ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1840/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Arad, sub nr. 3566/108/2010, reclamantul B.C. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Arad, și a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 150.000 Euro, cu titlul de despăgubiri morale. Prin sentința civilă nr. 622 din 22 septembrie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul B.C. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a obligat pârâtul să-i plătească suma de 6.500 Euro sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri morale. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantul B.C.

a fost arestat pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 1 din Codul Penal al Republicii Populare Române, fiind ulterior condamnat de către Tribunalul Militar Timișoara la 7 ani închisoare.

În perioada 04 octombrie 1959 – 16 ianuarie 1963, a executat pedeapsa în penitenciarele Timișoara, Jilava, Periprava, Gherla, fiind, ulterior, grațiat de restul pedepsei și eliberat din Penitenciarul Gherla, la data de 16 ianuarie 1963. Conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate în temeiul art. 209 pct. 1 din Codul penal din 1936. Este de notorietate că toți deținuții politici, deci și reclamantul, în perioada detenției, au fost supuși la nenumărate suferințe de natură fizică, psihică și morală, care le-au afectat grav starea generală de sănătate și chiar speranța de viață, de asemenea, au influențat negativ posibilitatea acestora de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial.

Reclamantul a beneficiat de măsuri reparatorii în baza Decretului-lege nr. 118/1990, conform deciziei 36 din 31 octombrie 2005. Lipsirea de libertate a produs consecințe și în planul vieții private și profesionale a reclamantului, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate viața de familie, imaginea și sursele de venit, fiind, astfel, întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009. Cât privește însă cuantumul despăgubirilor morale, instanța a constatat că suma de 150.000 Euro, solicitată de reclamant, depășește plafonul maxim prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009. Împotriva sentinței civile nr. 622 din 22 septembrie 2010 a Tribunalului Arad, au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâtul.

În motivarea apelului, reclamantul B.C. a adus critici cuantumului despăgubirilor acordate, arătând că prima instanță a avut în vedere O.U.G. nr. 62/2010, care, însă, a fost declarată neconstituțională, întrucât era contrară Constituției [art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16, art. 52 și art. 115 alin. (6)]. Reclamantul a solicitat acordarea unor despăgubiri în cuantum de 150.000 Euro, având în vedere suferințele la care a fost supus pe nedrept prin condamnare. Reclamantul a solicitat instanței să nu ia în considerare decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2011, prin care Curtea Constituțională a declarat neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, și să judece cauza în raport cu dispozițiile legale în vigoare la data promovării acțiunii.

În caz contrar, a solicitat instanței să aplice direct Constituția (art. 20 și art. 21) și legislația Europeană. În motivarea apelului pârâtului, s-a arătat că hotărârea de condamnare nu poartă mențiunea caracterului politic, conform art. 6 din Legea nr. 221/2009. S-a mai arătat că reclamantul nu a făcut dovada suferințelor de natură fizică, psihică și morală, făcând doar simple afirmații, iar prima instanță nu a cercetat în concret situația de fapt a reclamantului pentru a cuantifica despăgubirile morale, neținând seama nici de faptul că reclamantul a beneficiat deja de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990. Pârâtul a invocat și decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care Curtea Constituțională a declarat neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, arătând că, în această situație, nu se mai pot acorda despăgubiri morale.

La termenul din 09 martie 2011, din oficiu, în baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a pus în discuție, în raport cu art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, inexistența temeiului juridic al acțiunii reclamantului, având în vedere faptul că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, efectele juridice ale acestui text legal încetând la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dată de la care decizia devine obligatorie pentru instanță . Prin decizia civilă nr. 523 din 9 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamantul B.C.; a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad și a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins în totalitate acțiunea civilă formulată de reclamantul B.C. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Reclamantul B.C.

nu poate beneficia de despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009, însă nu pentru motivele invocate de pârât, respectiv lipsa mențiunii caracterului politic pe hotărârea de condamnare. Prin sentința nr. 116/1960, pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara, reclamantul B.C. a fost condamnat la 7 ani închisoare pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 1 din Codul penal din 1936. O asemenea condamnare constituie de drept condamnare cu caracter politic, în baza art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Conform art. 2 din aceeași lege, efectele unei hotărâri judecătorești de condamnare cu caracter politic sunt înlăturate de drept. Prin urmare, nu se impune ca hotărârea judecătorească prin care a fost condamnat reclamantul B.C.

să poarte mențiunea caracterului politic, așa cum susține pârâtul recurent. Perioada de detenție a reclamantului a fost cuprinsă între 04 octombrie 1959 și 16 ianuarie 1963, așa cum rezultă din înscrisurile din dosarul de fond. Motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării, deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.

În cazul de față, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță, iar art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantului B.C., și-a încetat efectele juridice. Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul dreptului la despăgubiri morale. Nu se poate reține nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun”, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Acesta avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care, însă, o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate. S-a apreciat astfel că nu mai prezintă nici o relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile apelanților cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul B.C., solicitând admiterea recursului, casarea hotărâri și admiterea în totalitate a acțiunii, așa cum a fost formulată, și obligarea Statului Român la plata sumei de 150.000 de Euro, cu titlu de daune morale. În dezvoltarea criticilor, reclamantul a arătat următoarele: Instanța de apel nu a ținut seama de motivele de apel invocate de reclamant, în sensul că legea aflată in vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe toată durata procesului, în aceste împrejurări, decizia pronunțată este netemeinică și nelegală.

În sensul aplicării principiului neretroactivității, recurentul a invoca jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c. Croația, par. 81). Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1358/2010, a declarat ca fiind neconstituțional art. 5, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009, acesta fiind chiar articolul în baza căruia se puteau solicita daune morale, ca urmare a suferințelor îndurate de către persoanele persecutate din punct de vedere politic. Recurentul a susținut că această decizie nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol, la data pronunțării ei, ci acelor acțiuni înregistrate ulterior publicării sale în Monitorul Oficial.

A se aprecia in alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitiva și irevocabilă, deși petenții au depus cererile în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute, neimputabile persoanelor aflate in cauză. În ceea ce privește principiul egalității, Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr. 69/1994, că „principiul egalității in fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite [...].

In consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice." Prin declararea art. 5 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional se creează premisele apariției a mai multor situații în aplicarea legii: persoane care au obținut hotărâri definitive sau irevocabile; persoane care au obținut o hotărâre în prima instanță și care pot pierde, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale, despăgubirile deja acordate de instanță; persoane care au introdus o cerere sub imperiul vechii legi, fără ca această cerere sa fie judecată până la data publicării Deciziei Curții Constituționale, precum si persoane care vor introduce de acum înainte cereri de chemare in judecată.

Se creează, astfel, o vădită discriminare între categoriile mai sus menționate, existând persoane care vor primi despăgubiri și persoane care nu vor beneficia de aceste despăgubiri. S-a invocat, în susținerea recursului, și dispozițiile art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție și accesul liber la justiție, consacrat, ca drept fundamental, atât prin art. 6 par. 1 din Convenție, cât și prin art. 21 din Constituția României. Recurentul a apreciat că este „imoral” ca, in faza apelului, să se intervină cu o decizie a Curții Constituționale, care să îl pună în fața unei probleme de drept ce trebuia tratată în faza de fond a procesului, pentru a putea, eventual, să-și precizeze cererea sau să-și bazeze cererea pe un alt temei legal.

Astfel, soluționarea cauzei trebuie făcută cu respectarea principiilor contradictorialității și al egalității armelor, care semnifică tratarea egală a părților pe toata data desfășurării procedurii în fața unei instanțe, fără ca una din ele să fie avantajata în raport cu cealaltă parte din proces. Acest principiu impune ca fiecărei părți să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-și susține cauza, în condiții care să nu o plaseze într-o situație de net dezavantaj, în raport cu adversarul ei, cu respectarea dreptului la apărare. S-a susținut că, începând cu data de 15 noiembrie 2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost suspendate de drept, urmând să-și înceteze efectele juridice, începând cu data de 31 decembrie 2010, dacă legiuitorul nu intervenea pentru modificarea prevederilor atacate.

Or, având în vedere faptul că legiuitorul nu a intervenit până la data de 31 decembrie 2010, pentru a modifica prevederile atacate, înseamnă că, începând cu data de 01 ianuarie 2011, prevederile art. 5, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat aplicabilitatea. Astfel, faptul că, până la această dată, legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea nu este imputabil petenților și nu este un temei legal ca cererile să fie respinse, ci este obligatoriu ca cererile să fie judecate în acord cu prevederile constituționale și internaționale. În decizia cu numărul 186 din 18 noiembrie 1999, Curtea Constituțională a stabilit că, în absența unei legi sau în cazul constatării neconstituționalității legii, de către Curtea Constituțională, instanțele judecătorești pot aplica direct dispozițiile Constituției.

In speța de față, în măsură în care este necesar, recurentul a solicitat ca instanța să aplice direct dispozițiile Constituției (art. 20 si art. 21), de care depinde soluționarea procesului, în absența unei reglementări legale, care să fi înlocuit sau completat dispozițiile declarate neconstituționale, prin decizia de neconstituționalitate pronunțată de Curtea Constituțională. În același sens, dacă există neconcordanțe între pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările naționale, cu excepția cazului in care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Recurentul a solicitat ca această cauza să se judece și în in temeiul următoarelor prevederi ale unor acte internaționale: art. 3, art. 5, art. 8, art. 9 din Declarația Universală a Drepturilor Omului; art. 2, art. 5 din CEDO; Rezoluția APCE nr. 1096 din 1996 și nr. 1481 din 2006. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța reține următoarele: Problema de drept care se pune în speță este dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții se regăsesc și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege, printr-o decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes , se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens, aspect invocat în cauză și de către recurent.

Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M.Of. al României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, obligatorie pentru instanțe de la data publicării, conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte a stabilit că decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă, prin care se recunoștea dreptul persoanelor interesate la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.

Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință, astfel cum corect a apreciat și instanța de apel, inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor ( ex nunc ), iar nu și pentru trecut ( ex tunc ). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, invocat chiar de reclamantul din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Trebuie să se facă, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială si succesorii acestora).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat anterior și contrar opiniei recurentului, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantul B.C., norma juridică pe care acesta se întemeia nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituțională, și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive, care să îi fi confirmat acestuia dreptul de creanță. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv, la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.” Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în Monitorul Oficial, la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 9 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului și nici nu i-a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc , ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. În cauză, nu este fondată nici critica recurentului reclamant privind încălcarea art. 14 din Convenție, care interzice discriminarea. Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul B.C.

nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale. În acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Or, în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit.

Izvorul pretinsei discriminări constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație. În situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În acest cadru normativ si în acest context procesual, Înalta Curte constată că, în cauză, este pe deplin incidentă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M.Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.C. împotriva deciziei nr. 523 din 09 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.C. împotriva deciziei nr. 523 din 09 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 martie 2012.