ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2962/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr. 3695/115/11.112009/115 din 12 martie 2009, reclamantul D.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța să constate că reclamantul se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și să dispună obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 1.000.000 Euro, daune morale. Prin sentința civilă nr. 158 din 10 februarie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul D.P.

împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin; a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului la 14 ani închisoare potrivit sentinței 720 din 07 august 1950 pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara și a obligat pârâtul să îi plătească reclamantului suma de 1.000.000 Euro, echivalență în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune morale.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: Prin sentința nr. 720 din 07 august 1950 pronunțată în dosar nr. 689/1950 a Tribunalului Militar Timișoara a fost condamnat la 25 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică și confiscarea totală a averii pentru fapte de teroare având în vedere faptul că în perioada anilor 1948 — 1950 a făcut parte dintr-o bandă de fugari care aveau sediul în munții Parâng și Banat, dedându-se la „o serie de acte de teroare". Zi și noapte era scos la anchetă și bătut la tălpi, iar mâncare primea doar 250 grame de pâine pe zi. Nemaiputând suporta bătăile, reclamantul s-a hotărât să se spânzure, însă încercarea sa a eșuat. La data de 03 august 1950 a fost dus la proces și după proces a fost dus la închisoarea Popa Șapcă din Timișoara, apoi a fost mutat la Gherla, la mina de plumb, la colina de muncă Nistru din regiunea Baia Mare, la Alba Iulia, unde a fost supus la munci extenuante.

Pe întreaga durată a detenției, reclamantul D.P. a avut de suferit de pe urma bătăilor, a frigului și mizeriei, a proastei alimentații, a lipsei asistenței medicale, a igienei precare. Aceste lipsuri, pe lângă numeroase altele, au fost de natură a crea un complex de dureri fizice și psihice. Prin decizia civilă nr. 152A din 17 mai 2010, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva sentinței civile nr. 158 din 10 februarie 2010 a Tribunalului Caraș-Severin în dosar nr. 3695/115/2009, în contradictoriu cu reclamantul D.P., pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a stabilit cuantumul daunelor morale la suma de 420.000 Euro și a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că este real că reclamantului i-au fost produse suferințe fizice și morale, i-au fost lezate libertatea individuală, sănătatea, integritatea corporală, acesta suportând consecințe negative pe plan social, dar că, deși este de necontestat că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, cuantumul daunelor morale acordate de prima instanță este exagerat, depășind limitele unei reparații integrale, echitabile. Împotriva deciziei civile nr. 152A din 17 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și formulând, în esență, următoarele critici: Suma de 420.000 Euro, reprezentând daune morale, acordate de instanța de apel prin decizia civilă nr. 152A din 17 mai 2010 este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit,având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați. Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului la sănătatea și integritatea corporală la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare. Daunele morale fiind nemateriale, nu pot acea un echivalent valoric, deci nu pot fi evaluate în bani.

Pentru a se putea cuantifica prejudiciul moral, este nevoie de un criteriu de referință față de care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Cuantificării prestigiului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit. Raportat la împrejurările speței o statuare în echitate care să asigure reparația morală și nu una având scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele: Critica vizând imposibilitatea de evaluare bănească a daunelor morale nu este întemeiată.

Repararea materială a daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de principiu, de prevederile art. 998-999 C. civ. care folosesc termenul de prejudiciu, fără a distinge între cel material și cel moral, cât și de unele dispoziții legale speciale ale Legii 221/2009 care, prin art. 5 alin. (1) lit. a), reglementează în mod expres dreptul persoanelor care intră în sfera de reglementare a legii de a solicita „obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit". Este însă fondată critica prin care se susține nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate prin raportare la criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea acesteia.

Situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare prin interpretarea probelor administrate a relevat că, în cauză, prin condamnarea dispusă, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului la repararea pagubei suferite prin condamnare fiind incontestabil. Este adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Insă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilități de stabilire a unei corespondențe exacte între cuantumul acestei despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-1 repare.

Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare - complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată. Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă și în ce cuantum o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

Pe de altă parte, cuantumul despăgubirilor acordate trebuie să respecte principiul proporționalității între suma acordată cu acest titlu, durata și intensitatea prejudiciului încercat, pentru a nu se transforma într-o sursă de îmbogățire pentru reclamant. De aceea, față de acest principiu, de perioada condamnării reclamantului și de suferințele fizice și psihice încercate de acesta, ținând seama și de consecințele produse ulterior în viața reclamantului pe plan social și profesional, precum și de măsurile reparatorii obținute deja în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, Înalta Curte apreciază că suma de 100.000 Euro reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul moral produs. In consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa în parte decizia recurată în sensul că va modifica cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului D.P., de la 420 000 Euro la 100000 Euro, în echivalent lei la data plății. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva deciziei civile nr. 152 A din 17 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care o casează în parte, în sensul că modifică cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului D.P., de la 420 000 Euro la 100 000 Euro, în echivalent lei la data plății. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2011.