ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4367/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4367/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor constată următoarele:

Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1561 din 3 noiembrie 2010

a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Z.V.

în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. L-a

obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 4.000 euro (în echivalent

RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății), daune morale.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că

prin hotărârea nr. 3185 din 24 ianuarie 1991 a Comisiei pentru aplicarea unor

drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-Lege

nr. 118/1990, s-a constatat calitatea numitului Z.G. de persoană persecutată

din motive politice și au fost stabilite în favoarea sa drepturile prevăzute de

acest act normativ.

Potrivit adresei emisă de Ministerul de Interne, Tribunalul

a constatat că Z.G. a fost dislocat prin Decizia nr. 200/1951, începând cu data

de 18 iunie 1951, fiindu-i stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea P. Ialomița,

ridicarea restricțiilor dispunându-se prin Decizia Ministerului Administrației

șI Internelor nr. 6100/1955 la data de 18 iunie 1955.

Potrivit certificatului de căsătorie, reclamanta este

soția defunctului Z.G.

S-a constatat că în speță, măsura administrativă aplicată

soțului reclamantei reprezintă una cu caracter politic în sensul prevăzut de

art. 1 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantei la despăgubiri, conform

art. 5 din lege, pentru prejudiciul moral produs autorului acestuia.

În ceea ce privește stabilirea existenței unui prejudiciu

moral și a evaluării acestuia, Tribunalul a avut în vedere că prin măsura dispusă

au fost cauzate atât suferințe psihice, fiind aduse atingeri onoarei și demnității,

prin îndepărtarea din mediul familial și prin obligarea de a-și duce viața în condiții

grele sub toate aspectele, consecințele răsfrângându-se și asupra perioadei ulterioare

ridicării interdicției.

Tribunalul nu a primit însă susținerile reclamantei de

obligare a pârâtului la plata unei sume de 250.000 euro, pe care a apreciat-o ca

fiind foarte mare, considerând că suma de 4.000 euro este suficientă și rezonabilă.

S-a avut în vedere că deja soțul reclamantei a beneficiat

de o indemnizație lunară cât și de celelalte drepturi prevăzute de Decretul-Lege

nr. 118/1990.

Pe de altă parte la evaluarea prejudiciului moral, dincolo

de situația concretă din fiecare cauză, instanța a considerat că trebuie să aibă

în vedere și media veniturilor care le-ar putea obține un cetățean român mediu cât

și efortul financiar pe care l-ar putea suporta Statului Român raportat la posibilitățile

economice concrete ale țării.

În ceea ce privește dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, Tribunalul

le-a înlăturat de la aplicare, având în vedere prevederile art. 2 alin. (2) și

art. 20 alin. (2) din Constituție și constatând că aplicarea acestora cererilor

introduse pe rolul instanțelor înainte de intrarea în vigoare a ordonanței conduce

la încălcarea art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O. raportat la

art. 14 și art. 6 din Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 562A din 27 mai 2011,

prin care s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate

de reclamantă, de pârât și de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul

București împotriva sentinței Tribunalului.

S-a reținut, în raport de primul motiv de apel al pârâtului

referitor la nelegalitatea sentinței prin prisma declarării neconstituționalității

textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, critică susținută și prin

apelul declarat de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul București,

că după data pronunțării hotărârii de prima instanță, au fost publicate în M.

Of., Deciziile Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 și

nr. 1360 din 21 octombrie 2010.

Curtea a analizat consecințele Deciziilor Curții Constituționale

nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 asupra drepturilor apelantei-reclamante,

din perspectiva art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură

cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale și

art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un

proces echitabil și a concluzionat că în cauză sunt aplicabile în continuare dispozițiile

Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare de la data formulării acțiunii.

Curtea a arătat astfel că dacă s-ar constata faptul că

acțiunea a rămas lipsită de temei legal, s-ar crea premisele unei situații discriminatorii

pentru apelanta-reclamantă - care, la fel ca orice altă persoană cu o situație identică

cu a sa, a declanșat procedura judiciară permisă și reglementată la acel moment

de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru ca, pe parcursul judecării cauzei sale,

să constate că aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale, cu

consecințe asupra finalității procesului - prin raportare la situația altor persoane

ale căror procese, formulate în baza aceluiași temei juridic, au fost soluționate

prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive anterior declarării neconstituționalității

normei juridice în discuție.

A apreciat că aplicarea Deciziilor nr. 1358/2010 și

nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale procesului de față - fapt ce ar avea drept

consecință suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele

prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, persoane ce declanșaseră procedurile

judiciare în temeiul unei legi accesibile și previzibile - poate fi asimilată intervenției

legislativului în timpul procesului, proces în care pârât este tot Statul, iar analiza

constituționalității legii a fost declanșată din inițiativa acestuia.

În consecință, Curtea a considerat că admiterea motivului

de apel susținut de cei doi apelanți, cu consecința respingerii acțiunii formulată

de reclamantă pe considerentul că a rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării

neconstituționalității temeiului juridic pe parcursul procesului, ar veni în contradicție

cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție,

conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit,

cât și cu principiul nediscriminării, consacrat de art. 14 din Convenției

Europene a Drepturilor Omului, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile

și libertățile pe care Convenția le reglementează, prin raportare la dreptul de

acces la instanță și principiul egalității armelor, consacrate de art. 6 alin.

(1) din Convenție, care a fost explicitat în jurisprudența instanței de contencios

a drepturilor fundamentale ale omului în sensul că intervenția inopinată a legiuitorului

creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre

părțile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate

aduce atingere chiar substanței acestui drept.

Referitor la cel de-al doilea motiv de apel susținut,

în subsidiar, de către pârât și la apelul declarat de reclamantă, prin care s-a

criticat cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanță, Curtea a constatat

că respectivele critici sunt neîntemeiate.

În acord cu prima instanță, Curtea a arătat că este de

necontestat faptul că măsura administrativă cu caracter politic luată față de soțul

reclamantei i-a produs acestuia suferințe, fiindu-i lezată demnitatea și onoarea,

libertatea individuală, drepturile nepatrimoniale ocrotite de lege. Mutarea forțată

într-o altă localitate și stabilirea domiciliului obligatoriu, măsură fundamentată

pe criterii exclusiv politice reprezintă o formă a lipsirii de libertate, măsură

ce a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanei în

cauză, producându-i inconveniente atât pe plan fizic (datorate pierderii confortului),

cât în plan social (afectarea onoarei și reputației, a relațiilor cu prietenii,

apropiații), valori care definesc personalitatea umană.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui

prejudiciu nepatrimonial include de regulă o doză de aproximare, de apreciere din

partea instanței, ea neputând avea decât un caracter aproximativ, având în vedere

natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește.

Pentru a se limita gradul de aproximare, s-a reținut că

în mod corect a procedat Tribunalul, prin aceea că a ținut cont și de acele criterii

legale instituite prin dispozițiile art. 5, pentru determinarea valorii prejudiciului

moral suferit - respectiv de faptul că reclamanta a beneficiat și de măsurile reparatorii

prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 și de O.U.G. nr. 214/1999, cu modificările

și completările ulterioare.

Chiar și faptul recunoașterii prin Legea nr. 221/2009

și prin Decretul-Lege nr. 118/1990 a caracterului politic al măsurii dislocării

a fost considerat că reprezintă deja o importantă reparație morală de care a beneficiat

soțul reclamantei.

Răspunzând criticilor formulate prin ambele apeluri, în

sensul aplicării criteriilor stabilite de C.E.D.O în jurisprudența sa, Curtea de

Apel a arătat că principiul după care se ghidează instanța europeană de contencios

este acela conform căruia stabilirea oricărei despăgubiri trebuie să fie subordonată

unei aprecieri rezonabile și pe o bază echitabilă.

În consecință, dându-se eficiență criteriului unei satisfacții

suficiente și echitabile, Curtea a constatat că în mod corect prima instanță a găsit

ca fiind justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de reclamantă cu titlu

de prejudiciu moral, ca reparație completă pentru măsura administrativă cu caracter

politic dispusă față de soțul său prin Decizia Ministerului Administrației șI

Internelor nr. 200/1951.

Împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri

reclamanta Z.V., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și Ministerul Public-Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București.

Prin motivele de recurs, întemeiate pe prevederile

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., reclamanta

a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii

apelului propriu și admiterea cererii introductive, astfel cum a fost formulată.

A criticat soluția pronunțată sub aspectul cuantumului

despăgubirilor, considerând că se impunea acordarea unei sume mult mai mari, având

în vedere suferințele la care a fost supus autorul său.

A arătat astfel că deși este adevărat că suferințele fizice

și psihice îndurate de autorul său nu pot fi cuantificate printr-o sumă de bani,

despăgubirile trebuie însă să reprezinte aprecierea tuturor consecințelor negative

produse prin deportarea și stabilirea domiciliului obligatoriu asupra vieții sociale

în general.

A precizat că legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului

în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare

pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale

ale omului și a făcut referire la o serie de soluții C.E.D.O., în raport de care

suma acordată de instanță este infimă.

În ceea ce privește solicitarea de respingere a acțiunii

formulată de pârât datorată modificărilor legislative intervenite pe parcursul procesului,

a apreciat că această soluție ar crea premizele ca Statul Român să fie expus la

alte condamnări, prin încălcarea prevederilor Declarației Universale a Drepturilor

Omului și a celor ale Primului Protocol adițional la Convenție.

A invocat în susținere hotărârile pronunțate de C.E.D.O.

în cauzele Fredin împotriva Suediei, Stubbings contra Marii Britanii, precum și

hotărârea din 10 februarie 2010 pronunțată în cauza Klaus și Iouri Kiladze contra

Georgiei referitoare la noțiunea de speranță legitimă.

A apreciat că toate aceste considerente justifică acordarea

daunelor morale în cuantumul solicitat prin acțiunea introductivă de instanță.

Pârâtul, prin motivele de recurs, întemeiate pe pct. 9

al art. 304 C. proc. civ.,

a solicitat admiterea

acestuia, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului propriu și schimbarea

sentinței Tribunalului, în sensul respingerii acțiunii în totalitate, iar în subsidiar,

în sensul reducerii cuantumului daunelor morale.

Prevalându-se de declararea neconstituționalității

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, în raport

de prevederile art. 147 alin. (1) și (4) din Constituția României și de cele ale

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a arătat că o consecință a caracterului

obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale este aceea că dispoziția

legală declarată neconstituțională nu mai poate fi aplicată niciunui subiect de

drept, încetându-și de drept efectul pentru viitor, ceea ce înseamnă că în speță

temeiul juridic al acțiunii nu mai există.

A invocat în susținere hotărârea C.E.D.O. pronunțată în

cauza Slavov și alții contra Bulgariei, precizând că nu se poate reține nici existența

unei „speranțe legitime" a reclamantei în obținerea unor compensații pentru

acoperirea prejudiciului moral, făcând, de asemenea, trimitere la jurisprudența

C.E.D.O.

Dacă se va trece peste acest aspect, a solicitat a se

observa că Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea obținerii despăgubirilor numai

pentru condamnările cu caracter politic nu și pentru măsurile administrative cu

caracter politic, cum este cazul în speță.

În subsidiar, a solicitat a se ține cont de faptul că

suma acordată cu titlu de daune morale este exagerat de mare.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a solicitat,

prin motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

admiterea acestuia și modificarea deciziei atacate, în

sensul respingerii cererii de acordare a despăgubirilor morale.

A arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală

motivat de faptul că nu a aplicat Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,

care are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, un

caracter general obligatoriu și putere pentru viitor.

A precizat astfel că acțiunea de acordare a daunelor morale

formulată de reclamantă în temeiul dispozițiilor legale declarate neconstituționale,

care nu mai produc efecte juridice, devine nefondată.

A precizat că în cauză reclamanta vizată de prevederea

legală ce a făcut obiectul excepției de neconstituționalitate nu are o „speranță

legitimă" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană

de Drepturilor Omului, silogismul judiciar urmărit de Curtea de la Strasbourg în

cauza Slavov c. Bulgariei având perfectă incidență în speța dedusă judecății.

Astfel, norma juridică temei al dreptului a fost declarată

neconstituțională anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive, singura

aptă de a fi pusă în executare și susceptibilă de a fi încadrată în noțiunea de

bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Teoria îmbrățișată de instanța de apel a fost considerată

eronată în condițiile în care, anularea unei dispoziții legale în cadrul controlului

de constituționalitate, este privită de C.E.D.O. ca reprezentând „un rezultat al

funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității"

(cauza Slavov c. Bulgariei).

A criticat hotărârea și sub aspectul cuantumului daunelor

morale.

Recursul reclamantei este nefondat, iar cele declarate

de pârât și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sunt fondate,

pentru motivele care privesc incidența Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010.

Astfel, problema de drept care se pune în speță este dacă

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă

soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010,

aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic

al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile

din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile

Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și

în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege

prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga

omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat

încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată

prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în

M. Of. al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru

instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la

data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010

a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia

atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă

și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin

declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din

Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată

nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să

continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou

în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale

produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional,

acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă

vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista

o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios

constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Nu pot fi primite însă motivele de recurs ale pârâtului

potrivit cărora numai persoanele care au suferit condamnări politice au dreptul

de a solicita daune morale, din ansamblul prevederilor Legii nr. 221/2009 reieșind

cu prisosință posibilitatea obținerii respectivelor despăgubiri și de cei care au

făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Aceste considerente nu mai au însă relevanță în contextul

inexistenței temeiului juridic al obținerii daunelor morale, prin declararea sa

ca neconstituțională, ceea ce determină nereținerea în soluționarea favorabilă a

cauzei nici a motivelor de recurs ale reclamantei referitoare la cuantumul insuficient

al despăgubirilor acordate.

Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312

alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză

de reclamantă și se vor admite recursurile pârâtului și Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București, se va modifica în parte decizia, în sensul admiterii apelurilor

declarate de pârât și de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, păstrându-se

dispoziția referitoare la respingerea apelului reclamantei, se va schimba în tot

sentința Tribunalului și se va respinge acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

a Municipiului București și de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București împotriva deciziei nr. 562A din 27 mai 2011 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Modifică în parte decizia atacată, în sensul că admite

apelurile declarate de pârât și de Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva

sentinței nr. 1561 din 3 noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, pe care o schimbă în tot și respinge acțiunea.

Păstrează dispoziția din decizie referitoare la respingerea

apelului reclamantei.

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Z.V. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 13 iunie 2012.