ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1840/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1840/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la Tribunalul Arad, sub nr. 3566/108/2010, reclamantul B.C. a chemat în

judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de D.G.F.P. Arad, și a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 150.000 Euro,

cu titlul de despăgubiri morale.

Prin sentința civilă

nr. 622 din 22 septembrie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea

civilă formulată de reclamantul B.C. împotriva pârâtului Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, și a obligat pârâtul să-i plătească suma de

6.500 Euro sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri

morale.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că reclamantul B.C. a fost arestat pentru

săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută și

pedepsită de art. 209 pct. 1 din Codul Penal al Republicii Populare Române,

fiind ulterior condamnat de către Tribunalul Militar Timișoara la 7 ani

închisoare. În perioada 04 octombrie 1959 – 16 ianuarie 1963, a executat

pedeapsa în penitenciarele Timișoara, Jilava, Periprava, Gherla, fiind,

ulterior, grațiat de restul pedepsei și eliberat din Penitenciarul Gherla, la

data de 16 ianuarie 1963.

Conform

art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

constituie de drept condamnări cu

caracter politic

condamnările pronunțate în temeiul

art.

209 pct. 1

din Codul penal din 1936.

Este de notorietate

că toți deținuții politici, deci și reclamantul, în perioada detenției, au fost

supuși la nenumărate suferințe de natură fizică, psihică și morală, care le-au

afectat grav starea generală de sănătate și chiar speranța de viață, de

asemenea, au influențat negativ posibilitatea acestora de a se realiza deplin

pe plan social, profesional și familial.

Reclamantul a

beneficiat de măsuri reparatorii în baza Decretului-lege nr. 118/1990, conform

deciziei 36 din 31 octombrie 2005.

Lipsirea de libertate

a produs consecințe și în planul vieții private și profesionale a

reclamantului, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate viața de

familie, imaginea și sursele de venit, fiind, astfel, întrunite elementele

răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Cât privește însă

cuantumul despăgubirilor morale, instanța a constatat că suma de 150.000 Euro,

solicitată de reclamant, depășește plafonul maxim prevăzut de art. 5 alin. (1) lit.

a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009.

Împotriva sentinței

civile nr. 622 din 22 septembrie 2010 a Tribunalului Arad, au declarat apel

atât reclamantul, cât și pârâtul.

În motivarea

apelului, reclamantul B.C. a adus critici cuantumului despăgubirilor acordate,

arătând că prima instanță a avut în vedere O.U.G. nr. 62/2010, care, însă, a

fost declarată neconstituțională, întrucât era contrară Constituției [art. 1 alin.

(5), art. 15 alin. (2), art. 16, art. 52 și art. 115 alin. (6)].

Reclamantul a

solicitat acordarea unor despăgubiri în cuantum de 150.000 Euro, având în

vedere suferințele la care a fost supus pe nedrept prin condamnare.

Reclamantul a

solicitat instanței să nu ia în considerare decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2011,

prin care Curtea Constituțională a declarat neconstituțional art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, și să judece cauza în raport cu dispozițiile legale

în vigoare la data promovării acțiunii. În caz contrar, a solicitat instanței

să aplice direct Constituția (art. 20 și art. 21) și legislația Europeană.

În motivarea apelului

pârâtului, s-a arătat că hotărârea de condamnare nu poartă mențiunea

caracterului politic, conform art. 6 din Legea nr. 221/2009.

S-a mai arătat că

reclamantul nu a făcut dovada suferințelor de natură fizică, psihică și morală,

făcând doar simple afirmații, iar prima instanță nu a cercetat în concret

situația de fapt a reclamantului pentru a cuantifica despăgubirile morale,

neținând seama nici de faptul că reclamantul a beneficiat deja de măsurile reparatorii

prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

Pârâtul a invocat și

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care Curtea Constituțională a

declarat neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

arătând că, în această situație, nu se mai pot acorda despăgubiri morale.

La

termenul din 09 martie 2011,

din oficiu, în baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ.,

Curtea a pus în discuție, în raport cu art. 147 alin. (1) și (4) din

Constituție și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, inexistența

temeiului juridic al acțiunii reclamantului, având în vedere faptul că art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional, prin

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie

publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, efectele juridice ale acestui

text legal încetând la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dată de la care decizia devine obligatorie pentru instanță .

Prin decizia civilă

nr. 523 din 9 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins

apelul declarat de reclamantul B.C.; a admis apelul declarat de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Arad și a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că

a respins în totalitate acțiunea civilă formulată de reclamantul B.C. împotriva

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a dispune

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Reclamantul B.C. nu

poate beneficia de despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009, însă nu

pentru motivele invocate de pârât, respectiv lipsa mențiunii caracterului

politic pe hotărârea de condamnare.

Prin sentința nr.

116/1960, pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara, reclamantul B.C. a fost

condamnat la 7 ani închisoare pentru crima de uneltire contra ordinii sociale,

faptă prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 1 din Codul penal din 1936.

O asemenea condamnare

constituie de drept condamnare cu caracter politic, în baza art. 1 alin. (2) lit.

a) din Legea nr. 221/2009.

Conform art. 2 din

aceeași lege, efectele unei hotărâri judecătorești de condamnare cu caracter

politic sunt înlăturate de drept.

Prin urmare, nu se

impune ca hotărârea judecătorească prin care a fost condamnat reclamantul B.C.

să poarte mențiunea caracterului politic, așa cum susține pârâtul recurent.

Perioada de detenție

a reclamantului a fost cuprinsă între 04 octombrie 1959 și 16 ianuarie 1963,

așa cum rezultă din înscrisurile din dosarul de fond.

Motivul pentru care

reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă

temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Curtea

Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de

tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și

instabilitate legislativă.

Din

această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au

aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale

persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă.

În conformitate cu

art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr.

47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept.

Conform art. 147 alin.

(4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data

publicării, deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei

dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru

viitor.

În cazul de față,

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost

publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a

expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate

neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, această

decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță, iar art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al

acțiunii reclamantului B.C., și-a încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului

juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul dreptului la

despăgubiri morale.

Nu se poate reține

nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun”,

în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, generată de

aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Acesta avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe

care, însă, o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în

apel.

În cazul de față nu

s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un

caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

S-a apreciat astfel

că nu mai prezintă nici o relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile

apelanților cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât

art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate

neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul B.C., solicitând

admiterea recursului, casarea hotărâri și admiterea în totalitate a acțiunii, așa

cum a fost formulată, și obligarea Statului Român la plata sumei de 150.000 de Euro,

cu titlu de daune morale.

În dezvoltarea

criticilor, reclamantul a arătat următoarele:

Instanța de apel nu a

ținut seama de motivele de apel invocate de reclamant, în sensul că legea

aflată in vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă

pe toată durata procesului, în aceste împrejurări, decizia pronunțată este netemeinică

și nelegală.

În sensul aplicării

principiului neretroactivității, recurentul a invoca jurisprudența Curții

Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 8

martie 2006 privind cauza Blecic c. Croația, par. 81).

Curtea

Constituțională, prin decizia nr. 1358/2010, a declarat ca fiind

neconstituțional art. 5, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009, acesta

fiind chiar articolul în baza căruia se puteau solicita daune morale, ca urmare

a suferințelor îndurate de către persoanele persecutate din punct de vedere

politic.

Recurentul a susținut

că această decizie nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol, la data

pronunțării ei, ci acelor acțiuni înregistrate ulterior publicării sale în

Monitorul Oficial. A se aprecia in alt mod, ar însemna să existe un tratament

distinct aplicat persoanelor îndreptățite la daune morale pentru condamnări de

natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în

funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre

definitiva și irevocabilă, deși petenții au depus cererile în același timp și

au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind

determinat de o serie de elemente neprevăzute, neimputabile persoanelor aflate

in cauză.

În ceea ce privește

principiul egalității, Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr.

69/1994, că „principiul egalității in fața legii presupune instituirea unui

tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt

diferite [...]. In consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia

aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în

respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților

publice."

Prin declararea art.

5 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional se

creează premisele apariției a mai multor situații în aplicarea legii: persoane

care au obținut hotărâri definitive sau irevocabile; persoane care au obținut o

hotărâre în prima instanță și care pot pierde, prin aplicarea deciziei Curții

Constituționale, despăgubirile deja acordate de instanță; persoane care au

introdus o cerere sub imperiul vechii legi, fără ca această cerere sa fie

judecată până la data publicării Deciziei Curții Constituționale, precum si

persoane care vor introduce de acum înainte cereri de chemare in judecată. Se

creează, astfel, o vădită discriminare între categoriile mai sus menționate,

existând persoane care vor primi despăgubiri și persoane care nu vor beneficia

de aceste despăgubiri.

S-a invocat, în susținerea

recursului, și dispozițiile art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție și

accesul liber la justiție, consacrat, ca drept fundamental, atât prin art. 6 par.

1 din Convenție, cât și prin art. 21 din Constituția României.

Recurentul a apreciat

că este „imoral” ca, in faza apelului, să se intervină cu o decizie a Curții

Constituționale, care să îl pună în fața unei probleme de drept ce trebuia

tratată în faza de fond a procesului, pentru a putea, eventual, să-și precizeze

cererea sau să-și bazeze cererea pe un alt temei legal. Astfel, soluționarea

cauzei trebuie făcută cu respectarea principiilor contradictorialității și al

egalității armelor, care semnifică tratarea egală a părților pe toata data

desfășurării procedurii în fața unei instanțe, fără ca una din ele să fie

avantajata în raport cu cealaltă parte din proces. Acest principiu impune ca

fiecărei părți să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-și susține cauza, în

condiții care să nu o plaseze într-o situație de net dezavantaj, în raport cu

adversarul ei, cu respectarea dreptului la apărare.

S-a susținut că, începând

cu data de 15 noiembrie 2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 au fost suspendate de drept, urmând să-și înceteze efectele juridice,

începând cu data de 31 decembrie 2010, dacă legiuitorul nu intervenea pentru modificarea

prevederilor atacate. Or, având în vedere faptul că legiuitorul nu a intervenit

până la data de 31 decembrie 2010, pentru a modifica prevederile atacate,

înseamnă că, începând cu data de 01 ianuarie 2011, prevederile art. 5, alin.

(1), lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat aplicabilitatea.

Astfel, faptul că,

până la această dată, legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea nu este

imputabil petenților și nu este un temei legal ca cererile să fie respinse, ci

este obligatoriu ca cererile să fie judecate în acord cu prevederile

constituționale și internaționale.

În decizia cu numărul

186 din 18 noiembrie 1999, Curtea Constituțională a stabilit că, în absența

unei legi sau în cazul constatării neconstituționalității legii, de către

Curtea Constituțională, instanțele judecătorești pot aplica direct dispozițiile

Constituției.

In speța de față, în

măsură în care este necesar, recurentul a solicitat ca instanța să aplice

direct dispozițiile Constituției (art. 20 si art. 21), de care depinde

soluționarea procesului, în absența unei reglementări legale, care să fi înlocuit

sau completat dispozițiile declarate neconstituționale, prin decizia de

neconstituționalitate pronunțată de Curtea Constituțională.

În același sens, dacă

există neconcordanțe între pactele si tratatele privitoare la drepturile

fundamentale omului, la care România este parte, și legile interne, au

prioritate reglementările naționale, cu excepția cazului in care Constituția

sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Recurentul a

solicitat ca această cauza să se judece și în in temeiul următoarelor prevederi

ale unor acte internaționale: art. 3, art. 5, art. 8, art. 9 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului; art. 2, art. 5 din CEDO; Rezoluția APCE nr.

1096 din 1996 și nr. 1481 din 2006.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva

deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța reține următoarele:

Problema de drept

care se pune în speță este dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Conform art. 147 alin.

(4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în

Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor, aceleași dispoziții se regăsesc și în textul cuprins la art. 31

din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege, printr-o decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și

erga omnes

, se

aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă

o cerere în acest sens, aspect invocat în cauză și de către recurent.

Această problemă de

drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M.Of. al

României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, obligatorie pentru instanțe de la data

publicării, conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte

a stabilit că decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data

publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care, la

această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă, prin care se recunoștea

dreptul persoanelor interesate la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.

Prin deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință,

astfel cum corect a apreciat și instanța de apel, inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (

ex nunc

), iar nu și

pentru trecut (

ex tunc

).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, invocat chiar

de reclamantul din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja

constituite.

În acest

context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un

moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act

juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus

regit actum

. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi

juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite,

pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat

naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea

raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Trebuie să se facă,

astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice

voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în justiție, în

curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât

acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse

de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența

noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Astfel,

intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare

în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în

conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite,

jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați

politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea

specială si succesorii acestora).

Nu este

însă vorba, astfel cum s-a menționat anterior și contrar opiniei recurentului,

de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de

drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să

aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate, nu exista o statuare, cel puțin definitivă, din partea

instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun

sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1, adițional la Convenție.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamantul B.C., norma juridică pe care acesta se întemeia nu mai exista,

prin declararea ei ca neconstituțională, și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin

urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții

Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel,

soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la

un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive, care

să îi fi confirmat acestuia dreptul de creanță.

În sensul considerentelor

anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr.

789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a

deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv, la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în Monitorul Oficial.”

Cum deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în Monitorul

Oficial, la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel

a fost pronunțată la data de 9 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un

tribunal al reclamantului și nici nu i-a fost afectat dreptul la un proces

echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în

recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a statuat, de asemenea, că:

prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De

aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului

de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc

, ar fi afectat

procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție

de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate,

tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității

juridice.

Dreptul

de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană

a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are

niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel,

chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că

intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții

intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că

nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de

efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ

jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii

și de a da coerență ordinii juridice.

În cauză,

nu este fondată nici critica recurentului reclamant privind încălcarea art. 14

din Convenție, care interzice discriminarea.

Astfel

cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca

urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus

atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea

bunurilor, întrucât reclamantul B.C. nu beneficia de o hotărâre definitivă,

care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest

context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse

din existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în

această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane,

respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o

manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit.

Izvorul

pretinsei discriminări constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente,

era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În

același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului

nediscriminării, din perspectiva art. 1 din

Protocolul

nr. 12 adițional la Convenția Europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată

de art. 14, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio

discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie,

opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație.

În situația

analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de

recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal

s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a

legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În acest

cadru normativ si în acest context procesual, Înalta Curte

constată că, în

cauză, este pe deplin incidentă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M.Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 330 ind. 7 alin.

(4) C. proc. civ.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.C. împotriva

deciziei nr. 523 din 09 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul B.C. împotriva deciziei nr. 523 din 09 martie 2011,

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 martie 2012.