ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 194/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la 25 mai 2010 reclamantul L.G., în calitate de nepot de fiu, al autorului L.N., a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 500.000 euro, în echivalent în lei, la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmare a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu. Prin sentința civilă nr. 1713 din 27 octombrie 2010 a Tribunalului Constanța s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul L.G. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Constanța, pârâtul fiind obligat la plata către reclamant a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică a bunicului său, L.N., în sumă de 2.500 euro în echivalent în lei, la data efectuării plății. Au fost respinse ca nefondate celelalte pretenții. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că autorul reclamantului a fost condamnat politic la 2 ani de închisoare corecțională prin sentința nr. 311 din 28 august 1950 a Tribunalului Militar Teritorial Constanța, pentru „crima de uneltire contra ordinei sociale ” , acesta decedând la data de 26 iulie 1952 în timpul detenției, la Penitenciarul Gherla, datorită condițiilor de exterminare la care a fost supus.

După arestare a urmat o perioadă grea pentru familia acestuia, mai ales că a fost arestat și tatăl reclamantului; bunicului i-a fost confiscată toată averea, soția și copiii au fost dați afară din casă, bunica nu a fost primită la lucru, familia fiind obligată să trăiască din mila rudelor. Instanța de fond a stabilit că în speță sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificat prin O.U.G. nr. 62/2010; În raport de acestea s-a apreciat că suma de 500.000 euro, cum a fost solicitată de reclamant prin acțiune este exorbitantă și fără corespondent în raport de ceea ce înseamnă prejudiciul moral. Cu privire la cuantumul daunelor morale, în raport de jurisprudență constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a apreciat că se impune acordarea unei sume de bani cu caracter compensatoriu, de 2.500 euro, în raport și de modificarea intervenită prin O.U.G.

nr. 62/2010. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, atât pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Constanța, cât și reclamantul L.G. Prin motivele de apel, pârâtul a invocat deciziile 1358 din 21 octombrie 2010 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale prin care s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. Prin decizia nr. 114/ C din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Constanța respingând ca nefondat apelul reclamantului, a admis apelul formulat de pârât și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea reclamantului ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că prin declararea neconstituționalității textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum și prin modificările aduse art. 1 și art. 2 din O.U.G.

nr. 62/2010, urmare a deciziilor nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale, demersul reclamantului este lipsit de temei juridic. Împotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs reclamantul L.G. întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamantul a susținut că hotărârea atacată este nelegală, întrucât în mod greșit i-a fost respinsă cererea de acordare a despăgubirilor solicitate pentru prejudiciul moral suferit. A arătat că dezdăunarea morală a persoanelor ce au fost supuse condamnării cu caracter politic, prevăzute de art. 1 din Legea nr. 221/2009 nu poate fi lăsată în derizoriu de instanța de judecată.

A susținut că instanța de apel trebuia să aibă în vedere consecințele produse asupra întregii familii prin condamnarea politică a autorului său, precum și situația care a generat condamnarea și decesul acestuia, fiindu-i încălcate astfel drepturile la libertate, corespondență, muncă, asistență medicală și viață. Totodată a susținut că instanța nu a analizat faptul că recurentul a fost persecutat politic timp de peste 30 de ani, ceea ce prin suferințe de neimaginat a influențat personalitatea și sănătatea sa. A solicitat modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii cererii de judecată și a acordării despăgubirilor solicitate pentru prejudiciul suferit. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: În esență, recurentul reclamant critică nelegala respingere a cererii de acordare a daunelor materiale, solicitate în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Problema care se pune însă în discuție este aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Astfel, cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 paragraf 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraf 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul L.G. împotriva deciziei nr. 114/ C din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2012.