ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8610/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 4716 din 1 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Sălaj în Dosarul nr. 2891/84/2009 s-a admis în parte acțiunea reclamanților B.T., C.S., P.V., și M.A., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, pe care l-a obligat la câte 1.250 euro daune morale, către reclamanți. Instanța a reținut că reclamanții au calitatea de beneficiari ai legii reparatorii aflată în discuție, deoarece sunt descendenți de gradul I ai persoanei condamnate, def. B.G., astfel că acțiunea lor este în principiu admisibilă.

Cât privește stabilirea cuantumului despăgubirilor sub formă de daune morale, prin prisma criteriilor enumerate la art. 5 alin. (1 1 ) din Lege instanța a apreciat că raportat la perioada detenției antecesorului reclamanților, acestea ar trebui acordate într-un cuantum mult mai mare de 5.000 euro, limita maximă prevăzută de lege, așa încât în speță aceste criterii sunt practic fără aplicabilitate. Referitor la celelalte capete de cerere formulate de reclamanții C.S., P.V. și M.A. (prin acțiuni separate, conexate la prezentul dosar, pentru mai buna administrare a actului de justiție) acestea reprezintă despăgubiri materiale pentru prejudiciul creat prin plata cheltuielilor judiciare la care a fost obligat condamnatul politic B.G.

Asemenea despăgubiri nu sunt însă prevăzute de Legea nr. 221/2009 acestea referindu-se exclusiv la ”echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare” [ art. 5 alin. (1) lit. b) ] . Instanța a apreciat că în această categorie de litigii nu pot fi pretinse cheltuieli de judecată deoarece Statul Român nu se află în culpă procesuală ci dimpotrivă, a înțeles să acorde măsuri reparatorii pentru aceste categorii de persoane dacă sunt îndeplinite cerințele legale, lăsând în sarcina instanțelor să stabilească întinderea acestora.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal reclamanții, iar pârâtul a promovat apel. La termenul de judecată din 21 ianuarie 2011 calea de atac promovată de către reclamanți a fost recalificată, ca fiind apel. Prin apelul promovat de reclamanți, s-a solicitat schimbarea hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii acțiunii și acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de antecesorul lor în cuantumul solicitat prin acțiunea introductivă și de despăgubiri materiale reprezentând cuantumul cheltuielilor de judecată plătite de antecesorul reclamanților. Totodată s-a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată atât în fond, cât și în apel. În motivarea apelului, reclamanții au invocat următoarele: Privitor la cuantumul despăgubirilor reprezentând daune morale, reclamanții au arătat că limitarea cuantumului acestor despăgubiri prin O.U.G.

nr. 62/2010 a fost declarată ca neconstituțională prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale. Reclamanții au făcut referire critică la Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, apreciind că aceasta este expresia unei presiuni politice făcute asupra Curții Constituționale, în urma căreia aceasta a avut un derapaj de la principiile morale ale dreptului. Privitor la despăgubirile reprezentând daune materiale, reclamanții au invocat dispozițiile art. 5 alin. (1) pct. b) din Legea nr. 221/2009, arătând că o interpretare strictă a acestui text de lege vine în conflict cu spiritul acestei legi. Cheltuielile de judecată la care condamnatul politic a fost obligat prin hotărârea de condamnare poate fi asimilată în spiritul legii cu sintagma „echivalentul valorii bunurilor confiscate”.

Suma de bani plătită cu titlu de cheltuieli de judecată a operat ca o confiscare a resurselor din patrimoniul condamnatului. În privința cheltuielilor de judecată, reclamanții au arătat că instanța trebuia să le acorde, pârâtul fiind în culpă procesuală. Prin apelul promovat de pârât, s-a solicitat schimbarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii ca nefondate, invocându-se următoarele motive: Nu s-a făcut nicio dovadă a daunelor morale suferite de către reclamanți, cel care a suferit condamnarea cu caracter politic fiind tatăl reclamanților. Instanța de judecată a omis să constate caracterul politic al condamnării, situație în care nu puteau fi acordate despăgubiri. Hotărârea s-a dat cu încălcarea prev. art. 4 alin. (3), (5) din Legea nr. 221/2009, în sensul că judecarea cauzei s-a făcut fără participarea procurorului, deși aceasta era obligatorie.

Modul de cuantificare al despăgubirilor nu a fost indicat. Despăgubirile pentru daunele morale trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358/2010 a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pârâtul evocând în motivele de apel o parte din considerentele ce au stat la baza pronunțării acestei decizii. Prin Decizia civilă nr. 64/A/2011 Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a respins apelul reclamanților B.T., C.S., P.V. și M.A.

A admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice pentru Statul Român împotriva Sentinței civile nr. 4716 din 1 octombrie 2010 a Tribunalului Sălaj, pronunțată în Dosarul nr. 2891/84/2009 pe care a schimbat-o în tot în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanții B.T., C.S., P.V. și M.A. În motivarea deciziei s-a reținut că în cauză, criticile vizând neacordarea integrală a daunelor morale solicitate prin acțiune sunt nefondate, prin prisma celor statuate prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care admițându-se excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, practic s-a înlăturat din legislație temeiul de drept pe care reclamanții și-au fundamentat această pretenție.

Critica vizând greșita neacordare a daunelor materiale s-a apreciat ca nefondată. Daunele materiale pretinse de către reclamanții C.S., P.V. și M.A. sunt reprezentate de prejudiciul material suferit de antecesorul lor, B.G., constând în cheltuielile de judecată la plata cărora acesta a fost obligat prin Sentința penală de condamnare nr. 761 din 11 septembrie 1951 a Tribunalului Militar Cluj - 1.000 RON cheltuieli de judecată. Prin acțiunile promovate, cele trei reclamante au solicitat fiecare câte 1/3 din echivalentul valoric cheltuielilor de judecată de 1.000 RON plătite în anul 1951, actualizate, precum și dobânda legală pentru această sumă de la data plății (anul 1951) până la data promovării acțiunii.

Analizând textul legal pe care reclamantele și-au fundamentat această pretenție, art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, curtea a constatat că în mod corect prima instanță a stabilit că daunele materiale pretinse nu se încadrează în textul legal menționat. Prin hotărârea de condamnare a fost obligat la 1.000 RON cheltuieli de judecată în favoarea statului, însă, contrar susținerilor reclamanților, cheltuielile de judecată nu pot fi asimilate noțiunii de „echivalent al valorii bunurilor confiscate”. O astfel de interpretare ar excede atât literei, cât și spiritului legii, în condițiile în care legiuitorul a înțeles să limiteze acordarea despăgubirilor materiale la contravaloarea bunurilor ce au fost confiscate în urma condamnării politice.

Sumele de bani plătite cu titlu de cheltuieli de judecată nu pot fi nici într-un caz asimilate cu bunuri confiscate, astfel încât dispoziția primei instanțe de respingere a acestei solicitări este legală și temeinică. În ce privește critica vizând neacordarea cheltuielilor de judecată, nici aceasta nu s-a apreciat ca fondată, întrucât chiar dacă pârâtului i se poate reține o culpă în ocazionarea prezentului litigiu, prin însuși faptul emiterii unei dispoziții normative care ulterior a fost declarată ca neconstituțională, reclamanții nu au făcut dovada acestor cheltuieli în condițiile art. 1169 alin. (1) C. civil, în niciunul din cele patru dosare conexate nefiind depusă la dosar chitanța ce atestă plata onorariului avocațial și cuantumul acestuia.

În ce privește apelul pârâtului acesta s-a apreciat ca fondat. Acțiunea privind obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor morale în urma condamnării suferite de antecesorul reclamanților s-a întemeiat pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, iar această dispoziție a fost declarată ca neconstituțională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. Admiterea excepției de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenției Parlamentului [ art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 ] , are ca și consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, această prevedere încetându-și efectele judiciare.

Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, decizia prin care s-a constatat neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, este definitivă și obligatorie. În lipsa existenței temeiului legal ce instituia dreptul persoanelor îndreptățite la despăgubiri morale, rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. Cât timp nu există obligația reparării, rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., ci doar pe dispozițiile unei legi speciale care are semnificația acordării benevole a despăgubirilor de către stat, potrivit practicii Curții Europene a Drepturilor Omului.

În prezent, nu mai există dispoziții în dreptul intern sau în dreptul internațional care să se poată constitui în temei al acțiunii. Instanța a analizat dacă, având în vedere dispozițiile Legii nr. 221/2009 pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010, reclamanții aveau un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, mai ales că reclamanții dețin și o hotărâre de primă instanță pronunțată în temeiul acestui act normativ. Instanța a apreciat că numai în situația în care ar fi obținut o hotărâre irevocabilă anterior declarării ca neconstituționale a temeiului legal pe care și-au fundamentat acțiunea, prin care li s-ar fi acordat despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, reclamanții aveau cel puțin o speranță legitimă la obținerea unui bun, anterior pronunțării deciziei Curții Constituționale.

Cu privire la această speranță legitimă s-a constat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel. Motivul vizând nelegalitatea hotărârii pentru motivul neparticipării procurorului la judecarea cauzei în fața primei instanțe s-a constatat ca nefondat, întrucât potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 obligativitatea acestei participări există în ipoteza în care se solicită constatarea caracterului politic al condamnării, în prezentul dosar un astfel de petit nefiind formulat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanții B.T., M.A., P.V. și C.S. invocând în drept disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenții au solicitat admiterea recursului și pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată iar în situația respingerii recursului au solicitat obligarea pârâtului la plata de daune morale motivat de incoerența legislativă, respectiv speranța iluzorie de a obține recunoașterea creanței. În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că instanța a făcut o greșită aplicare a disp. art. 15 alin. (2), art. 147 din Constituția României care consacră principiul neretroactivității legii, raportat la incidența în cauză a deciziilor Curții Constituționale, „însăși Curtea Constituțională stabilind că principiul neretroactivității constituie o garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept.

De asemenea aplicarea deciziilor Curții Constituționale, are ca efect discriminarea și inegalitatea între beneficiarii aceleiași legi, aflați în momente diferite ale judecății. Recurenții au susținut că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a noțiunii de „bun” raportat la practica convențională, pe care au indicat-o și dezvoltat-o. Recurenții au criticat decizia și în ce privește aplicarea disp. art. 5 alin. (1) pct. b) din Legea nr. 221/2009 susținând că cheltuielile de judecată la care a fost obligat autorul lor în procesul penal pot fi asimilate noțiunii de „echivalentul valorii bunurilor confiscate”, într-o interpretare extensivă. Ultima critică a vizat greșita interpretare și aplicare a disp.

art. 274 - 275 C. proc. civ., susținându-se că pârâtul fiind în culpă prin nerecunoașterea la prima zi a pretențiilor reclamanților datorează cheltuielile de judecată. Petitul formulat direct în recurs privind obligarea la daune morale pentru incoerența legislativă, a fost motivat de către recurenți, invocându-se disp. art. 998 - 999 C. civ.

Recursul reclamaților este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legi, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție: Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamanți, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstuționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art 5 alin (1) lit a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 21 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Critica privind greșita interpretare și aplicare a disp. art. 5 alin. (1) pct. b) este nefondată, instanțele reținând în mod legal că “cheltuielile de judecată din procesul penal” nu se subsumează noțiunii de “bun confiscat”. Interpretarea invocată de către recurenți excede atât literei, cât și spiritului legii, în condițiile în care legiuitorul a înțeles să limiteze acordarea despăgubirilor materiale la contravaloarea bunurilor confiscate în urma condamnării politice. Nefondată este și ultima critică privind această neacordare a cheltuielilor de judecată. La baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală raportată la cadrul judecății, și, din acest punct de vedere este irelevantă buna sau reaua-credință a părților, putând fi obligată la plata cheltuielilor de judecată numai partea care a pierdut procesul.

Se constată că pârâtul nu a căzut în pretenții în prezenta cauză, raportat la temeiul juridic al acțiunii și în mod legal nu a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată. În ce privește petitul formulat direct prin cererea de recurs privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri morale, în temeiul disp. art. 998 - 999 C. civ. acesta urmează a nu fi analizat, fiind o cerere nouă, formulată direct în recurs - art. 316 raportat la art. 294 C. proc. civ. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza disp. art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B.T., C.S., P.V. și M.A. împotriva Deciziei nr. 64 A din 21 ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2011.