ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3825/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3825/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

La data de 30 iunie 2009, reclamantul G.-M.P.

a chemat în judecată Statul Român – prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca

în baza dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, să fie obligat

la plata unor daune în cuantum de 1.800.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit

urmare condamnării sale politice, și pedepsei executate însumând 13 ani, în perioada

26 decembrie 1950–26 decembrie 1960 și ulterior în intervalul 26 decembrie 1960–26

decembrie 1963.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că la vârsta de 20 ani, după repartizarea sa de „Oficiul brațelor

de muncă” la D.G.C., a fost angajat, ca și elev escavatorist și fără niciun temei,

în data de 26 decembrie 1950, a fost arestat pe motiv că ar fi militat pentru răsturnarea

ordinii de stat de la acea vreme și împărțirea de manifeste împotriva regimului

comunist.

De la această dată, mai

arată reclamantul, viața i-a fost transformată într-un infern, fiind încarcerat

și deținut în închisorile din București, Constanța, apoi la Canal – Peninsula, în

Mina B.S. și apoi la închisorile din Gherla, Galați și Botoșani, fiind deseori bătut,

schingiuit și ținut fără mâncare și apă, în condiții inumane, imposibil de suportat.

După eliberarea sa în

26 decembrie 1960, i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, timp de 3 ani, în comuna

B., sat L., lângă F., județul Ialomița, unde persecuțiile au continuat, iar suferințele

îndurate și-au pus amprenta asupra vieții sale profesionale și de familie.

Învestit în primă instanță,

Tribunalul Arad, secția civilă, prin sentința nr. 114 din 24 februarie 2010 a admis

în parte acțiunea și în consecință a obligat pârâtul, să achite reclamantului, suma

de 300.000 euro, sau echivalentul în lei, la cursul B.N.R., din ziua plății.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut în esență că sunt îndeplinite în cauză elementele răspunderii

civile delictuale, instituită prin dispozițiile art. 998 și urm. C. civ., ale

art. 52 alin. (3) din Constituția României și ale art. 504 C. proc. pen., impunându-se

repararea de către Stat, a „pagubei” suferită de reclamant, ceea ce presupune în

principiu, înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acestora, „în scopul

repunerii, pe cât posibil în situația anterioară”.

Deși, se mai arată, nici

sistemul nostru legislativ și nici chiar normele comunitare nu prevăd o modalitate

concretă de reparare a daunelor morale, însă în virtutea principiului reparării

integrale a unui eventual prejudiciu, se poate acorda victimei o indemnizație cu

caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care prin excelență,

poate fi o sumă de bani menită a-i permite victimei să-și aline, prin anumite avantaje,

rezultatul dezagreabil al faptei ilicite exercitată împotriva sa.

De aceea, conchide instanța

fondului, ceea ce trebuie evaluat în concret, nu este prejudiciul ca atare, ci doar

despăgubirea care vine să compenseze acest prejudiciu, în stabilirea căreia trebuie

respectat principiul proporționalității, pentru a nu ajunge la situația îmbogățirii

fără justă cauză, statuându-se în echitate și într-un cuantum rezonabil.

Apelul declarat de reclamant

împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

care, prin decizia nr. 173 din 26 mai 2010, a schimbat în parte sentința și a stabilit

cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantului, la suma de 320.000 euro sau echivalentul

în lei, la data plății efective.

A respins totodată, ca

neîntemeiat, apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, împotriva aceleiași

sentințe.

Pentru a decide astfel,

instanța de control judiciar a reținut în esență că apelul reclamantului este întemeiat

și din perspectiva argumentației prezentate potrivit căreia este necesar să se constate

caracterul politic al măsurii administrative abuzive la care a fost supus după eliberarea

din închisoare, respectiv deportarea și obligarea sa la domiciliu forțat în Câmpia

Bărăganului pentru o perioadă de 3 ani, în intervalul 26 decembrie 1960–26 decembrie

1963, care intră sub incidența art. 3 din Legea nr. 221/2009, impunându-se ca și

această perioadă de privațiuni să fie compensată echitabil și rezonabil, avându-se

în vedere că reclamantului i-a fost lezat dreptul la libertatea de mișcare și de

stabilire a domiciliului, în propria sa țară.

Această măsură, prin condițiile

concrete în care s-a desfășurat „a reprezentat echivalentul unei condamnări privative

de libertate”, respectiv o continuare a pedepsei cu închisoarea aplicată reclamantului.

Or, limitarea libertății

de mișcare reprezintă o privare de libertate, iar deportarea/strămutarea, datorită

naturii, duratei și modalității de realizare poate fi considerată ca afectând în

mod determinant situația reclamantului, intrând în categoria măsurilor administrative,

care au avut un vădit caracter politic, sancționator, fiind asimilate chiar de lege,

condamnărilor cu caracter politic și intrând astfel, sub incidența dispozițiilor

art. 5 din Legea nr. 221/2009, care conține o enumerare exemplificativă iar nu limitativă.

Tot astfel, conchide instanța

de apel, beneficiul obținerii de daune morale nu poate fi înlăturat prin simplul

fapt că reclamantul culege și o indemnizație lunară de 2.600 RON stabilită în baza

Decretului-Lege nr. 118/1990, pentru cei peste 13 ani de condamnare politică și

obligare la domiciliu forțat, această perioadă fiindu-i recunoscută ca vechime neîntreruptă

în muncă și având astfel un caracter exclusiv patrimonial, vizând pierderea suferită,

din punctul de vedere al contributivității, la fondul de pensii, fiind privită astfel,

ca o compensație materială.

Împotriva acestei ultime

hotărâri, a declarat recurs în termen legal, în reprezentarea Statului Român, pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului

Arad care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

critică decizia dată în apel, după cum urmează:

- Instanța de control

judiciar, luând act că infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul este

cea de crimă de uneltire împotriva ordinii sociale, iar condamnarea pentru această

infracțiune constituie de drept condamnare cu caracter politic, în baza art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 221/2009, a omis însă să-i pună în vedere reclamantului să depună

sentința de condamnare cu mențiunea „caracterului politic” obligație ce-i revenea,

potrivit art. 6 din Legea nr. 221/2009.

Or, se arată, la dosarul

cauzei, există doar extrase de pe respectiva hotărâre, fără mențiunea prevăzută

de lege.

- din extrasul sentinței

de condamnare nr. 400 din 16 mai 1951, pronunțată de Tribunalul Militar Constanța

nu rezultă că ar fi fost condamnat reclamantul G.M.P. și C.P., neputându-se identifica

în dispozitivul sentinței anumite date esențiale cum sunt, data nașterii (zi, lună,

an) filiația, pentru a se putea face o corelare cu certificatul de deces și cu celelalte

acte depuse în probațiune la instanța de fond.

- în mod greșit s-a reținut

că măsura administrativă la care a fost supus reclamantul, după ieșirea din închisoare,

respectiv deportarea și obligarea sa la domiciliu forțat, în Bărăgan, intră în categoria

măsurilor administrative cu caracter politic aflate sub incidența art. 3 și 5 din

Legea nr. 221/2009.

Tot astfel, pe copia hotărârii

prin care s-a luat această măsură administrativă (care, de altfel, nu este depusă

la dosar), trebuia să fie trecută mențiunea „caracterului politic” conform cu

art. 6 din Legea nr. 221/2009.

- potrivit dispozițiilor

art. 4 alin. (3) din Lege, instanța avea obligația să dispună reconstituirea dosarului

în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare.

- la stabilirea cuantumului

despăgubirilor nu au fost avute în vedere și drepturile de care a beneficiat reclamantul,

în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 și respectiv facilitățile vizând scutirea de

impozit, asistență medicală și medicamente gratuite, transport urban gratuit, 12

călătorii anual gratuite pe calea ferată română cu clasa I-a scutiri de plată pentru

unele taxe de abonament, prioritate la acordarea unei locuințe din fondul locuințelor

de stat, credite avantajoase etc.

- daunele morale, stabilite

în cuantum de 320.000 euro, sunt supradimensionate, în raport cu realitatea economică

a momentului și criteriile instituite prin O.U.G. nr. 62/2010, înainte ca art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, să fie declarat neconstituțional.

Astfel, conchide recurentul,

instanța ar fi trebuit conform principiului analogiei ca termen de comparație, să

aibă în vedere prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 118/1990, recunoașterea

prin lege a dreptului la despăgubiri neputând fi interpretată în sensul obținerii

unor sume exorbitante.

- instanțele au ignorat

faptul că, prin trecerea unei perioade mari de timp de la data producerii prejudiciului

și până în prezent (peste 50 ani) prejudiciul moral s-a atenuat semnificativ.

- în mod greșit instanța

de apel a apreciat că tribunalul a aplicat corect dispozițiile art. 274 C.

proc. civ., în ceea ce privește suma de 1.100 RON acordată cu titlu de cheltuieli

de judecată în primă instanță, care este „nepotrivit de mare” raportat la complexitatea

cauzei și la obiectul ei.

Recursul se privește ca

fondat, urmând a fi admis în limitele și pentru considerentele ce succed.

Analizând motivele de

casare formulate de pârât, vizând cuantificarea despăgubirilor cuvenite reclamantului,

se constată că – deși, nu poate fi negat faptul că, prin condamnarea suferită și

respectiv măsura administrativă cu caracter politic a deportării, acestuia i-au

fost lezate valori ce definesc personalitatea umană – instanțele au greșit în ceea

ce privește stabilirea cuantumului acestor despăgubiri, acordate pentru prejudiciul

moral încercat.

Astfel, deși în acest

domeniu operează prin natura lucrurilor, o anumită doză de aproximare, de apreciere,

deoarece dauna morală – oricând de profundă – nu se pretează întotdeauna la exacte

evaluări pecuniare, se apreciază totuși că suma de 320.000 euro, acordată reclamantului

cu titlu de despăgubiri morale, depășește limitele funcției reparatorii a acestui

tip de răspundere.

Cu alte cuvinte, deși

instanțele au reținut corect că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, cuantumul

daunelor acordate, pentru acoperirea acestuia este exagerat, depășind limitele unei

reparații integrale, echitabile și adecvate pentru suferințele omenești încercate

de reclamant și familia sa, concluzia impunându-se și din perspectiva multiplelor

drepturi și facilități acordate acestuia în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.

Oricât de subiectiv ar

fi caracterul prejudiciului moral decurgând din condamnarea cu caracter politic

– și respectiv strămutarea dispusă urmare unei măsuri administrative având același

caracter – există totuși limite ale reparației lui impuse de prudența ce trebuie

manifestată pentru ca reparația daunei să ofere victimei o satisfacție cu caracter

compensatoriu, în așa fel încât, dimensiunea reparațiunii pentru suferința omenească

să fie nu neapărat integrală cât suficientă și proporțională cu prejudiciul suferit.

Tot astfel, așa cum în

repetate rânduri a reținut instanța de contencios european (a cărei practică – sub

aspectul cuantumului daunelor morale – a fost reconsiderată) reparația trebuie să

fie una echitabilă.

Aceasta înseamnă că pretium

dolores nu se poate constitui într-un temei al îmbogățirii, întrucât s-ar deturna

finalitatea acordării unor astfel de daune, care, în primul rând trebuie să ofere

o satisfacție în plan afectiv și moral iar nu să se transforme într-o reparație

materială.

Nu poate fi ignorat nici

faptul că însăși recunoașterea, prin lege, a caracterului politic al condamnării

pentru infracțiunea, de săvârșirea căreia a fost acuzat reclamantul („uneltire contra

ordinii sociale”) este în sine o recunoaștere publică a conduitei morale a acestuia,

de opozant și victimă a unui regim opresiv și se constituie astfel într-o reparațiune

morală, cu atât mai mult cu cât, libertatea, viața și demnitatea sunt noțiuni ce

nu pot fi echivalate financiar.

Nu în ultimul rând, instanțele

trebuiau să aibă în vedere, în stabilirea cuantumului despăgubirilor, și unul din

criteriile proprii jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și anume

acela al proporționalității, al echilibrului ce trebuie păstrat între protecția

dreptului individual și exigențele interesului general, din această perspectivă

neputând fi ignorate argumentele recurentului referitoare la dificultățile de ordin

economic în a acoperi daune a căror evaluare a fost apreciată ca disproporționată.

În consecință, Înalta

Curte constată că acordarea unor despăgubiri bănești în cuantum de 110.000 euro

echivalentul în lei, pentru daunele morale suferite de reclamant urmare condamnării

politice, strămutării în Bărăgan și a stabilirii domiciliului obligatoriu, este

suficientă pentru acoperirea prejudiciului suferit și, alăturate celorlalte drepturi

și facilități obținute prin aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990, de natură să

ofere victimei o satisfacție pentru suferințele omenești îndurate.

Nu pot fi însă reținute

și urmează a fi apreciate ca nefondate, celelalte motive de recurs formulate de

pârâtul în cauză.

Astfel, cu referire la

critica vizând acordarea greșită a unor daune morale și pentru perioada în care

reclamantul a făcut obiectul măsurii administrative a strămutării și stabilirii

domiciliului obligatoriu – stabilind sfera persoanelor îndreptățite la acordarea

despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1) din acest act normativ

statuează că este vorba despre „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic”.

Faptul că lit. a) a

art. 5 din Lege face trimitere doar la prejudiciul moral suferit prin condamnare,

nu poate conduce la concluzia susținută de recurent, în condițiile coroborării acestei

dispoziții cu norma de la alin. (1) al textului ce are în vedere atât condamnările

cu caracter politic din perioada de referință a legii cât și măsurile administrative

asimilate acestora, interpretare impusă de altfel nu numai de întreg conținutul

actului normativ, dar și de titlul acestuia.

Cât privește identitatea

dintre persoana reclamantului și victima condamnării politice dispusă prin sentința

penală nr. 400 din 16 mai 1951 a Tribunalului Militar Constanța, aceasta a fost

pe deplin dovedită în cauză, cu actele de stare civilă, extrasele și adeverințele

aflate la dosar care atestă că G.P., fiul P. și al lui I. a fost adoptat de S. și

N.M. (a se vedea încheierea nr. 1472/1944 a Tribunalului Arad, secția tutelară)

și ulterior condamnat la 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de „uneltire”,

punerea în libertate având loc la 26 decembrie 1960, la expirarea executării pedepsei.

Se constată deasemenea

că, în probațiunea celor susținute pe calea cererii introductive, a fost depusă

la dosarul cauzei decizia din 31 octombrie 1960 a Ministerului Afacerilor Externe,

ce atestă că reclamantului i s-a fixat domiciliu forțat timp de 36 luni în comuna

L., raionul F., regiunea București, act eliberat de Arhivele Statului și vizat de

C.N.S.A.S. din conținutul căruia rezultă cu evidență caracterul politic al măsurii

administrative luată împotriva „condamnatului contrarevoluționar” G.P.

În consecință, critica

vizând lipsa dovezilor ce atestă că reclamantul a fost și victima unei măsuri administrative

cu caracter politic, rămâne fără suport, în contextul probator al cauzei.

Tot astfel, urmează a

se reține ca nefiind fondate criticile vizând nerespectarea de către instanțe a

prevederilor art. 4 alin. (3) și art. 6 din Lege, referitoare la „obligativitatea”

obținerii sau, după caz, reconstituirii dosarului în care s-a pronunțat hotărârea

de condamnare și respectiv a menționării caracterului politic al condamnării, pe

copia hotărârii judecătorești depusă la dosar.

Or, din simpla alăturare

a celor două texte și interpretarea acestora rezultă fără echivoc că „obținerea”

și eventual reconstituirea dosarului, se constituie într-o obligație a instanței

doar în situația imposibilității reclamantului de a procura o copie conformă de

pe hotărârea prin care s-a dispus condamnarea.

Cât privește menționarea

caracterului politic al condamnării, pe copia hotărârii judecătorești prin care

a fost pronunțată o astfel de condamnare, din interpretarea logică a textelor actului

normativ rezultă că această cerință vizează hotărârile de condamnare pentru fapte

penale care nu sunt prevăzute în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, care constituie

de drept, condamnări cu caracter politic.

Or, reclamantul a fost

condamnat pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 C. pen. din 1936, menționată

expres de legiuitor în textul mai sus citat iar copia de pe hotărârea penală dată

de Tribunalul Militar Constanța a fost eliberată de Arhivele Ministerului Apărării

Naționale și vizată pentru conformitate.

Se apreciază totodată,

ca fiind corecte reținerile din hotărârea atacată referitoare la cuantumul cheltuielilor

de judecată, acordate de tribunal reclamantului, care nu pot fi privite ca nepotrivit

de mari față de complexitatea cauzei și munca îndeplinită de avocat.

Așa fiind, în considerarea

celor ce preced recursul urmează a se admite cu consecința modificării deciziei

atacate, respingerii apelului formulat de reclamant și respectiv a admiterii apelului

declarat de pârât împotriva aceleiași sentințe, în sensul micșorării cuantumului

daunelor morale la 110.000 euro, echivalentul în lei.

Vor fi menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Arad în reprezentarea

Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român împotriva deciziei nr. 173/A

din 26 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Modifică decizia recurată.

Respinge ca nefondat apelul

reclamantului declarat împotriva sentinței nr. 114 din 24 februarie 2010 a Tribunalului

Arad, secția civilă.

Admite apelul declarat

de pârât împotriva aceleiași sentințe, pe care o schimbă în parte, în sensul că

stabilește cuantumul daunelor morale la 110.000 euro sau echivalentul în lei la

data plății.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 10 mai 2011.