ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 330/2012

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Constanta sub nr. 11589/118/2009, reclamanții T.C., T.E. și M.M. au chemat in judecata pe paratul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 900.000 Euro - echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune. La stabilirea întinderii prejudiciilor suferite, reclamantele au solicitat a se avea în vedere împrejurarea că tatăl lor și-a pierdut viața, fiind împușcat, că prin condamnarea și împușcarea lui abuzivă au fost supuse unor suferințe fizice și psihice și că le-a fost afectata reputația în comunitatea din care făceau parte, precum și intensitatea mare cu care au fost percepute consecințele vătămării de către victima care a plătit cu viața pentru aceste abuzuri.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe disp. art. 48 alin. (3) din Constituție si ale art. 5 din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 1258 din 3 decembrie 2009 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea formulată și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 45.000 Euro cu titlu de daune morale. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a stabilit că reclamantele sunt fiicele defunctului G.M.S. (zis T.) care, prin sentința penală nr. 186 din 02 iunie 1950 a Tribunalului Militar Constanta, rămasa definitivă prin decizia nr. 2473 din 17 august 1950, a fost condamnat la moarte prin împușcare pentru crima de uneltire contra ordinei sociale, în temeiul art. 209 pct. III C. pen.

combinat cu art. 1 lit. c) din Legea nr. 16/1949 și confiscarea averii. În raport de situația de fapt expusă s-a stabilit că în cauză sunt incidente prevederile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, potrivit cărora „constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute in art. 209 C. pen. din 1936, republicat în M.Of., Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare”. Art. 2 din același act normativ stabilește că toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept.

S-a apreciat că acordarea sumei de 45.000 Euro este de natură să ofere reclamanților o satisfacție cu caracter compensatoriu. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamanta T.E. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța. I. Reclamanta T.E. a criticat legalitatea hotărârii primei instanțe sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, apreciat ca fiind extrem de mic în raport de privațiunile și de suferințele fizice și psihice îndurate de autorul lor pe perioada privării de libertate și de întreaga familie. II.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța a criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța sub aspectul încadrării condamnării suferite de autorului reclamantelor în categoriile de condamnări prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru care statul acordă măsuri reparatorii și sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, apreciind că instanța nu a ținut seama de caracterul personal al daunelor morale, transpunându-le fără temei asupra descendenților. Sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, Curtea de Apel Constanta a suspendat cauza prin încheierea din 19 mai 2010 și a sesizat Curtea Constituțională în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Prin decizia nr.1400 din 28 octombrie 2010 Curtea Constituțională a respins ca devenită inadmisibilă excepția de neconstituționalitate, cu motivarea că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, iar o nouă verificare a constituționalității nu mai este posibilă potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Constatând că ambii apelanți au criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate și că s-au pus în discuția instanței de apel consecințele abrogării art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca urmare a declarării neconstituționale a acestei dispoziții legale, Curtea de Apel Constanța a analizat aceste apeluri împreună, pronunțând în acest sens decizia nr. 244 C din 20 aprilie 2011 prin care a respins ca nefondat apelul reclamantei și a admis apelul pârâtului Statul Român, a schimbat în tot hotărârea apelată în sensul că a respins acțiunea ca nefondată. În pronunțarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență următoarele: - Răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și art. 999 C. civ.

și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. - În speță, reclamanții au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării autorului lor G.M.S. în perioada regimului totalitar comunist, conform sentinței penale nr. 186/1950 pronunțată de Tribunalul Militar Constanța, prejudiciul fiind însă raportat – sub aspect probator – exclusiv la abuzul săvârșit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra persoanei reclamanților.

- Ori, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere că prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care privește măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din punctul de vedere al celor direct vizați de condamnările cu caracter politic.

- În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată și prin mecanismul de control al constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior, ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrară drepturilor omului.

Curtea a reamintit că în condițiile în care în legislația română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituțională ca fiind incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).

- S-a statuat, în egală măsură, că prin deschiderea posibilității moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuțiile regimului comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiul echității, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire la astfel de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive.

- Situația descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferințele tatălui lor, pentru că în acord cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală și la care s-a referit și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea posibilității moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuțiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echității, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire la astfel de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive.

- Curtea Constituțională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul și legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vătămați de condamnarea cu caracter politic, compensațiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării și descendenții lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui și în ce condiții se pot acorda măsuri reparatorii.

- Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voința legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv și, prin urmare, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii – neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată in extenso tuturor persoanelor care au trăit experiența tristă a perioadei comuniste. Împotriva acestei deicizii a declarat recurs reclamanta T.E., solicitând casarea deciziei recurate, modificarea în parte a sentinței apelate în sensul obligării Statului Român la plata de daune morale în cuantum de 900.000 Euro, în echivalent în lei la data plății.

Recurenta își subsumează global criticile art. 304 C. proc. civ., evidențiind următoarele aspecte care în opinia sa atrag nelegalitatea deciziei atacate: - Potrivit prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 6 C. civ. legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă. - Principiul neretroactivității legii este esențial pentru protecția drepturilor omului in fata legii.

- Dreptul la daune morale, odată stabilit in conformitate cu legea care îl guvernează la momentul promovării acțiunii, reprezintă un element al statutului juridic al beneficiarului, rezultând dintr-un angajament al statului, acceptat de beneficiar si, ca si in cazul angajamentelor civile, el nu poate fi modificat unilateral nici măcar prin lege, întrucât ar fi ca o asemenea lege sa se aplice retroactiv asupra unor situații consolidate, reprezentând drepturi câștigate aflate sub autoritatea statului de drept, drepturi a căror stabilitate nu poate fi atinsă decât prin încălcarea Constituției. - Dacă o altă soluție ar fi acceptata, ar însemna că, sub diferite pretexte, orice drepturi decurgând din situații juridice create prin lege ar putea fi suprimate, reduse, modificate pe calea altei legi, in funcție de interese politice, de rațiuni pseudoeconomice, de neputința guvernanților de a rezolva corespunzător probleme economice.

- Instanța de apel nu face nici un fel de referire la decizia civila nr. 148 din 15 ianuarie 2008 pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție intr-o cauza identica având ca obiect reparare erori judiciare ca urmare a unei condamnări politice, prin care domnului Orasel i-au fost acordate daune morale în cuantum de 500.000 Euro pentru 8 ani de deținere abuziva in închisorile comuniste. - Susținerea instanței cum că însăși înlăturarea prin lege a efectelor hotărârii de condamnare constituie o satisfacție rezonabilă o apreciem în mod clar în contradicție cu jurisprudența C.E.D.O care a statuat în absolut că toate hotărârile pronunțate ca ”o constatare a încălcării unor drepturi nu este suficienta spre a le repara” considerând ca doar acordarea unei compensații bănești reprezintă o reparație echitabila a prejudiciului moral.

- Susținerea instanței cum ca are o competenta expresă ce privește doar acordarea de despăgubiri suplimentare, în situația în care se apreciază că reparația obținută prin efectul O.U.G. 214/1999 nu este suficienta în raport cu suferința deosebită resimțita de persoanele care au fost victimele unor masuri abuzive ale regimului comunist nu se regăsește sub nici un aspect în cuprinsul Legii nr. 221/2009 și o apreciem doar ca o interpretare total nefundamentata și eronată a legii. Această susținere nu poate fi primită, arată recurenta, dat fiind și faptul că însăși instanța retine că reclamantele nu au beneficiat de nici un fel de compensații financiare sau bunuri în temeiul O.U.G. nr. 214/1999 sau a Decretului-lege nr. 118/1990.

Recurenta apreciază că sentința pronunțata este discriminatorie fiind încălcat art. 14 din Convenție, arătând următoarele: - Curtea Europeană a statuat în cauza Driha și a menținut constant această concluzie că ”în temeiul art. 14 din Convenție o discriminare constă în tratarea diferită, cu excepția unei motivații obiective și rezonabile, a persoanelor aflate în situații similare”; - în speță nu poate fi luată în considerare o motivație obiectivă și rezonabilă, astfel încât discriminarea este evidentă.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta: Criticile referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Problema de drept care se pune în speță nu este deci aceea a îndreptățirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes , se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Or, în speță, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei pronunțate de instanța de apel. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de recursul declarat de recurenta-reclamantă T.E. împotriva deciziei nr. 254 C din 20 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2012.