ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6730/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6730/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 912 din 8 septembrie

2009, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis în parte acțiunea

reclamantului O.P. întemeiată pe dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen., art. 998-999

C. civ., art. 274 C. proc. civ., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, pe care l-a obligat la plata, către

reclamant, a sumei de 25.000 euro cu titlu de despăgubiri civile-daune morale,

precum și a sumei de 921,72 euro ca dobândă legală aferentă sumei de 4450 euro indisponibilizată

în perioada 05 iulie 2005-16 decembrie 2008, respingând celelalte pretenții ale

reclamantului.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că reclamantul O.P. a fost subiect al

cercetărilor săvârșite în cele două stadii ale procesului penal desfășurat în

perioada 03 iulie 2005-16 decembrie 2008 și finalizat prin decizia penală nr.

587/ P din 16 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în Dosarul nr.

2535/118/2006.

Pe parcursul

procesului penal, împotriva reclamantului au fost luate măsuri preventive de

reținere și arestare preventivă în perioada 03 iulie 2005-03 noiembrie 2005,

obligarea de a nu părăsi localitatea Agigea în perioada 03 noiembrie 2005-18

ianuarie 2006 și obligarea de a nu părăsi țara în perioada 18 noiembrie 2006-16

decembrie 2008.

Față de situația de

fapt arătată, instanța de fond a reținut că principiul răspunderii statului sub

aspect patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite

în procesele penale consacrat constituțional prin art. 48 alin. (3) este în

acord cu art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, fiind

incidente în cauză dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen.

Tribunalul a

constatat că, aferent perioadei 03 iulie 2005-03 noiembrie 2005 dreptul la

libertate al reclamantului a fost anihilat prin arestare preventivă, iar

ulterior restrâns, prin îngrădirea dreptului la liberă circulație, în cadrul

unui proces penal ce s-a finalizat cu o hotărâre de achitare a acestuia sub

motiv că fapta nu a fost săvârșită de inculpat.

Prima instanță a mai

reținut că, din perspectiva jurisprudenței CEDO, derularea procesului penal

finalizat printr-o hotărâre de achitare, deși criticată de reclamant pentru

„termenul nerezonabil”, reprezintă o cauză ilicită pentru care statul nu poate

fi ținut să răspundă, indiferent de consecințele în plan moral, fizic și psihic

suportate de reclamant.

Referitor la

prejudiciul material cuantificat la suma de 143.500 euro, reprezentat de lipsa

veniturilor realizate din activitățile lucrative realizate în Spania,

tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998-999

rap. la art. 1169 C. civ., respectiv, reclamantul nu a produs dovezi din care

să rezulte implicarea sa într-un raport de muncă pe teritoriul Spaniei, ori a

calității de contribuant fiscal față de același stat, declarațiile martorilor

audiați în cauză necoroborându-se cu nici un alt mijloc de probă.

Referitor la

prejudiciul moral, pentru a cărui reparare se solicită obligarea pârâtului la

suma de 100.000 euro, prima instanță a apreciat că, având în vedere că

stabilirea cuantumului daunelor morale nu se realizează din perspectiva

„prețului” suferințelor fizice și psihice care sunt inestimabile, ci din

perspectiva consecințelor în plan familial, moral și social, cu reflectare

inclusiv în sentimentul de frustrare pe care orice individ îl încearcă în

perioada restrângerii dreptului fundamental la libertate, suma de 25.000 euro reprezintă

o „satisfacție echitabilă”.

Împotriva acestei

hotărâri au formulat apel reclamantul O.P., pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, precum și Parchetul de pe lângă Tribunalul

Constanța.

Apelul reclamantului

a vizat critici referitoare la greșita respingere a acordării daunelor

materiale cu justificarea nedovedirii acestora, prin neluarea în considerare a

probatoriilor administrate; greșita apreciere, de către instanța de fond a

caracterului licit al măsurilor preventive luate de stat până la finalizarea

procesului penal, aserțiune ce contrazice dispozitivul soluției penale; greșita

rezolvarea a chestiunii daunelor morale prin prisma neacordării acestora în

cuantumul solicitat, împrejurările cauzei și practica judiciară în materie

justificând pretențiile reclamantului.

Apelurile formulate

de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Parchetul de pe lângă

Tribunalul Constanța au vizat critici cu privire la greșita statuare asupra

daunelor morale, cuantumul acestora fiind supradimensionat în raport de

prejudiciul moral suferit de reclamant și de practica judiciară în materie, cu

luarea în considerare a faptului că reparația morală nu trebuie să se

transforme într-o îmbogățire fără justă cauză.

Prin decizia civilă nr.

296/ C din 14 decembrie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a respins ca nefondate toate

apelurile declarate în cauză.

Referitor la apelul

reclamantului, instanța de apel a reținut că criticile formulate nu subzistă,

determinarea cuantumului prejudiciului material nu se poate realiza exclusiv pe

declarațiile martorilor, care, dealtfel, nu au relevat o situație care să

ateste că reclamantul a avut o activitate lucrativă remunerată în Spania, iar

acesta nu a depus în probațiune înscrisuri care să confirme cele susținute.

Instanța de apel a

mai constatat că argumentele avute în vedere de instanța de fond cu privire la

caracterul licit al măsurilor judiciare până la pronunțarea hotărârii penale de

achitare nu au vizat lipsa temeiurilor de răspundere a statului pentru

reținerea și arestarea preventivă, ci legitimitatea acestora în conformitate cu

art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, anume

că încălcarea dreptului la libertate a fost apreciată - la momentul luării

măsurilor respective-ca fiind conformă cerințelor textului enunțat.

Cu privire la

problema cuantumului daunelor morale, instanța de apel a apreciat că soluția

instanței de fond se circumscrie jurisprudenței CEDO în materie, precum și

situației de fapt a speței, care nu a relevat o vătămare deosebită adusă

personalității și sănătății reclamantului ori familiei acestuia.

Referitor la

apelurile declarate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și

Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța,instanța de apel a constatat că

ambele căi de atac aduc argumente în sensul greșitei statuări de către

tribunal, asupra cuantumului daunelor morale acordate pentru perioada privativă

de libertate, fără a se observa că aprecierea asupra vătămării aduse valorilor

personale nepatrimoniale ține de aprecierea, de la caz la caz, a materialului

probator și de circumstanțele în care au operat măsurile autorităților

statului.

Față de aceste

critici, instanța de apel a reținut că acordarea în cauză a unei sume apropriate

de valoarea de 100.000 lei pentru perioada totală în care au operat măsurile

restrictive de libertate nu contravine soluțiilor jurisprudențiale la care fac

trimitere apelanții, astfel încât nu sunt temeiuri de reformare a hotărârii

atacate.

Împotriva acestei

hotărâri au formulat recurs reclamantul O.P., Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța.

Recursul

reclamantului a vizat următoarele critici:

I. Greșita înlăturare

a declarațiilor testimoniale ale martorilor audiați în cauză, pe considerentul

necoroborării lor cu nici un mijloc de probă.

În acest sens s-a

arătat că instanțele au interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1169 C.

civ., întrucât reclamantul nu a urmărit a face dovada unui act juridic, ci

probarea unui element de fapt, constând în prejudiciul creat în patrimoniul său

de imposibilitatea de a desfășura activități lucrative în baza unor convenții

civile de prestări servicii pe teritoriul Spaniei, în măsura în care pentru

dovedirea unei convenții civile nu este necesară forma scrisă.

Reclamantul nu a

invocat că a avut calitatea de contribuabil pe teritoriul Spaniei și argumentul

că nu a dovedit această calitate excede obiectului acțiunii.

Codul civil prevede

excepții aplicabile în cauză, printre care imposibilitatea morală de a

preconstitui un înscris, fiind de notorietate, în domeniul prestărilor de

servicii cu diverse persoane particulare, în activitatea de construcții și

amenajări imobiliare, că nu se puteau încheia, la acel moment, convenții

scrise.

Condiția coroborării

cu un alt mijloc de probă nu poate fi invocată, întrucât nu este vorba de

dovedirea unui act juridic în cadrul existenței unui început de dovadă scrisă,

ci de dovedirea unui fapt juridic, posibilă prin orice mijloc de probă.

Mai arată că, prima

instanță nu a clarificat motivul pentru care a respins daunele materiale, deși

s-a dovedit că prin îngrădirile suferite, s-a limitat posibilitatea

reclamantului de a angaja și alte lucrări în domeniul său de activitate, corespunzător

priceperii sale, conducând în final la diminuarea veniturilor sale în această

perioadă;

II. Greșita reținere

a caracterului licit al măsurilor privative, până la soluționarea procesului

penal.

În acest sens,

reclamantul arată că procesul penal are caracter licit numai cu condiția ca la

momentul soluționării definitive a cauzei să se constate vinovăția

inculpatului, înlăturându-se astfel prezumția de nevinovăție reglementată de art.

6 C. proc. pen.

Mai arată că statul

are obligația, chiar în ipoteza condamnării definitive a inculpatului, în baza art.

6 alin. (1) CEDO, să asigure judecarea într-un termen rezonabil a cauzei,

încălcarea acestei obligații putând fi sancționată inclusiv prin acordarea de

despăgubiri.

III. Greșita

diminuare a daunelor morale solicitate.

Reclamantul arată că

prin reținerea și arestarea preventivă i s-a încălcat dreptul la libertate

individuală prevăzut de art. 23 din Constituția României, coroborat cu art. 5 alin.

(1) din CEDO, iar prin impunerea măsurilor preventive de obligare de a nu

părăsi localitatea, respectiv țara, i s-a restrâns dreptul la liberă circulație

prevăzut de art. 25 din legea fundamentală.

Restrângerile

drepturilor fundamentale dispuse în mod nelegal prin măsurile arătate au creat

reclamantului grave prejudicii fizice și psihice, au alterat imaginea socială a

acestuia, au afectat relațiile de familie și l-au împiedicat în desfășurarea

activităților lucrative specifice pregătirii sale, astfel încât suma solicitată

cu titlu de daune morale este cea corespunzătoare și care poate asigura o

satisfacție echitabilă.

Recursul Statului

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a vizat cuantumul daunelor morale

acordate reclamantului, apreciat ca fiind supradimensionat, depășind valorile

nepatrimoniale care au lezat viața și personalitatea acestuia.

Pârâtul arată că

împotriva reclamantului s-a luat măsura arestării preventive pe o durată de 4

luni, spre deosebire de cauze similare în care aceasta s-a întins pe o perioadă

mult mai mare de timp, iar daunele morale acordate au fost mai reduse.

Mai arată că factorul

prejudicial se limitează la arestarea preventivă, iar derularea procesului

penal, chiar finalizată cu o hotărâre de achitare, reprezintă o cauză licită,

pentru care statul nu este ținut să răspundă.

Simpla afirmare a

unui prejudiciu moral nu îndreptățește satisfacția echitabilă, în lipsa

suportului probator care să dovedească suferința psihică efectivă.

Atât instanța de

fond, cât și cea de apel nu au dat eficiență criteriilor prevăzute de art. 505 alin.

(1) C. proc. pen. cu privire la cuantificarea daunelor morale, nesocotind, în

același timp jurisprudența CEDO în materie.

Recursul Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel Constanța s-a raportat, de asemenea, la problema

cuantumului exagerat al daunelor morale, în condițiile în care ambele instanțe

au apreciat că nu a rezultat o vătămare deosebită adusă personalității și

sănătății reclamantului, ori familiei sale.

În acest sens arată

că soluțiile instanțelor anterioare încalcă principiul proporționalității

daunei cu despăgubirea acordată și nu corespunde circumstanțelor cauzei,

întrucât din materialul probator administrat nu a rezultat că ulterior

măsurilor restrictive aplicate reclamantului acesta ar fi fost împiedicat să

desfășoare o viață socială normală ori că ar fi avut dificultăți de integrare

socială.

În susținerea

criticilor formulate a făcut referiri la jurisprudența CEDO, respectiv, Cauza

Knolos împotriva României, Cauza Calmanovici împotriva României, la decizii

date în interesul legii de către Înalta Curte în Secții Unite, precum și la

decizii de speță ale instanței supreme în materie.

Recursurile sunt

nefondate pentru următoarele argumente:

Potrivit art. 504 alin.

(2) și (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în

cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns

libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod

nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare

a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului

de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru

cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de

revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre

definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului

penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j).

Din momentul în care

România a devenit parte contractantă a Convenției pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, textele de lege care vizează drepturi și

garanții care fac obiectul de reglementare al acestei convenții se

interpretează în conformitate cu dispozițiile acesteia, potrivit principiului

preeminenței dreptului internațional, consacrat de dispozițiile art. 11 și ale art.

20 din Constituția României.

Or, dreptul la

libertate și siguranță este garantat de art. 5 din Convenție, care în

paragraful 1 lit. c) prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu

excepția cazului în care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii în fața

autorității judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui

că săvârșit o infracțiune, ori când există motive temeinice de a crede în

necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după

săvârșirea acesteia, iar dreptul la despăgubiri în situația lipsirii nelegale

de libertate este garantat de paragraful 5 al aceluiași articol.

În speța supusă

analizei s-a constatat că reclamantul a avut calitatea de inculpat într-un

proces penal finalizat printr-o hotărâre de achitare ce a statuat că fapta nu a

fost săvârșită de acesta și pe parcursul căruia a fost supus unor măsuri

restrictive a căror existență și întindere a fost dovedită prin probatoriile

administrate în cauză, astfel încât este evident că situația sa se circumscrie

sferei de reglementare a dispozițiilor art. 504-506 C. proc. pen.

Criticile aduse

deciziei recurate privesc neacordarea daunelor materiale solicitate de către

reclamant conform textului legal incident anterior citat, precum și cuantumul

daunelor morale, despre care reclamantul susține că ar fi prea mic, raportat la

gravitatea și consecințele măsurilor restrictive luate pe nedrept împotriva sa,

iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, susțin că este prea mare,

prin raportare la aceleași criterii de evaluare.

Referitor la critica

privind neacordarea daunelor materiale din perspectiva modalității de

interpretare a declarațiilor martorilor audiați în cauză, acesta reprezintă un

aspect de apreciere și evaluare a probatoriilor ce nu poate fi analizat în

calea de atac a recursului.

În ceea ce privește

critica formulată de către toți recurenții referitoare la cuantumul daunelor

morale, se constată că nu este fondată.

Astfel, se observă că

dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. enumeră criteriile în funcție de

care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, și anume,

durata privării de libertate suportate, precum și consecințele produse asupra

persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, consecințe care se

analizează în concret, în fiecare speță dedusă judecății.

Cu alte cuvinte,

cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul moral nu se stabilește doar în

funcție de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare

penale, relative la implicațiile pe care măsurile restrictive penale le-ar fi

avut asupra evoluției stării de sănătate și asupra capacității ori

posibilității de a presta activități generatoare de venituri materiale.

De aceea, atât

instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când

acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci

judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a

circumstanțelor particulare ale cauzei relative la tratamentul la care persoana

a fost supusă de autoritățile penale și a consecințelor nefaste pe care acesta

l-a avut cu privire la viața sa particulară, astfel cum acestea sunt

evidențiate prin probatoriile administrate.

Ca atare, în materia

daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile Curții

Europene a Drepturilor Omului pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de

estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv, pot evidenția limitele de

apreciere a cuantumului acestora.

Or, judecând în

echitate, se constată că suma acordată de instanțele anterioare reclamantului

cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru

a oferi o reparație pentru atingerea adusă onoarei, sănătății și reputației

sale prin declanșarea procedurii penale în cadrul căreia s-au dispus măsurile

restrictive și, în final, achitarea sa.

Criticile formulate

de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și de Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel Constanța, potrivit cărora nu s-ar fi dat eficiență

criteriilor prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. și a jurisprudenței

CEDO în cuantificarea daunelor morale, acestea fiind exagerat de mari, urmează

a fi înlăturate, întrucât soluțiile pronunțate sunt, conform celor anterior

arătate, în deplină concordanță atât cu dispozițiile legale în materie, cât și

cu soluțiile jurisprudențiale la care acești recurenți fac trimitere.

De asemenea, urmează

a fi înlăturată critica reclamantului conform căreia daunele morale acordate

sunt prea reduse față de solicitarea formulată prin cererea introductivă de

instanță, întrucât acestea nu reprezintă prețul plătit pentru suferințele

fizice sau psihice, care sunt inestimabile, ci reprezintă o reparație

simbolică, stabilită din perspectiva consecințelor în planul vieții personale

și sociale, cu reflectare în sentimentul de frustrare pe care orice individ îl

încearcă în perioada restrângerii dreptului său fundamental la libertate.

Pe de altă parte,

acordarea în integralitate a sumei de 100.000 euro solicitată prin cererea de

chemare în judecată, ar înlătura caracterul de „satisfacție echitabilă” al

despăgubirilor stabilite, deturnându-le de la scopul și finalitatea prevăzute

de lege, devenind astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în

eroarea penală și consecințele acesteia.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursurile formulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamantul O.P., de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D.G.F.P. Constanța și de Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva deciziei nr. 296/ C din 14

decembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 10 decembrie 2010.