ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 330/2012
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 330/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de
față:
Din examinarea lucrărilor din
dosar, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrata pe rolul Tribunalului Constanta sub nr. 11589/118/2009,
reclamanții T.C., T.E. și M.M. au chemat in judecata pe paratul Statul Roman
prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata
sumei de 900.000 Euro - echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune.
La stabilirea
întinderii prejudiciilor suferite, reclamantele au solicitat a se avea în
vedere împrejurarea că tatăl lor și-a pierdut viața, fiind împușcat, că prin
condamnarea și împușcarea lui abuzivă au fost supuse unor suferințe fizice și
psihice și că le-a fost afectata reputația în comunitatea din care făceau
parte, precum și intensitatea mare cu care au fost percepute consecințele
vătămării de către victima care a plătit cu viața pentru aceste abuzuri.
În drept, acțiunea a
fost întemeiată pe disp. art. 48 alin. (3) din Constituție si ale art. 5 din
Legea nr. 221/2009.
Prin sentința civilă
nr. 1258 din 3 decembrie 2009 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea formulată
și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 45.000 Euro cu titlu
de daune morale.
Pentru a pronunța
această sentință, prima instanță a stabilit că reclamantele sunt fiicele
defunctului G.M.S. (zis T.) care, prin sentința penală nr. 186 din 02 iunie 1950
a Tribunalului Militar Constanta, rămasa definitivă prin decizia nr. 2473 din 17
august 1950, a fost condamnat la moarte prin împușcare pentru crima de uneltire
contra ordinei sociale, în temeiul art. 209 pct. III C. pen. combinat cu art. 1
lit. c) din Legea nr. 16/1949 și confiscarea averii.
În raport de situația
de fapt expusă s-a stabilit că în cauză sunt incidente prevederile art. 1 alin.
(2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și
măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie
1945 – 22 decembrie 1989, potrivit cărora „constituie de drept condamnări cu
caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute in art. 209 C.
pen. din 1936, republicat în M.Of., Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu
modificările și completările ulterioare”. Art. 2 din același act normativ
stabilește că toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu
caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept.
S-a apreciat că
acordarea sumei de 45.000 Euro este de natură să ofere reclamanților o
satisfacție cu caracter compensatoriu.
Împotriva acestei
sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamanta T.E. și pârâtul Statul
Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a
Finanțelor Publice Constanța.
I. Reclamanta T.E. a
criticat legalitatea hotărârii primei instanțe sub aspectul cuantumului
daunelor morale acordate, apreciat ca fiind extrem de mic în raport de
privațiunile și de suferințele fizice și psihice îndurate de autorul lor pe
perioada privării de libertate și de întreaga familie.
II. Pârâtul Statul
Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a
Finanțelor Publice Constanța a criticat legalitatea hotărârii Tribunalului
Constanța sub aspectul încadrării condamnării suferite de autorului
reclamantelor în categoriile de condamnări prevăzute de Legea nr. 221/2009
pentru care statul acordă măsuri reparatorii și sub aspectul cuantumului
daunelor morale acordate, apreciind că instanța nu a ținut seama de caracterul
personal al daunelor morale, transpunându-le fără temei asupra descendenților.
Sesizată cu excepția
de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr.
221/2009, Curtea de Apel Constanta a suspendat cauza prin încheierea din 19 mai
2010 și a sesizat Curtea Constituțională în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea
nr. 47/1992.
Prin decizia nr.1400
din 28 octombrie 2010 Curtea Constituțională a respins ca devenită inadmisibilă
excepția de neconstituționalitate, cu motivarea că prin Deciziile nr. 1358 din
21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)
teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, iar o nouă verificare
a constituționalității nu mai este posibilă potrivit art. 29 alin. (3) din
Legea nr. 47/1992.
Constatând că ambii
apelanți au criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța sub aspectul
cuantumului daunelor morale acordate și că s-au pus în discuția instanței de
apel consecințele abrogării art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca
urmare a declarării neconstituționale a acestei dispoziții legale, Curtea de
Apel Constanța a analizat aceste apeluri împreună, pronunțând în acest sens decizia
nr. 244 C din 20 aprilie 2011 prin care a respins ca nefondat apelul
reclamantei și a admis apelul pârâtului Statul Român, a schimbat în tot
hotărârea apelată în sensul că a respins acțiunea ca nefondată. În pronunțarea
acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență următoarele:
- Răspunderea
statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată
prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare
cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și art. 999 C. civ. și cu
principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea
proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în
ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de
astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.
- În speță,
reclamanții au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a
condamnării autorului lor G.M.S. în perioada regimului totalitar comunist,
conform sentinței penale nr. 186/1950 pronunțată de Tribunalul Militar
Constanța, prejudiciul fiind însă raportat – sub aspect probator – exclusiv la
abuzul săvârșit de statul român prin organele sale represive din acea vreme,
iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de
ordin personal nepatrimonial și produsă asupra persoanei reclamanților.
- Ori, nici la data
intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin
O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere că prin dispozițiile art.
5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al
compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel
exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996),
care privește măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din
punctul de vedere al celor direct vizați de condamnările cu caracter politic.
- În egală măsură,
această perspectivă a fost înlăturată și prin mecanismul de control al constituționalității
normelor, Curtea Constituțională arătând că asumându-și obligația atenuării
prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă,
statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situație
similară cu cea avută anterior, ci doar acordarea unei satisfacții prin
recunoașterea și condamnarea măsurii contrară drepturilor omului. Curtea a
reamintit că în condițiile în care în legislația română existau o serie de acte
normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii
proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane
vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor
despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație
impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele
materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituțională
ca fiind incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și
rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
- S-a statuat, în
egală măsură, că prin deschiderea posibilității moștenitorilor de gradul I și
II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de
antecesorii săi prin persecuțiile regimului comunist, legiuitorul s-a
îndepărtat de la principiul echității, întrucât aceste persoane reclamante nu
pot invoca aceeași îndrituire la astfel de despăgubiri ca și cei supuși
măsurilor represive.
- Situația descrisă
nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali
dreptul de a pretinde daune morale pentru suferințele tatălui lor, pentru că în
acord cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care
trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală și la care s-a referit și Curtea
Constituțională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea
posibilității moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri
pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuțiile
regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul
echității, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire
la astfel de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive.
- Curtea
Constituțională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri
reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul și legitimitatea lor,
dar doar pentru cei efectiv vătămați de condamnarea cu caracter politic,
compensațiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii
supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul
supus condamnării și descendenții lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i
rolul de a stabili cui și în ce condiții se pot acorda măsuri reparatorii.
- Acordarea daunelor
morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor
nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate
stabilind prin voința legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi
privite ca victime ale sistemului represiv și, prin urmare, sunt îndreptățite
la măsuri reparatorii – neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată in
extenso tuturor persoanelor care au trăit experiența tristă a perioadei
comuniste.
Împotriva acestei
deicizii a declarat recurs reclamanta T.E., solicitând casarea deciziei
recurate, modificarea în parte a sentinței apelate în sensul obligării Statului
Român la plata de daune morale în cuantum de 900.000 Euro, în echivalent în lei
la data plății.
Recurenta își
subsumează global criticile art. 304 C. proc. civ., evidențiind următoarele
aspecte care în opinia sa atrag nelegalitatea deciziei atacate:
- Potrivit
prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 6 C. civ. legea
dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă.
- Principiul neretroactivității
legii este esențial pentru protecția drepturilor omului in fata legii.
- Dreptul la daune
morale, odată stabilit in conformitate cu legea care îl guvernează la momentul
promovării acțiunii, reprezintă un element al statutului juridic al beneficiarului,
rezultând dintr-un angajament al statului, acceptat de beneficiar si, ca si in
cazul angajamentelor civile, el nu poate fi modificat unilateral nici măcar
prin lege, întrucât ar fi ca o asemenea lege sa se aplice retroactiv asupra
unor situații consolidate, reprezentând drepturi câștigate aflate sub
autoritatea statului de drept, drepturi a căror stabilitate nu poate fi atinsă
decât prin încălcarea Constituției.
- Dacă o altă soluție
ar fi acceptata, ar însemna că, sub diferite pretexte, orice drepturi decurgând
din situații juridice create prin lege ar putea fi suprimate, reduse,
modificate pe calea altei legi, in funcție de interese politice, de rațiuni
pseudoeconomice, de neputința guvernanților de a rezolva corespunzător probleme
economice.
-
Instanța de apel nu
face nici un fel de referire la decizia civila nr. 148 din 15 ianuarie 2008
pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție intr-o cauza identica având
ca obiect reparare erori judiciare ca urmare a unei condamnări politice, prin
care domnului Orasel i-au fost acordate daune morale în cuantum de 500.000 Euro
pentru 8 ani de deținere abuziva in închisorile comuniste.
- Susținerea
instanței cum că însăși înlăturarea prin lege a efectelor hotărârii de
condamnare constituie o satisfacție rezonabilă o apreciem în mod clar în
contradicție cu jurisprudența C.E.D.O care a statuat în absolut că toate hotărârile
pronunțate ca ”o constatare a încălcării unor drepturi nu este suficienta spre
a le repara” considerând ca doar acordarea unei compensații bănești reprezintă
o reparație echitabila a prejudiciului moral.
- Susținerea
instanței cum ca are o competenta expresă ce privește doar acordarea de
despăgubiri suplimentare, în situația în care se apreciază că reparația
obținută prin efectul O.U.G. 214/1999 nu este suficienta în raport cu suferința
deosebită resimțita de persoanele care au fost victimele unor masuri abuzive
ale regimului comunist nu se regăsește sub nici un aspect în cuprinsul Legii
nr. 221/2009 și o apreciem doar ca o interpretare total nefundamentata și
eronată a legii.
Această susținere nu
poate fi primită, arată recurenta, dat fiind și faptul că însăși instanța
retine că reclamantele nu au beneficiat de nici un fel de compensații
financiare sau bunuri în temeiul O.U.G. nr. 214/1999 sau a Decretului-lege nr.
118/1990.
Recurenta apreciază
că sentința pronunțata este discriminatorie fiind încălcat art. 14 din
Convenție, arătând următoarele:
- Curtea Europeană a
statuat în cauza Driha și a menținut constant această concluzie că ”în temeiul
art. 14 din Convenție o discriminare constă în tratarea diferită, cu excepția
unei motivații obiective și rezonabile, a persoanelor aflate în situații
similare”;
- în speță nu poate
fi luată în considerare o motivație obiectivă și rezonabilă, astfel încât
discriminarea este evidentă.
Înalta Curte,
examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că
recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta:
Criticile referitoare
la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față de greșita
înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009 urmează a fi
analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de
Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, publicată
în M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Problema de drept
care se pune în speță nu este deci aceea a îndreptățirii reclamantei la
acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,
ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă
analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un
control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții
Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României
nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin.
(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind
neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea
deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de
acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe
durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al
articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la
data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și
au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul
cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea
Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
În raport de această
reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea
neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,
care produce efecte pentru viitor și
erga omnes
, se aplică și acțiunilor
în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest
sens.
Se reține că această
problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,
pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în
sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale
produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data
publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la
această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte,
urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.
(1) lit. a) teza
I
din
Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic
pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de
contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Or, în speță, la data
publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza
nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune,
deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5
alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului
de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,
întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte
să fie guvernate după regula
tempus regit actum
.
Dimpotrivă, este
vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi
este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,
ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie
cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine
publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece
altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte
juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,
ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte,
împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru
viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al
neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor
drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
În speță, nu există
însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun
susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții
Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi
confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin
intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia
cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal
într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de
constituționalitate.
De aceea, nu se poate
susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea
lui de efecte
erga omnes
și ex nune
ar fi afectat procesul
echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul
normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în
respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Pentru toate aceste considerente,
în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va
respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei pronunțate de
instanța de apel.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de
recursul declarat de recurenta-reclamantă T.E. împotriva deciziei nr. 254 C din
20 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și
familie, litigii de muncă și asigurări sociale, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 31 ianuarie 2012.