ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8610/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8610/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 4716 din 1 octombrie 2010, pronunțată

de Tribunalul Sălaj în Dosarul nr. 2891/84/2009 s-a admis în parte acțiunea

reclamanților B.T., C.S., P.V., și M.A., împotriva pârâtului Statul Român prin

Ministerul Economiei și Finanțelor, pe care l-a obligat la câte 1.250 euro

daune morale, către reclamanți.

Instanța a reținut că

reclamanții au calitatea de beneficiari ai legii reparatorii aflată în

discuție, deoarece sunt descendenți de gradul I ai persoanei condamnate, def.

B.G., astfel că acțiunea lor este în principiu admisibilă.

Cât privește stabilirea

cuantumului despăgubirilor sub formă de daune morale, prin prisma criteriilor

enumerate la art. 5

alin. (1

1

)

din

Lege instanța a apreciat că raportat la perioada detenției antecesorului

reclamanților, acestea ar trebui acordate într-un cuantum mult mai mare de

5.000 euro, limita maximă prevăzută de lege, așa încât în speță aceste criterii

sunt practic fără aplicabilitate.

Referitor la

celelalte capete de cerere formulate de reclamanții C.S., P.V. și M.A. (prin

acțiuni separate, conexate la prezentul dosar, pentru mai buna administrare a

actului de justiție) acestea reprezintă despăgubiri materiale pentru

prejudiciul creat prin plata cheltuielilor judiciare la care a fost obligat

condamnatul politic B.G.

Asemenea despăgubiri

nu sunt însă prevăzute de Legea nr. 221/2009 acestea referindu-se exclusiv la

”echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca

efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost

restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.

10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și

completările ulterioare”

[

art. 5 alin. (1) lit.

b)

]

.

Instanța a apreciat

că în această categorie de litigii nu pot fi pretinse cheltuieli de judecată

deoarece Statul Român nu se află în culpă procesuală ci dimpotrivă, a înțeles

să acorde măsuri reparatorii pentru aceste categorii de persoane dacă sunt

îndeplinite cerințele legale, lăsând în sarcina instanțelor să stabilească

întinderea acestora.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs în termen legal reclamanții, iar pârâtul a promovat

apel.

La termenul de

judecată din 21 ianuarie 2011 calea de atac promovată de către reclamanți a

fost recalificată, ca fiind apel.

Prin apelul promovat

de reclamanți, s-a solicitat schimbarea hotărârii primei instanțe, în sensul

admiterii acțiunii și acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite

de antecesorul lor în cuantumul solicitat prin acțiunea introductivă și de

despăgubiri materiale reprezentând cuantumul cheltuielilor de judecată plătite

de antecesorul reclamanților.

Totodată s-a

solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată atât în fond,

cât și în apel.

În motivarea

apelului, reclamanții au invocat următoarele:

Privitor la cuantumul

despăgubirilor reprezentând daune morale, reclamanții au arătat că limitarea

cuantumului acestor despăgubiri prin O.U.G. nr. 62/2010 a fost declarată ca

neconstituțională prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții

Constituționale.

Reclamanții au făcut

referire critică la Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010, apreciind că aceasta este expresia unei presiuni politice făcute asupra

Curții Constituționale, în urma căreia aceasta a avut un derapaj de la

principiile morale ale dreptului.

Privitor la

despăgubirile reprezentând daune materiale, reclamanții au invocat dispozițiile

art. 5 alin. (1) pct. b) din Legea nr. 221/2009, arătând că o interpretare

strictă a acestui text de lege vine în conflict cu spiritul acestei legi.

Cheltuielile de

judecată la care condamnatul politic a fost obligat prin hotărârea de

condamnare poate fi asimilată în spiritul legii cu sintagma „echivalentul

valorii bunurilor confiscate”.

Suma de bani plătită

cu titlu de cheltuieli de judecată a operat ca o confiscare a resurselor din

patrimoniul condamnatului.

În privința

cheltuielilor de judecată, reclamanții au arătat că instanța trebuia să le

acorde, pârâtul fiind în culpă procesuală.

Prin apelul promovat

de pârât, s-a solicitat schimbarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii ca

nefondate, invocându-se următoarele motive:

Nu s-a făcut nicio

dovadă a daunelor morale suferite de către reclamanți, cel care a suferit

condamnarea cu caracter politic fiind tatăl reclamanților.

Instanța de judecată

a omis să constate caracterul politic al condamnării, situație în care nu

puteau fi acordate despăgubiri.

Hotărârea s-a dat cu

încălcarea prev. art. 4 alin. (3), (5) din Legea nr. 221/2009, în sensul că

judecarea cauzei s-a făcut fără participarea procurorului, deși aceasta era

obligatorie.

Modul de cuantificare

al despăgubirilor nu a fost indicat.

Despăgubirile pentru

daunele morale trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale

cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri

administrative.

Curtea

Constituțională prin Decizia nr. 1358/2010 a admis excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, pârâtul evocând în motivele de apel o parte din considerentele ce au

stat la baza pronunțării acestei decizii.

Prin Decizia civilă

nr. 64/A/2011 Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie, a respins apelul reclamanților B.T., C.S.,

P.V. și M.A.

A admis apelul

declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice pentru Statul Român împotriva

Sentinței civile nr. 4716 din 1 octombrie 2010 a Tribunalului Sălaj, pronunțată

în Dosarul nr. 2891/84/2009 pe care a schimbat-o în tot în sensul că a respins

acțiunea formulată de reclamanții B.T., C.S., P.V. și M.A.

În motivarea deciziei

s-a reținut că în cauză, criticile vizând neacordarea integrală a daunelor

morale solicitate prin acțiune sunt nefondate, prin prisma celor statuate prin

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care admițându-se excepția

de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, practic s-a înlăturat din legislație temeiul de drept pe care

reclamanții și-au fundamentat această pretenție.

Critica vizând

greșita neacordare a daunelor materiale s-a apreciat ca nefondată.

Daunele materiale

pretinse de către reclamanții C.S., P.V. și M.A. sunt reprezentate de

prejudiciul material suferit de antecesorul lor, B.G., constând în cheltuielile

de judecată la plata cărora acesta a fost obligat prin Sentința penală de

condamnare nr. 761 din 11 septembrie 1951 a Tribunalului Militar Cluj - 1.000

RON cheltuieli de judecată.

Prin acțiunile

promovate, cele trei reclamante au solicitat fiecare câte 1/3 din echivalentul

valoric cheltuielilor de judecată de 1.000 RON plătite în anul 1951,

actualizate, precum și dobânda legală pentru această sumă de la data plății

(anul 1951) până la data promovării acțiunii.

Analizând textul

legal pe care reclamantele și-au fundamentat această pretenție, art. 5 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, curtea a constatat că în mod corect prima

instanță a stabilit că daunele materiale pretinse nu se încadrează în textul

legal menționat.

Prin hotărârea de

condamnare a fost obligat la 1.000 RON cheltuieli de judecată în favoarea

statului, însă, contrar susținerilor reclamanților, cheltuielile de judecată nu

pot fi asimilate noțiunii de „echivalent al valorii bunurilor confiscate”.

O astfel de

interpretare ar excede atât literei, cât și spiritului legii, în condițiile în

care legiuitorul a înțeles să limiteze acordarea despăgubirilor materiale la

contravaloarea bunurilor ce au fost confiscate în urma condamnării politice.

Sumele de bani

plătite cu titlu de cheltuieli de judecată nu pot fi nici într-un caz asimilate

cu bunuri confiscate, astfel încât dispoziția primei instanțe de respingere a

acestei solicitări este legală și temeinică.

În ce privește critica vizând neacordarea

cheltuielilor de judecată, nici aceasta nu s-a apreciat ca fondată, întrucât

chiar dacă pârâtului i se poate reține o culpă în ocazionarea prezentului

litigiu, prin însuși faptul emiterii unei dispoziții normative care ulterior a

fost declarată ca neconstituțională, reclamanții nu au făcut dovada acestor

cheltuieli în condițiile art. 1169 alin. (1) C. civil, în niciunul din cele

patru dosare conexate nefiind depusă la dosar chitanța ce atestă plata

onorariului avocațial și cuantumul acestuia.

În ce privește apelul

pârâtului acesta s-a apreciat ca fondat.

Acțiunea privind

obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor morale în urma condamnării

suferite de antecesorul reclamanților s-a întemeiat pe prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, iar această dispoziție a fost

declarată ca neconstituțională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale.

Admiterea excepției

de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au

fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa

intervenției Parlamentului

[

art.

31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

]

, are ca și consecință lipsirea de fundament

juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, această prevedere încetându-și efectele judiciare.

Potrivit art. 31

alin. (1) din Legea nr. 47/1992, decizia prin care s-a constatat

neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o

lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, este definitivă și obligatorie.

În lipsa existenței

temeiului legal ce instituia dreptul persoanelor îndreptățite la despăgubiri

morale, rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998 -

999 C. civ.

Cât timp nu există

obligația reparării, rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe

dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., ci doar pe dispozițiile unei legi speciale

care are semnificația acordării benevole a despăgubirilor de către stat,

potrivit practicii Curții Europene a Drepturilor Omului. În prezent, nu mai

există dispoziții în dreptul intern sau în dreptul internațional care să se

poată constitui în temei al acțiunii.

Instanța a analizat

dacă, având în vedere dispozițiile Legii nr. 221/2009 pe perioada cât au fost

în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin Decizia nr.

1358/2010, reclamanții aveau un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit

art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului, mai ales că reclamanții dețin și o hotărâre de primă

instanță pronunțată în temeiul acestui act normativ.

Instanța a apreciat

că numai în situația în care ar fi obținut o hotărâre irevocabilă anterior

declarării ca neconstituționale a temeiului legal pe care și-au fundamentat

acțiunea, prin care li s-ar fi acordat despăgubiri în temeiul Legii nr.

221/2009, reclamanții aveau cel puțin o speranță legitimă la obținerea unui

bun, anterior pronunțării deciziei Curții Constituționale.

Cu privire la această

speranță legitimă s-a constat că există o ingerință care era legitimă din

partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale

a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de

constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate

democratică, fiind și predictibilă de altfel.

Motivul vizând

nelegalitatea hotărârii pentru motivul neparticipării procurorului la judecarea

cauzei în fața primei instanțe s-a constatat ca nefondat, întrucât potrivit

dispozițiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 obligativitatea acestei

participări există în ipoteza în care se solicită constatarea caracterului

politic al condamnării, în prezentul dosar un astfel de petit nefiind formulat.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanții B.T., M.A., P.V. și

C.S. invocând în drept disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenții au

solicitat admiterea recursului și pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost

formulată iar în situația respingerii recursului au solicitat obligarea

pârâtului la plata de daune morale motivat de incoerența legislativă, respectiv

speranța iluzorie de a obține recunoașterea creanței.

În dezvoltarea

motivului de recurs s-a invocat că instanța a făcut o greșită aplicare a disp.

art. 15 alin. (2), art. 147 din Constituția României care consacră principiul

neretroactivității legii, raportat la incidența în cauză a deciziilor Curții

Constituționale, „însăși Curtea Constituțională stabilind că principiul

neretroactivității constituie o garanție fundamentală a drepturilor

constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea

cetățenilor în sistemul de drept.

De asemenea aplicarea

deciziilor Curții Constituționale, are ca efect discriminarea și inegalitatea

între beneficiarii aceleiași legi, aflați în momente diferite ale judecății.

Recurenții au

susținut că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a noțiunii de

„bun” raportat la practica convențională, pe care au indicat-o și dezvoltat-o.

Recurenții au

criticat decizia și în ce privește aplicarea disp. art. 5 alin. (1) pct. b) din

Legea nr. 221/2009 susținând că cheltuielile de judecată la care a fost obligat

autorul lor în procesul penal pot fi asimilate noțiunii de „echivalentul

valorii bunurilor confiscate”, într-o interpretare extensivă.

Ultima critică a

vizat greșita interpretare și aplicare a disp. art. 274 - 275 C. proc. civ.,

susținându-se că pârâtul fiind în culpă prin nerecunoașterea la prima zi a

pretențiilor reclamanților datorează cheltuielile de judecată.

Petitul formulat

direct în recurs privind obligarea la daune morale pentru incoerența

legislativă, a fost motivat de către recurenți, invocându-se disp. art. 998 -

999 C. civ.

Recursul reclamaților

este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul

legi, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Prin Deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art.

1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamanți, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1.358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi

confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstuționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr.

789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art 5 alin (1)

lit a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 21 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a

afectat dreptul la un proces echitabil întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția

instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Critica privind

greșita interpretare și aplicare a disp. art. 5 alin. (1) pct. b) este

nefondată, instanțele reținând în mod legal că “cheltuielile de judecată din

procesul penal” nu se subsumează noțiunii de “bun confiscat”.

Interpretarea

invocată de către recurenți excede atât literei, cât și spiritului legii, în

condițiile în care legiuitorul a înțeles să limiteze acordarea despăgubirilor

materiale la contravaloarea bunurilor confiscate în urma condamnării politice.

Nefondată este și

ultima critică privind această neacordare a cheltuielilor de judecată.

La baza obligației de

restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală raportată la cadrul

judecății, și, din acest punct de vedere este irelevantă buna sau

reaua-credință a părților, putând fi obligată la plata cheltuielilor de

judecată numai partea care a pierdut procesul.

Se constată că

pârâtul nu a căzut în pretenții în prezenta cauză, raportat la temeiul juridic

al acțiunii și în mod legal nu a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată.

În ce privește

petitul formulat direct prin cererea de recurs privind obligarea pârâtului la

plata de despăgubiri morale, în temeiul disp. art. 998 - 999 C. civ. acesta

urmează a nu fi analizat, fiind o cerere nouă, formulată direct în recurs - art.

316 raportat la art. 294 C. proc. civ.

Având în vedere

aceste considerente, urmează ca în baza disp. art. 312 C. proc. civ., a se

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții B.T., C.S., P.V. și M.A. împotriva Deciziei

nr. 64 A din 21 ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 decembrie 2011.