fie compensată echitabil și rezonabil, avându-se în vedere că reclamantului i-a fost lezat dreptul la libertatea de mișcare și de stabilire a domiciliului, în propria sa țară.

Această măsură, prin condițiile concrete în care s-a desfășurat „a reprezentat echivalentul unei condamnări privative de libertate”, respectiv o continuare a pedepsei cu închisoarea aplicată reclamantului. Or, limitarea libertății de mișcare reprezintă o privare de libertate, iar deportarea/strămutarea, datorită naturii, duratei și modalității de realizare poate fi considerată ca afectând în mod determinant situația reclamantului, intrând în categoria măsurilor administrative, care au avut un vădit caracter politic, sancționator, fiind asimilate chiar de lege, condamnărilor cu caracter politic și intrând astfel, sub incidența dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, care conține o enumerare exemplificativă iar nu limitativă.

Tot astfel, conchide instanța de apel, beneficiul obținerii de daune morale nu poate fi înlăturat prin simplul fapt că reclamantul culege și o indemnizație lunară de 2.600 RON stabilită în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, pentru cei peste 13 ani de condamnare politică și obligare la domiciliu forțat, această perioadă fiindu-i recunoscută ca vechime neîntreruptă în muncă și având astfel un caracter exclusiv patrimonial, vizând pierderea suferită, din punctul de vedere al contributivității, la fondul de pensii, fiind privită astfel, ca o compensație materială. Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs în termen legal, în reprezentarea Statului Român, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Arad care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., critică decizia dată în apel, după cum urmează: - Instanța de control judiciar, luând act că infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul este cea de crimă de uneltire împotriva ordinii sociale, iar condamnarea pentru această infracțiune constituie de drept condamnare cu caracter politic, în baza art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, a omis însă să-i pună în vedere reclamantului să depună sentința de condamnare cu mențiunea „caracterului politic” obligație ce-i revenea, potrivit art. 6 din Legea nr. 221/2009. Or, se arată, la dosarul cauzei, există doar extrase de pe respectiva hotărâre, fără mențiunea prevăzută de lege. - din extrasul sentinței de condamnare nr. 400 din 16 mai 1951, pronunțată de Tribunalul Militar Constanța nu rezultă că ar fi fost condamnat reclamantul G.M.P.

și C.P., neputându-se identifica în dispozitivul sentinței anumite date esențiale cum sunt, data nașterii (zi, lună, an) filiația, pentru a se putea face o corelare cu certificatul de deces și cu celelalte acte depuse în probațiune la instanța de fond. - în mod greșit s-a reținut că măsura administrativă la care a fost supus reclamantul, după ieșirea din închisoare, respectiv deportarea și obligarea sa la domiciliu forțat, în Bărăgan, intră în categoria măsurilor administrative cu caracter politic aflate sub incidența art. 3 și 5 din Legea nr. 221/2009. Tot astfel, pe copia hotărârii prin care s-a luat această măsură administrativă (care, de altfel, nu este depusă la dosar), trebuia să fie trecută mențiunea „caracterului politic” conform cu art. 6 din Legea nr. 221/2009.

- potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Lege, instanța avea obligația să dispună reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare. - la stabilirea cuantumului despăgubirilor nu au fost avute în vedere și drepturile de care a beneficiat reclamantul, în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 și respectiv facilitățile vizând scutirea de impozit, asistență medicală și medicamente gratuite, transport urban gratuit, 12 călătorii anual gratuite pe calea ferată română cu clasa I-a scutiri de plată pentru unele taxe de abonament, prioritate la acordarea unei locuințe din fondul locuințelor de stat, credite avantajoase etc. - daunele morale, stabilite în cuantum de 320.000 euro, sunt supradimensionate, în raport cu realitatea economică a momentului și criteriile instituite prin O.U.G.

nr. 62/2010, înainte ca art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, să fie declarat neconstituțional. Astfel, conchide recurentul, instanța ar fi trebuit conform principiului analogiei ca termen de comparație, să aibă în vedere prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 118/1990, recunoașterea prin lege a dreptului la despăgubiri neputând fi interpretată în sensul obținerii unor sume exorbitante. - instanțele au ignorat faptul că, prin trecerea unei perioade mari de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent (peste 50 ani) prejudiciul moral s-a atenuat semnificativ. - în mod greșit instanța de apel a apreciat că tribunalul a aplicat corect dispozițiile art. 274 C. proc.

civ., în ceea ce privește suma de 1.100 RON acordată cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță, care este „nepotrivit de mare” raportat la complexitatea cauzei și la obiectul ei. Recursul se privește ca fondat, urmând a fi admis în limitele și pentru considerentele ce succed. Analizând motivele de casare formulate de pârât, vizând cuantificarea despăgubirilor cuvenite reclamantului, se constată că – deși, nu poate fi negat faptul că, prin condamnarea suferită și respectiv măsura administrativă cu caracter politic a deportării, acestuia i-au fost lezate valori ce definesc personalitatea umană – instanțele au greșit în ceea ce privește stabilirea cuantumului acestor despăgubiri, acordate pentru prejudiciul moral încercat.

Astfel, deși în acest domeniu operează prin natura lucrurilor, o anumită doză de aproximare, de apreciere, deoarece dauna morală – oricând de profundă – nu se pretează întotdeauna la exacte evaluări pecuniare, se apreciază totuși că suma de 320.000 euro, acordată reclamantului cu titlu de despăgubiri morale, depășește limitele funcției reparatorii a acestui tip de răspundere. Cu alte cuvinte, deși instanțele au reținut corect că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, cuantumul daunelor acordate, pentru acoperirea acestuia este exagerat, depășind limitele unei reparații integrale, echitabile și adecvate pentru suferințele omenești încercate de reclamant și familia sa, concluzia impunându-se și din perspectiva multiplelor drepturi și facilități acordate acestuia în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.

Oricât de subiectiv ar fi caracterul prejudiciului moral decurgând din condamnarea cu caracter politic – și respectiv strămutarea dispusă urmare unei măsuri administrative având același caracter – există totuși limite ale reparației lui impuse de prudența ce trebuie manifestată pentru ca reparația daunei să ofere victimei o satisfacție cu caracter compensatoriu, în așa fel încât, dimensiunea reparațiunii pentru suferința omenească să fie nu neapărat integrală cât suficientă și proporțională cu prejudiciul suferit. Tot astfel, așa cum în repetate rânduri a reținut instanța de contencios european (a cărei practică – sub aspectul cuantumului daunelor morale – a fost reconsiderată) reparația trebuie să fie una echitabilă.

Aceasta înseamnă că pretium dolores nu se poate constitui într-un temei al îmbogățirii, întrucât s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, care, în primul rând trebuie să ofere o satisfacție în plan afectiv și moral iar nu să se transforme într-o reparație materială. Nu poate fi ignorat nici faptul că însăși recunoașterea, prin lege, a caracterului politic al condamnării pentru infracțiunea, de săvârșirea căreia a fost acuzat reclamantul („uneltire contra ordinii sociale”) este în sine o recunoaștere publică a conduitei morale a acestuia, de opozant și victimă a unui regim opresiv și se constituie astfel într-o reparațiune morală, cu atât mai mult cu cât, libertatea, viața și demnitatea sunt noțiuni ce nu pot fi echivalate financiar.

Nu în ultimul rând, instanțele trebuiau să aibă în vedere, în stabilirea cuantumului despăgubirilor, și unul din criteriile proprii jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și anume acela al proporționalității, al echilibrului ce trebuie păstrat între protecția dreptului individual și exigențele interesului general, din această perspectivă neputând fi ignorate argumentele recurentului referitoare la dificultățile de ordin economic în a acoperi daune a căror evaluare a fost apreciată ca disproporționată.

În consecință, Înalta Curte constată că acordarea unor despăgubiri bănești în cuantum de 110.000 euro echivalentul în lei, pentru daunele morale suferite de reclamant urmare condamnării politice, strămutării în Bărăgan și a stabilirii domiciliului obligatoriu, este suficientă pentru acoperirea prejudiciului suferit și, alăturate celorlalte drepturi și facilități obținute prin aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990, de natură să ofere victimei o satisfacție pentru suferințele omenești îndurate. Nu pot fi însă reținute și urmează a fi apreciate ca nefondate, celelalte motive de recurs formulate de pârâtul în cauză.

Astfel, cu referire la critica vizând acordarea greșită a unor daune morale și pentru perioada în care reclamantul a făcut obiectul măsurii administrative a strămutării și stabilirii domiciliului obligatoriu – stabilind sfera persoanelor îndreptățite la acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1) din acest act normativ statuează că este vorba despre „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic”.

Faptul că lit. a) a art. 5 din Lege face trimitere doar la prejudiciul moral suferit prin condamnare, nu poate conduce la concluzia susținută de recurent, în condițiile coroborării acestei dispoziții cu norma de la alin. (1) al textului ce are în vedere atât condamnările cu caracter politic din perioada de referință a legii cât și măsurile administrative asimilate acestora, interpretare impusă de altfel nu numai de întreg conținutul actului normativ, dar și de titlul acestuia. Cât privește identitatea dintre persoana reclamantului și victima condamnării politice dispusă prin sentința penală nr. 400 din 16 mai 1951 a Tribunalului Militar Constanța, aceasta a fost pe deplin dovedită în cauză, cu actele de stare civilă, extrasele și adeverințele aflate la dosar care atestă că G.P., fiul P. și al lui I. a fost adoptat de S. și N.M.

(a se vedea încheierea nr. 1472/1944 a Tribunalului Arad, secția tutelară) și ulterior condamnat la 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de „uneltire”, punerea în libertate având loc la 26 decembrie 1960, la expirarea executării pedepsei. Se constată deasemenea că, în probațiunea celor susținute pe calea cererii introductive, a fost depusă la dosarul cauzei decizia din 31 octombrie 1960 a Ministerului Afacerilor Externe, ce atestă că reclamantului i s-a fixat domiciliu forțat timp de 36 luni în comuna L., raionul F., regiunea București, act eliberat de Arhivele Statului și vizat de C.N.S.A.S. din conținutul căruia rezultă cu evidență caracterul politic al măsurii administrative luată împotriva „condamnatului contrarevoluționar” G.P.

În consecință, critica vizând lipsa dovezilor ce atestă că reclamantul a fost și victima unei măsuri administrative cu caracter politic, rămâne fără suport, în contextul probator al cauzei. Tot astfel, urmează a se reține ca nefiind fondate criticile vizând nerespectarea de către instanțe a prevederilor art. 4 alin. (3) și art. 6 din Lege, referitoare la „obligativitatea” obținerii sau, după caz, reconstituirii dosarului în care s-a pronunțat hotărârea de condamnare și respectiv a menționării caracterului politic al condamnării, pe copia hotărârii judecătorești depusă la dosar. Or, din simpla alăturare a celor două texte și interpretarea acestora rezultă fără echivoc că „obținerea” și eventual reconstituirea dosarului, se constituie într-o obligație a instanței doar în situația imposibilității reclamantului de a procura o copie conformă de pe hotărârea prin care s-a dispus condamnarea.

Cât privește menționarea caracterului politic al condamnării, pe copia hotărârii judecătorești prin care a fost pronunțată o astfel de condamnare, din interpretarea logică a textelor actului normativ rezultă că această cerință vizează hotărârile de condamnare pentru fapte penale care nu sunt prevăzute în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, care constituie de drept, condamnări cu caracter politic. Or, reclamantul a fost condamnat pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 C. pen. din 1936, menționată expres de legiuitor în textul mai sus citat iar copia de pe hotărârea penală dată de Tribunalul Militar Constanța a fost eliberată de Arhivele Ministerului Apărării Naționale și vizată pentru conformitate.

Se apreciază totodată, ca fiind corecte reținerile din hotărârea atacată referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, acordate de tribunal reclamantului, care nu pot fi privite ca nepotrivit de mari față de complexitatea cauzei și munca îndeplinită de avocat. Așa fiind, în considerarea celor ce preced recursul urmează a se admite cu consecința modificării deciziei atacate, respingerii apelului formulat de reclamant și respectiv a admiterii apelului declarat de pârât împotriva aceleiași sentințe, în sensul micșorării cuantumului daunelor morale la 110.000 euro, echivalentul în lei. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Arad în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român împotriva deciziei nr. 173/A din 26 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Modifică decizia recurată. Respinge ca nefondat apelul reclamantului declarat împotriva sentinței nr. 114 din 24 februarie 2010 a Tribunalului Arad, secția civilă. Admite apelul declarat de pârât împotriva aceleiași sentințe, pe care o schimbă în parte, în sensul că stabilește cuantumul daunelor morale la 110.000 euro sau echivalentul în lei la data plății. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 10 mai 2011.