ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2962/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin

acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr.

3695/115/11.112009/115 din 12 martie 2009, reclamantul D.P. a chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța să constate că reclamantul se

încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și să dispună

obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata

sumei de 1.000.000 Euro, daune morale.

Prin

sentința civilă nr. 158 din 10 februarie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis

acțiunea civilă formulată de reclamantul D.P. împotriva pârâtului Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin; a

constatat caracterul politic al condamnării reclamantului la 14 ani închisoare potrivit

sentinței 720 din 07 august 1950 pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara și

a obligat pârâtul să îi plătească reclamantului suma de 1.000.000 Euro,

echivalență în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune morale.

Pentru

a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Prin

sentința nr. 720 din 07 august 1950 pronunțată în dosar nr. 689/1950 a

Tribunalului Militar Timișoara a fost condamnat la 25 ani muncă silnică, 10 ani

degradare civică și confiscarea totală a averii pentru fapte de teroare având

în vedere faptul că în perioada anilor 1948 — 1950 a făcut parte dintr-o bandă

de fugari care aveau sediul în munții Parâng și Banat, dedându-se la „o serie

de acte de teroare".

Zi și

noapte era scos la anchetă și bătut la tălpi, iar mâncare primea doar 250 grame

de pâine pe zi. Nemaiputând suporta bătăile, reclamantul s-a hotărât să se

spânzure, însă încercarea sa a eșuat.

La data

de 03 august 1950 a fost dus la proces și după proces a fost dus la închisoarea

Popa Șapcă din Timișoara, apoi a fost mutat la Gherla, la mina de plumb, la

colina de muncă Nistru din regiunea Baia Mare, la Alba Iulia, unde a fost supus

la munci extenuante.

Pe

întreaga durată a detenției, reclamantul D.P. a avut de suferit de pe urma

bătăilor, a frigului și mizeriei, a proastei alimentații, a lipsei asistenței

medicale, a igienei precare.

Aceste

lipsuri, pe lângă numeroase altele, au fost de natură a crea un complex de

dureri fizice și psihice.

Prin

decizia civilă nr. 152A din 17 mai 2010, Curtea de Apel Timișoara a admis

apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva sentinței civile

nr. 158 din 10 februarie 2010 a Tribunalului Caraș-Severin în dosar nr.

3695/115/2009, în contradictoriu cu reclamantul D.P., pe care a schimbat-o în

parte, în sensul că a stabilit cuantumul daunelor morale la suma de 420.000 Euro

și a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate.

Pentru

a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că este real că

reclamantului i-au fost produse suferințe fizice și morale, i-au fost lezate

libertatea individuală, sănătatea, integritatea corporală, acesta suportând

consecințe negative pe plan social, dar că, deși este de necontestat că

reclamantul a suferit un prejudiciu moral, cuantumul daunelor morale acordate de

prima instanță este exagerat, depășind limitele unei reparații integrale,

echitabile.

Împotriva

deciziei civile nr. 152A din 17 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara a declarat

recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Caraș-Severin, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ. și formulând, în esență, următoarele critici:

Suma de

420.000 Euro, reprezentând daune morale, acordate de instanța de apel prin

decizia civilă nr. 152A din 17 mai 2010 este nejustificată în raport de

întinderea prejudiciului real suferit,având în vedere că nu se poate transforma

într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Daunele

morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană,

valori care se referă la existența fizică a omului la sănătatea și integritatea

corporală la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori

similare.

Daunele

morale fiind nemateriale, nu pot acea un echivalent valoric, deci nu pot fi

evaluate în bani.

Pentru

a se putea cuantifica prejudiciul moral, este nevoie de un criteriu de

referință față de care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe

care le poate acorda reclamantului cu respectarea principiului

proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Cuantificării

prestigiului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă,

corespunzătoare prejudiciului real suferit.

Raportat

la împrejurările speței o statuare în echitate care să asigure reparația morală

și nu una având scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al

cuantumului despăgubirilor solicitate.

Analizând

decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta

Curte constată următoarele:

Critica

vizând imposibilitatea de evaluare bănească a daunelor morale nu este

întemeiată.

Repararea

materială a daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de

principiu, de prevederile art. 998-999 C. civ. care folosesc termenul de

prejudiciu, fără a distinge între cel material și cel moral, cât și de unele

dispoziții legale speciale ale Legii 221/2009 care, prin art. 5 alin. (1) lit.

a), reglementează în mod expres dreptul persoanelor care intră în sfera de

reglementare a legii de a solicita „obligarea statului la acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit".

Este

însă fondată critica prin care se susține nelegalitatea deciziei recurate sub

aspectul cuantumului despăgubirilor acordate prin raportare la criteriile ce

trebuie avute în vedere la stabilirea acesteia.

Situația

de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare prin interpretarea probelor

administrate a relevat că, în cauză, prin condamnarea dispusă, au fost lezate

drepturi fundamentale ale omului, a existat o atingere a valorilor care

definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului la repararea pagubei

suferite prin condamnare fiind incontestabil.

Este

adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le

generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Insă, despăgubirea

bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi

refuzată prin invocarea unei imposibilități de stabilire a unei corespondențe

exacte între cuantumul acestei despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care

ar trebui să-1 repare.

Problema

stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea

economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea,

onoarea ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o

apreciere și evaluare - complexă a aspectelor în care vătămările produse se

exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de

judecată.

Prin

urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse

acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel

posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească

dacă și în ce cuantum o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul

moral produs.

Pe de

altă parte, cuantumul despăgubirilor acordate trebuie să respecte principiul

proporționalității între suma acordată cu acest titlu, durata și intensitatea

prejudiciului încercat, pentru a nu se transforma într-o sursă de îmbogățire

pentru reclamant.

De

aceea, față de acest principiu, de perioada condamnării reclamantului și de

suferințele fizice și psihice încercate de acesta, ținând seama și de

consecințele produse ulterior în viața reclamantului pe plan social și

profesional, precum și de măsurile reparatorii obținute deja în temeiul Decretului-lege

nr. 118/1990, Înalta Curte apreciază că suma de 100.000 Euro reprezintă o justă

despăgubire pentru prejudiciul moral produs.

In

consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa în

parte decizia recurată în sensul că va modifica cuantumul despăgubirilor

acordate reclamantului D.P., de la 420 000 Euro la 100000 Euro, în echivalent

lei la data plății.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva deciziei

civile nr. 152 A din 17 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe

care o casează în parte, în sensul că modifică cuantumul despăgubirilor

acordate reclamantului D.P., de la 420 000 Euro la 100 000 Euro, în echivalent

lei la data plății.

Menține

celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 31 martie 2011.