ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4367/2012

Asupra recursurilor constată următoarele: Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1561 din 3 noiembrie 2010 a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Z.V. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. L-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 4.000 euro (în echivalent RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății), daune morale. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin hotărârea nr. 3185 din 24 ianuarie 1991 a Comisiei pentru aplicarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-Lege nr. 118/1990, s-a constatat calitatea numitului Z.G. de persoană persecutată din motive politice și au fost stabilite în favoarea sa drepturile prevăzute de acest act normativ.

Potrivit adresei emisă de Ministerul de Interne, Tribunalul a constatat că Z.G. a fost dislocat prin Decizia nr. 200/1951, începând cu data de 18 iunie 1951, fiindu-i stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea P. Ialomița, ridicarea restricțiilor dispunându-se prin Decizia Ministerului Administrației șI Internelor nr. 6100/1955 la data de 18 iunie 1955. Potrivit certificatului de căsătorie, reclamanta este soția defunctului Z.G. S-a constatat că în speță, măsura administrativă aplicată soțului reclamantei reprezintă una cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantei la despăgubiri, conform art. 5 din lege, pentru prejudiciul moral produs autorului acestuia.

În ceea ce privește stabilirea existenței unui prejudiciu moral și a evaluării acestuia, Tribunalul a avut în vedere că prin măsura dispusă au fost cauzate atât suferințe psihice, fiind aduse atingeri onoarei și demnității, prin îndepărtarea din mediul familial și prin obligarea de a-și duce viața în condiții grele sub toate aspectele, consecințele răsfrângându-se și asupra perioadei ulterioare ridicării interdicției. Tribunalul nu a primit însă susținerile reclamantei de obligare a pârâtului la plata unei sume de 250.000 euro, pe care a apreciat-o ca fiind foarte mare, considerând că suma de 4.000 euro este suficientă și rezonabilă. S-a avut în vedere că deja soțul reclamantei a beneficiat de o indemnizație lunară cât și de celelalte drepturi prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990.

Pe de altă parte la evaluarea prejudiciului moral, dincolo de situația concretă din fiecare cauză, instanța a considerat că trebuie să aibă în vedere și media veniturilor care le-ar putea obține un cetățean român mediu cât și efortul financiar pe care l-ar putea suporta Statului Român raportat la posibilitățile economice concrete ale țării. În ceea ce privește dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, Tribunalul le-a înlăturat de la aplicare, având în vedere prevederile art. 2 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituție și constatând că aplicarea acestora cererilor introduse pe rolul instanțelor înainte de intrarea în vigoare a ordonanței conduce la încălcarea art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O.

raportat la art. 14 și art. 6 din Convenției Europene a Drepturilor Omului. Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 562A din 27 mai 2011, prin care s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantă, de pârât și de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței Tribunalului.

S-a reținut, în raport de primul motiv de apel al pârâtului referitor la nelegalitatea sentinței prin prisma declarării neconstituționalității textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, critică susținută și prin apelul declarat de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul București, că după data pronunțării hotărârii de prima instanță, au fost publicate în M. Of., Deciziile Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010. Curtea a analizat consecințele Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 asupra drepturilor apelantei-reclamante, din perspectiva art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale și art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil și a concluzionat că în cauză sunt aplicabile în continuare dispozițiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare de la data formulării acțiunii.

Curtea a arătat astfel că dacă s-ar constata faptul că acțiunea a rămas lipsită de temei legal, s-ar crea premisele unei situații discriminatorii pentru apelanta-reclamantă - care, la fel ca orice altă persoană cu o situație identică cu a sa, a declanșat procedura judiciară permisă și reglementată la acel moment de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru ca, pe parcursul judecării cauzei sale, să constate că aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale, cu consecințe asupra finalității procesului - prin raportare la situația altor persoane ale căror procese, formulate în baza aceluiași temei juridic, au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive anterior declarării neconstituționalității normei juridice în discuție.

A apreciat că aplicarea Deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale procesului de față - fapt ce ar avea drept consecință suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, persoane ce declanșaseră procedurile judiciare în temeiul unei legi accesibile și previzibile - poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului, proces în care pârât este tot Statul, iar analiza constituționalității legii a fost declanșată din inițiativa acestuia.

În consecință, Curtea a considerat că admiterea motivului de apel susținut de cei doi apelanți, cu consecința respingerii acțiunii formulată de reclamantă pe considerentul că a rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării neconstituționalității temeiului juridic pe parcursul procesului, ar veni în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit, cât și cu principiul nediscriminării, consacrat de art. 14 din Convenției Europene a Drepturilor Omului, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează, prin raportare la dreptul de acces la instanță și principiul egalității armelor, consacrate de art. 6 alin. (1) din Convenție, care a fost explicitat în jurisprudența instanței de contencios a drepturilor fundamentale ale omului în sensul că intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței acestui drept.

Referitor la cel de-al doilea motiv de apel susținut, în subsidiar, de către pârât și la apelul declarat de reclamantă, prin care s-a criticat cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanță, Curtea a constatat că respectivele critici sunt neîntemeiate. În acord cu prima instanță, Curtea a arătat că este de necontestat faptul că măsura administrativă cu caracter politic luată față de soțul reclamantei i-a produs acestuia suferințe, fiindu-i lezată demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturile nepatrimoniale ocrotite de lege.

Mutarea forțată într-o altă localitate și stabilirea domiciliului obligatoriu, măsură fundamentată pe criterii exclusiv politice reprezintă o formă a lipsirii de libertate, măsură ce a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanei în cauză, producându-i inconveniente atât pe plan fizic (datorate pierderii confortului), cât în plan social (afectarea onoarei și reputației, a relațiilor cu prietenii, apropiații), valori care definesc personalitatea umană. Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include de regulă o doză de aproximare, de apreciere din partea instanței, ea neputând avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește.

Pentru a se limita gradul de aproximare, s-a reținut că în mod corect a procedat Tribunalul, prin aceea că a ținut cont și de acele criterii legale instituite prin dispozițiile art. 5, pentru determinarea valorii prejudiciului moral suferit - respectiv de faptul că reclamanta a beneficiat și de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 și de O.U.G. nr. 214/1999, cu modificările și completările ulterioare. Chiar și faptul recunoașterii prin Legea nr. 221/2009 și prin Decretul-Lege nr. 118/1990 a caracterului politic al măsurii dislocării a fost considerat că reprezintă deja o importantă reparație morală de care a beneficiat soțul reclamantei.

Răspunzând criticilor formulate prin ambele apeluri, în sensul aplicării criteriilor stabilite de C.E.D.O în jurisprudența sa, Curtea de Apel a arătat că principiul după care se ghidează instanța europeană de contencios este acela conform căruia stabilirea oricărei despăgubiri trebuie să fie subordonată unei aprecieri rezonabile și pe o bază echitabilă. În consecință, dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, Curtea a constatat că în mod corect prima instanță a găsit ca fiind justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de reclamantă cu titlu de prejudiciu moral, ca reparație completă pentru măsura administrativă cu caracter politic dispusă față de soțul său prin Decizia Ministerului Administrației șI Internelor nr. 200/1951.

Împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri reclamanta Z.V., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Prin motivele de recurs, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., reclamanta a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului propriu și admiterea cererii introductive, astfel cum a fost formulată. A criticat soluția pronunțată sub aspectul cuantumului despăgubirilor, considerând că se impunea acordarea unei sume mult mai mari, având în vedere suferințele la care a fost supus autorul său.

A arătat astfel că deși este adevărat că suferințele fizice și psihice îndurate de autorul său nu pot fi cuantificate printr-o sumă de bani, despăgubirile trebuie însă să reprezinte aprecierea tuturor consecințelor negative produse prin deportarea și stabilirea domiciliului obligatoriu asupra vieții sociale în general. A precizat că legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului și a făcut referire la o serie de soluții C.E.D.O., în raport de care suma acordată de instanță este infimă.

În ceea ce privește solicitarea de respingere a acțiunii formulată de pârât datorată modificărilor legislative intervenite pe parcursul procesului, a apreciat că această soluție ar crea premizele ca Statul Român să fie expus la alte condamnări, prin încălcarea prevederilor Declarației Universale a Drepturilor Omului și a celor ale Primului Protocol adițional la Convenție. A invocat în susținere hotărârile pronunțate de C.E.D.O. în cauzele Fredin împotriva Suediei, Stubbings contra Marii Britanii, precum și hotărârea din 10 februarie 2010 pronunțată în cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei referitoare la noțiunea de speranță legitimă. A apreciat că toate aceste considerente justifică acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat prin acțiunea introductivă de instanță.

Pârâtul, prin motivele de recurs, întemeiate pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului propriu și schimbarea sentinței Tribunalului, în sensul respingerii acțiunii în totalitate, iar în subsidiar, în sensul reducerii cuantumului daunelor morale. Prevalându-se de declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, în raport de prevederile art. 147 alin. (1) și (4) din Constituția României și de cele ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a arătat că o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale este aceea că dispoziția legală declarată neconstituțională nu mai poate fi aplicată niciunui subiect de drept, încetându-și de drept efectul pentru viitor, ceea ce înseamnă că în speță temeiul juridic al acțiunii nu mai există.

A invocat în susținere hotărârea C.E.D.O. pronunțată în cauza Slavov și alții contra Bulgariei, precizând că nu se poate reține nici existența unei „speranțe legitime" a reclamantei în obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, făcând, de asemenea, trimitere la jurisprudența C.E.D.O. Dacă se va trece peste acest aspect, a solicitat a se observa că Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea obținerii despăgubirilor numai pentru condamnările cu caracter politic nu și pentru măsurile administrative cu caracter politic, cum este cazul în speță. În subsidiar, a solicitat a se ține cont de faptul că suma acordată cu titlu de daune morale este exagerat de mare. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a solicitat, prin motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., admiterea acestuia și modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de acordare a despăgubirilor morale. A arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală motivat de faptul că nu a aplicat Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, care are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, un caracter general obligatoriu și putere pentru viitor. A precizat astfel că acțiunea de acordare a daunelor morale formulată de reclamantă în temeiul dispozițiilor legale declarate neconstituționale, care nu mai produc efecte juridice, devine nefondată. A precizat că în cauză reclamanta vizată de prevederea legală ce a făcut obiectul excepției de neconstituționalitate nu are o „speranță legitimă" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană de Drepturilor Omului, silogismul judiciar urmărit de Curtea de la Strasbourg în cauza Slavov c. Bulgariei având perfectă incidență în speța dedusă judecății.

Astfel, norma juridică temei al dreptului a fost declarată neconstituțională anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive, singura aptă de a fi pusă în executare și susceptibilă de a fi încadrată în noțiunea de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Teoria îmbrățișată de instanța de apel a fost considerată eronată în condițiile în care, anularea unei dispoziții legale în cadrul controlului de constituționalitate, este privită de C.E.D.O. ca reprezentând „un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității" (cauza Slavov c. Bulgariei). A criticat hotărârea și sub aspectul cuantumului daunelor morale. Recursul reclamantei este nefondat, iar cele declarate de pârât și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sunt fondate, pentru motivele care privesc incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Astfel, problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Nu pot fi primite însă motivele de recurs ale pârâtului potrivit cărora numai persoanele care au suferit condamnări politice au dreptul de a solicita daune morale, din ansamblul prevederilor Legii nr. 221/2009 reieșind cu prisosință posibilitatea obținerii respectivelor despăgubiri și de cei care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Aceste considerente nu mai au însă relevanță în contextul inexistenței temeiului juridic al obținerii daunelor morale, prin declararea sa ca neconstituțională, ceea ce determină nereținerea în soluționarea favorabilă a cauzei nici a motivelor de recurs ale reclamantei referitoare la cuantumul insuficient al despăgubirilor acordate. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantă și se vor admite recursurile pârâtului și Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, se va modifica în parte decizia, în sensul admiterii apelurilor declarate de pârât și de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, păstrându-se dispoziția referitoare la respingerea apelului reclamantei, se va schimba în tot sentința Tribunalului și se va respinge acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei nr. 562A din 27 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică în parte decizia atacată, în sensul că admite apelurile declarate de pârât și de Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței nr. 1561 din 3 noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pe care o schimbă în tot și respinge acțiunea. Păstrează dispoziția din decizie referitoare la respingerea apelului reclamantei. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Z.V.

împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2012.