ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1805/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1805/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1441 din 30 septembrie 2010,

pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă,

s-a admis în parte cererea de chemare în judecată

formulată de reclamanta Ț.T. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și a fost obligat acesta din urmă să plătească

reclamantei 1.600 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin măsura administrativă cu caracter politic dispusă împotriva numitului Ț.H.,

soțul reclamantei.

Pentru

a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut că prin cererea sa, reclamanta

a solicitat obligarea Statului Român,; prin ministerul Finanțelor Publice la

plata sumei de 250.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit de soțul său prin dislocarea din zona Frontierei de Vest și stabilirea

domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 -27 iulie 1955 prin decizia

M.A.I. nr. 200/1951, măsură ce a fost ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din

27 iulie 1955.

S-a stabilit pe baza probelor administrate că

reclamanta este soția supraviețuitoare a defunctului Ț.H. și că cererea sa este

întemeiată în raport de prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.

Reținându-se că soțul reclamantei a mai beneficiat

timp de aproximativ 6 ani de alte forme de despăgubire acordate în baza

Decretului-Lege nr. 118/1990 și, de asemenea, că reclamantei i-au fost acordate

despăgubiri în baza aceluiași act normativ, atât în nume propriu, cât și în

calitate de urmaș, s-a apreciat că suma de 1.600 RON este îndestulătoare pentru

acoperirea prejudiciului suferit.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat

apel ambele părți.

La data de 21 februarie 2011 apelanta-reclamantă a depus

la dosar precizări ale temeiurilor de drept ale acțiunii sale, ca urmare a declarării

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Deciziile

nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, arătând că,

în acest nou context, temeiurile sunt: art. 20 din Constituția României, art. 5,

6 și 14 din C.E.D.O., rezoluția nr. 1096/1996 a Consiliului Europei, rezoluția

nr. 1841/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, rezoluția din 29

noiembrie 1985.

Prin decizia nr. 187A din 22 februarie 2011, Curtea de

Apel București,

secția a IlI-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamantă; a admis apelul declarat de pârât; a schimbat în tot sentința atacată,

în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că

atât cererea de chemare în judecată, cât și hotărârea primei instanțe au fost întemeiate

pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text de lege care,

deși era în vigoare la data pronunțării sentinței apelate, a fost declarat neconstituțional

prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010

ale Curții Constituționale, ambele publicate în M.Of.nr. 761/15.11.2010.

Potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea

nr. 47/1992, republicată, și art. 147 din Constituția României, dispozițiile din

legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează

efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă,

în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile

constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Conform art. ll alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată,

deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor.

S-a mai reținut, de asemenea, față de conținutul prevederilor

legale și constituționale mai sus redate, că legiuitorul român nu a acționat în

interiorul termenului de 45 de zile în vederea punerii de acord cu Constituția a

prevederilor declarate ca fiind neconstituționale, astfel încât, la data judecării

apelului s-a constatat că norma art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea

nr. 221/2009 și-a încetat efectele, ea nemaiexistând în corpul acestei legi, situația

fiind similară în planul consecințelor juridice cu cea a unei abrogări.

Față de această împrejurare și de consecințele legale

și constituționale ale declarării ca neconstituțional a unui text dintr-o lege sau

ordonanță, curtea de apel a considerat că judecata prezentei cauze, în această etapă

procesuală, nu s-ar putea realiza cu ignorarea menționatelor decizii ale Curții

Constituționale, care au avut ca efect lipsirea de temei legal a solicitărilor formulate

de către reclamantă prin cererea sa.

Instanța de apel a arătat că nu găsește niciun argument

de ordin legal ori convențional care să justifice recunoașterea ultraactivității

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 în condițiile declarării sale ca

fiind neconstituțional și care să nu vină în coliziune cu regimul constituțional

al excepțiilor de neconstituționalitate ori cu principiul aplicării imediate a legii

civile noi.

Astfel, relevant în această analiză este că apelul - etapă

procesuală în care se află pricina de față - constituie o cale devolutivă de atac,

astfel că judecata în apel este tot o judecată de fond, neexistând niciun impediment

ca prevederile unei legi noi incidente în cauza dedusă judecății să nu se aplice

și procesului pendinte, fără a se aduce vreo atingere principiului constituțional

al neretroactivității legii noi.

Curtea de Apel a apreciazat că în speță se aplică legea

în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare

s-a petrecut în cursul procesului, întrucât raportul juridic dedus judecății în

curs, are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia) și ale cărei efecte

sunt guvernate de legea nouă, sub regimul căreia s-au produs acestea, astfel că

„legea nouă" (forma legii după data la care decizia de neconstituționalitate

produce efecte) se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile

noi.

Curtea de Apel a apreciat, de asemenea, că deciziile Curții

Constituționale au - așa cum o arată și Constituția - efecte imediate și erga omnes,

adică în privința tuturor subiectelor de drept, aplicabilitatea lor neputând fi

speculată în raport de momente care privesc fie data introducerii acțiunii reclamantei,

fie data pronunțării hotărârii de primă instanță, în primul rând întrucât Constituția

însăși nu îngăduie astfel de distincții, iar în al doilea rând întrucât s-ar ajunge

la crearea unor situații discriminatorii între titularii acțiunilor, în raport de

un eveniment pur aleatoriu, respectiv cel al formulării cererilor de chemare în

judecată.

Tot astfel nu s-ar putea pretinde, așa cum susține apelanta-reclamantă,

care a pledat pentru aplicarea legii în forma în vigoare la data introducerii acțiunii

sale, că prin aceasta s-ar încălca regula „tempus regit actum", deoarece în

cauză nu este vorba despre un raport juridic ce s-a constituit, și-a produs în întregime

efectele și s-a stins sub imperiul unei legi, care însă nu mai este în vigoare la

data când raportul juridic respectiv este dedus judecății, pentru a se putea reclama

aplicarea legii ce a guvernat acel raport juridic, deși în vigoare este o lege nouă.

Situația regăsită în cauza de față este aceea a existenței unor fapte petrecute

și consumate în trecut cărora art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din

Legea nr. 221/2009 le-a recunoscut anumite consecințe juridice, consecințe juridice

care însă au fost înlăturate ca efect al declarării acestui text legal ca neconstituțional,

efect ce se impune a fi aplicat imediat în virtutea principiului de drept al aplicării

imediate a legii noi.

Instanța de apel a apreciat că judecând astfel pricina

și făcând aplicare în cauză deciziilor general obligatorii ale Curții Constituționale

nu s-ar putea susține o încălcare a art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului de către apelanta reclamantă.

Aceasta întrucât ea nu se află în situația în care legiuitorul

ar fi privat-o de un bun fără dreaptă și prealabilă despăgubire deoarece până la

pronunțarea deciziei Curții Constituționale nu a obținut nici măcar o hotărâre definitivă

care să dea naștere în patrimoniul său unei creanțe susceptibile de executare.

Recunoscând marja mare de apreciere a statului în privința

legilor reparatorii, în contextul unei tranziții dificile de la economia planificată

la economia de piață, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat și că, simpla

posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces,

despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei

speranțe legitime, atât timp cât deznodământul judiciar este incert până la finalizarea

procesului. Aceeași Curte a mai observat că noțiunea de discriminare prevăzută de

art. 14 din Convenție nu este una autonomă, arătând că în măsura în care nu se poate

reține o încălcare a art. l din Protocolul nr. l, nu se poate face aplicare nici

acestui text al Convenției.

Tot astfel, și în aceeași ordine de idei, instanța de

apel a arătat că hotărârea de primă instanță, nedefinitivă și favorabilă reclamantei

nu a putut da naștere pentru aceasta niciunei speranțe legitime, atâta timp cât

procesul său se afla în curs de judecată, iar soarta acestuia avea a depinde și

a se hotărî abia în urma judecăților de apel și recurs.

Referitor la prevalenta altor reglementări internaționale

în materie, respectiv a rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

nr. 1.096 (1996) și nr. 1.481 (2006), precum și a rezoluției nr. 40/1985, care consacră

comportamentul de care trebuie să dea dovada statele, în sensul facilitării accesului

la justiție și tratament echitabil al victimelor, curtea de apel a reținut că textele

adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei -recomandări, rezoluții

sau opinii - reprezintă orientări importante pentru Comitetul de Miniștri, guverne,

parlamente naționale, partide politice naționale și pentru alți actori importanți

ai societății. Astfel, rezoluțiile conțin hotărârile Adunării asupra problemelor

pe care este împuternicită să le reglementeze sau în privința cărora exprimă opinii

care angajează doar responsabilitatea ei, dar nu creează un drept direct la despăgubire

în favoarea persoanelor fizice și, prin urmare, potrivit considerentelor mai sus

enunțate, invocarea în speță a acestor acte cu caracter normativ nu este de natură

a conduce la o altă concluzie decât cea deja expusă în paragraful anterior.

Având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 294 C.

proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza și nici obiectul cererii introductive,

instanța de apel a constatat că soluția primei instanțe de acordare a daunelor morale

nu ar putea fi menținută, deoarece textul de lege pe care s-a bazat a fost declarat

neconstituțional, iar actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor

morale, în condițiile fostei lit. a) de la art. 5 alin. (1) nici pentru condamnări

politice și nici pentru măsuri administrative cu caracter politic.

În considerarea tuturor acestor elemente, curtea de apel

a arătată că este de prisos cercetarea motivelor de apel pe care s-au întemeiat

părțile apelante în cererile lor scrise și care motive porneau de la premisa existenței

ca temei al cererii și al hotărârii de primă instanță a art. 5 alin. (1) lit. a)

teza întâi din Legea nr. 221/2009, declarat ulterior neconstituțional, ele punând

în discuție fie aplicabilitatea acestei norme cazului dedus judecății, fie individualizarea

măsurii despăgubirii acordate.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta

Ț.T.,

solicitând modificarea hotărârii, în

sensul admiterii apelului, schimbarea în parte a sentinței tribunalului, în sensul

admiterii cererii introductive așa cum a fost formulată.

În motivarea recursului, reclamanta a arătat că la data

introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată

prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri

neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării

cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

În sensul aplicării principiului neretroactivității este

și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului

în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare

pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale

ale omului,

Totodată, recurenta-reclamantă a arătată că în cauză s-a

făcut o apreciere eronată a conținutului probelor ca și interpretarea temeiurilor

de drept pe care și-â întemeiat cererea, constituind motive de recurs în cadrul

căruia să se reexamineze fondul cauzei și pronunțarea unei hotărâri temeinice și

legale.

De altfel, legea prevede acordarea de drepturi și reafirmă

în vederea asigurării unui cadru normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii

unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces

la justiție garantat de C. civ., de Constituția României, rezoluția nr. 1096/1996

și de art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O., care primează.

În ceea ce privește evitarea unei duble reparații, este

evident valabilă atât în privința prejudiciului de ordin material, dar și mai mult

în ceea ce privește a celui de ordin moral, iar nerepararea adecvată a celui moral,

reclamă o solicitare în acest sens în temeiul și în condițiile normelor aplicabile.

Este clar că prin aceste reparații anterioare nu s-au

avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri

reparatorii la modul general, majoritatea acestora nefiind reparații morale, oricum,

premisa pe care se sprijină decizia Curții Constituționale e total greșită, la fel

ca și susținerile instanței de apel: drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990

nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații)

ce țin de legislația muncii, vechime în muncă etc, mai mult, chiar Legea nr. 221/2009

arată că instanța va ține cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret.

Recurenta-reclamantă a arătat și faptul că potrivit dispozițiilor

art. 20 din Constituția României, au prioritate reglementările internaționale, cu

excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Așadar, dacă instanțele de judecată constată că legile

interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului

la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea

din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din

reglementarea internațională mai favorabilă.

Procedând astfel, instanțele de judecată nu fac altceva

decât să respecte dispozițiile art. 20 din Constituția României, precum și pactele

și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este

parte.

În al doilea rând, constatarea Curții Constituționale

a României, în cuprinsul deciziilor 21 octombrie 2010, ambele publicate in M.Of.

nr. 761/15.11.2010, că Legea nr. 221/2009, art. 5, este similar Decretului-.Lege

nr. 118/1990, cu consecințele respective, nu împiedică instanțele de judecată să

facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate

pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care

România este parte.

Așa cum reglementările internaționale au întâietate în

fata celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene

a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale

Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțe.

Chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională

are posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale în materia drepturilor

fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele ale

forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi

reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care

își găsesc aplicarea.

Practica neunitară este sancționată de C.E.D.O., iar jurisprudența

divergentă, profundă și persistentă în timp, cu consecința afectării principiului

siguranței juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului

de drept, este de asemenea, sancționată.

Mai mult decât atât, reclamanta a considerat că sunt încălcate

prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol

Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale,

ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.

În acest sens se impune și citarea cauzelor Fredin împotriva

Suediei, Stubbinqs contra Marea Britanie în care Curtea a statuat că există discriminare

în sensul art. 14, atunci când persoane aflate în situații identice sau compatibile

sunt tratate preferențial unele față de altele, fără a exista o justificare obiectivă

și rezonabilă de proportionalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

S-a invocat prin motivele de recurs, necesitatea respectării

actelor internaționale în materie: rezoluția din 1996 a Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei, privind „măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme

totalitare comuniste"; rezoluția din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei privind „necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste

totalitare"; Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele

Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.

prin rezoluția din 29 noiembrie 1985; parag. 104 din hotărârea C.E.D.O. în cauza

Dumitru Popescu împotriva României care precizează într-o manieră exemplară și fără

echivoc că: "statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor

naționale să înlăture - din oficiu sau la cererea părților -prevederile dreptului

intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale",

deoarece Convenția europeană face parte integrantă din ordinea juridică internă

a statului român.

În reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanța

de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenta prejudiciului moral complex, care

este o consecință directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă reclamanta,

și nu a se limita să-și motiveze respingerea apelului pentru Deciziile Curții Constituționale.

Aceste consecințe dăunătoare au fost probate, așa încât

recurenta-reclamantă solicită instanței să le aprecieze corect, să aibă în vedere

principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri

echitabile - cu reală funcție reparatorie.

Consideră recurenta că s-a stabilit un drept subiectiv

patrimonial în favoarea sa prin aceasta lege specială, drept subiectiv care se subsumează

noțiunii de "BUN" in sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția

Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertățile Cetățenești, astfel

cum această noțiune este definită în jurisprudența constantă a Curții de la Strasbourg,

iar respingerea acțiunii creează premizele ca Statul Român să fie expus la alte

condamnări pentru soluțiile date în aceste cauze.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Criticile formulate de recurentă aduce în discuție o singură

chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010.

Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru

daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în

care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31

din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstitutionalitătii unui text de lege

prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga

omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat

încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului

în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția

situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din

Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat

efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern

intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv,

art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul

la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind

obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că

dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării

jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta

pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie

care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional

ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii

s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil,

consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale.

În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional,

ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces

la Tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate

în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut

că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea

uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă

a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi

surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor

sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei

Curții Constituționale în cauzele nesolutionate definitiv, s-ar creea o situație

discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din

Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj

sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră

soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri

de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege

lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei CurțiiConstituționale);

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul

nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers

de unificare â practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care

să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar

putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate

în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția, ce se

impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile

în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010

a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia

atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

De asemenea, nu pot fi primite criticile prin care se

susține greșita interpretare de către instanța de apel a dovezilor de la dosar,

solicitându-se reaprecierea probatoriului, deoarece acestea ridică o problemă legată

de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.

Or, față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ.,

care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate,

nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația

de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele.

Nici criticile reclamantei ce vizează aplicarea Convenției

Europene a Drepturilor Omului și a normelor de drept comunitar, nu au suport și

urmează a fi înlăturate ca nefondate.

Reglementările internaționale în materia drepturilor omului,

ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. ll

alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic

suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii

cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada

anterioară ratificării Convenției de către România, în anul 1994.

Pentru recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale,

este necesar un act de voință al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor

cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale

urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale,

prin prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare a Convenției europene are drept

premisă, așadar, existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate

cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății

cu dispozițiile Convenției.

Având în vedere considerentele expuse nu se mai impune

analizarea criticilor formulate de reclamantă care vizează majorarea cuantumului

despăgubirilor morale și care nu mai pot fi verificate, odată ce și-au încetat efectele

dispozițiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate

aceste daune morale.

Față de toate considerentele reținute, recursul va fi

respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul

Ț.T. împotriva deciziei nr. l87A/22.02.2011 a Curții de Apel București , secția

a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2012.