ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6730/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 912 din 8 septembrie 2009, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis în parte acțiunea reclamantului O.P. întemeiată pe dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen., art. 998-999 C. civ., art. 274 C. proc. civ., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe care l-a obligat la plata, către reclamant, a sumei de 25.000 euro cu titlu de despăgubiri civile-daune morale, precum și a sumei de 921,72 euro ca dobândă legală aferentă sumei de 4450 euro indisponibilizată în perioada 05 iulie 2005-16 decembrie 2008, respingând celelalte pretenții ale reclamantului. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamantul O.P.

a fost subiect al cercetărilor săvârșite în cele două stadii ale procesului penal desfășurat în perioada 03 iulie 2005-16 decembrie 2008 și finalizat prin decizia penală nr. 587/ P din 16 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în Dosarul nr. 2535/118/2006.

Pe parcursul procesului penal, împotriva reclamantului au fost luate măsuri preventive de reținere și arestare preventivă în perioada 03 iulie 2005-03 noiembrie 2005, obligarea de a nu părăsi localitatea Agigea în perioada 03 noiembrie 2005-18 ianuarie 2006 și obligarea de a nu părăsi țara în perioada 18 noiembrie 2006-16 decembrie 2008. Față de situația de fapt arătată, instanța de fond a reținut că principiul răspunderii statului sub aspect patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale consacrat constituțional prin art. 48 alin. (3) este în acord cu art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, fiind incidente în cauză dispozițiile art. 504 și urm. C. proc.

pen. Tribunalul a constatat că, aferent perioadei 03 iulie 2005-03 noiembrie 2005 dreptul la libertate al reclamantului a fost anihilat prin arestare preventivă, iar ulterior restrâns, prin îngrădirea dreptului la liberă circulație, în cadrul unui proces penal ce s-a finalizat cu o hotărâre de achitare a acestuia sub motiv că fapta nu a fost săvârșită de inculpat. Prima instanță a mai reținut că, din perspectiva jurisprudenței CEDO, derularea procesului penal finalizat printr-o hotărâre de achitare, deși criticată de reclamant pentru „termenul nerezonabil”, reprezintă o cauză ilicită pentru care statul nu poate fi ținut să răspundă, indiferent de consecințele în plan moral, fizic și psihic suportate de reclamant.

Referitor la prejudiciul material cuantificat la suma de 143.500 euro, reprezentat de lipsa veniturilor realizate din activitățile lucrative realizate în Spania, tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998-999 rap. la art. 1169 C. civ., respectiv, reclamantul nu a produs dovezi din care să rezulte implicarea sa într-un raport de muncă pe teritoriul Spaniei, ori a calității de contribuant fiscal față de același stat, declarațiile martorilor audiați în cauză necoroborându-se cu nici un alt mijloc de probă.

Referitor la prejudiciul moral, pentru a cărui reparare se solicită obligarea pârâtului la suma de 100.000 euro, prima instanță a apreciat că, având în vedere că stabilirea cuantumului daunelor morale nu se realizează din perspectiva „prețului” suferințelor fizice și psihice care sunt inestimabile, ci din perspectiva consecințelor în plan familial, moral și social, cu reflectare inclusiv în sentimentul de frustrare pe care orice individ îl încearcă în perioada restrângerii dreptului fundamental la libertate, suma de 25.000 euro reprezintă o „satisfacție echitabilă”. Împotriva acestei hotărâri au formulat apel reclamantul O.P., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța.

Apelul reclamantului a vizat critici referitoare la greșita respingere a acordării daunelor materiale cu justificarea nedovedirii acestora, prin neluarea în considerare a probatoriilor administrate; greșita apreciere, de către instanța de fond a caracterului licit al măsurilor preventive luate de stat până la finalizarea procesului penal, aserțiune ce contrazice dispozitivul soluției penale; greșita rezolvarea a chestiunii daunelor morale prin prisma neacordării acestora în cuantumul solicitat, împrejurările cauzei și practica judiciară în materie justificând pretențiile reclamantului.

Apelurile formulate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța au vizat critici cu privire la greșita statuare asupra daunelor morale, cuantumul acestora fiind supradimensionat în raport de prejudiciul moral suferit de reclamant și de practica judiciară în materie, cu luarea în considerare a faptului că reparația morală nu trebuie să se transforme într-o îmbogățire fără justă cauză. Prin decizia civilă nr. 296/ C din 14 decembrie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a respins ca nefondate toate apelurile declarate în cauză.

Referitor la apelul reclamantului, instanța de apel a reținut că criticile formulate nu subzistă, determinarea cuantumului prejudiciului material nu se poate realiza exclusiv pe declarațiile martorilor, care, dealtfel, nu au relevat o situație care să ateste că reclamantul a avut o activitate lucrativă remunerată în Spania, iar acesta nu a depus în probațiune înscrisuri care să confirme cele susținute. Instanța de apel a mai constatat că argumentele avute în vedere de instanța de fond cu privire la caracterul licit al măsurilor judiciare până la pronunțarea hotărârii penale de achitare nu au vizat lipsa temeiurilor de răspundere a statului pentru reținerea și arestarea preventivă, ci legitimitatea acestora în conformitate cu art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, anume că încălcarea dreptului la libertate a fost apreciată - la momentul luării măsurilor respective-ca fiind conformă cerințelor textului enunțat.

Cu privire la problema cuantumului daunelor morale, instanța de apel a apreciat că soluția instanței de fond se circumscrie jurisprudenței CEDO în materie, precum și situației de fapt a speței, care nu a relevat o vătămare deosebită adusă personalității și sănătății reclamantului ori familiei acestuia. Referitor la apelurile declarate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța,instanța de apel a constatat că ambele căi de atac aduc argumente în sensul greșitei statuări de către tribunal, asupra cuantumului daunelor morale acordate pentru perioada privativă de libertate, fără a se observa că aprecierea asupra vătămării aduse valorilor personale nepatrimoniale ține de aprecierea, de la caz la caz, a materialului probator și de circumstanțele în care au operat măsurile autorităților statului.

Față de aceste critici, instanța de apel a reținut că acordarea în cauză a unei sume apropriate de valoarea de 100.000 lei pentru perioada totală în care au operat măsurile restrictive de libertate nu contravine soluțiilor jurisprudențiale la care fac trimitere apelanții, astfel încât nu sunt temeiuri de reformare a hotărârii atacate. Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamantul O.P., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța. Recursul reclamantului a vizat următoarele critici: I. Greșita înlăturare a declarațiilor testimoniale ale martorilor audiați în cauză, pe considerentul necoroborării lor cu nici un mijloc de probă.

În acest sens s-a arătat că instanțele au interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1169 C. civ., întrucât reclamantul nu a urmărit a face dovada unui act juridic, ci probarea unui element de fapt, constând în prejudiciul creat în patrimoniul său de imposibilitatea de a desfășura activități lucrative în baza unor convenții civile de prestări servicii pe teritoriul Spaniei, în măsura în care pentru dovedirea unei convenții civile nu este necesară forma scrisă. Reclamantul nu a invocat că a avut calitatea de contribuabil pe teritoriul Spaniei și argumentul că nu a dovedit această calitate excede obiectului acțiunii. Codul civil prevede excepții aplicabile în cauză, printre care imposibilitatea morală de a preconstitui un înscris, fiind de notorietate, în domeniul prestărilor de servicii cu diverse persoane particulare, în activitatea de construcții și amenajări imobiliare, că nu se puteau încheia, la acel moment, convenții scrise.

Condiția coroborării cu un alt mijloc de probă nu poate fi invocată, întrucât nu este vorba de dovedirea unui act juridic în cadrul existenței unui început de dovadă scrisă, ci de dovedirea unui fapt juridic, posibilă prin orice mijloc de probă. Mai arată că, prima instanță nu a clarificat motivul pentru care a respins daunele materiale, deși s-a dovedit că prin îngrădirile suferite, s-a limitat posibilitatea reclamantului de a angaja și alte lucrări în domeniul său de activitate, corespunzător priceperii sale, conducând în final la diminuarea veniturilor sale în această perioadă; II. Greșita reținere a caracterului licit al măsurilor privative, până la soluționarea procesului penal. În acest sens, reclamantul arată că procesul penal are caracter licit numai cu condiția ca la momentul soluționării definitive a cauzei să se constate vinovăția inculpatului, înlăturându-se astfel prezumția de nevinovăție reglementată de art. 6 C. proc.

pen. Mai arată că statul are obligația, chiar în ipoteza condamnării definitive a inculpatului, în baza art. 6 alin. (1) CEDO, să asigure judecarea într-un termen rezonabil a cauzei, încălcarea acestei obligații putând fi sancționată inclusiv prin acordarea de despăgubiri. III. Greșita diminuare a daunelor morale solicitate. Reclamantul arată că prin reținerea și arestarea preventivă i s-a încălcat dreptul la libertate individuală prevăzut de art. 23 din Constituția României, coroborat cu art. 5 alin. (1) din CEDO, iar prin impunerea măsurilor preventive de obligare de a nu părăsi localitatea, respectiv țara, i s-a restrâns dreptul la liberă circulație prevăzut de art. 25 din legea fundamentală.

Restrângerile drepturilor fundamentale dispuse în mod nelegal prin măsurile arătate au creat reclamantului grave prejudicii fizice și psihice, au alterat imaginea socială a acestuia, au afectat relațiile de familie și l-au împiedicat în desfășurarea activităților lucrative specifice pregătirii sale, astfel încât suma solicitată cu titlu de daune morale este cea corespunzătoare și care poate asigura o satisfacție echitabilă. Recursul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a vizat cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, apreciat ca fiind supradimensionat, depășind valorile nepatrimoniale care au lezat viața și personalitatea acestuia. Pârâtul arată că împotriva reclamantului s-a luat măsura arestării preventive pe o durată de 4 luni, spre deosebire de cauze similare în care aceasta s-a întins pe o perioadă mult mai mare de timp, iar daunele morale acordate au fost mai reduse.

Mai arată că factorul prejudicial se limitează la arestarea preventivă, iar derularea procesului penal, chiar finalizată cu o hotărâre de achitare, reprezintă o cauză licită, pentru care statul nu este ținut să răspundă. Simpla afirmare a unui prejudiciu moral nu îndreptățește satisfacția echitabilă, în lipsa suportului probator care să dovedească suferința psihică efectivă. Atât instanța de fond, cât și cea de apel nu au dat eficiență criteriilor prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. cu privire la cuantificarea daunelor morale, nesocotind, în același timp jurisprudența CEDO în materie. Recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța s-a raportat, de asemenea, la problema cuantumului exagerat al daunelor morale, în condițiile în care ambele instanțe au apreciat că nu a rezultat o vătămare deosebită adusă personalității și sănătății reclamantului, ori familiei sale.

În acest sens arată că soluțiile instanțelor anterioare încalcă principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată și nu corespunde circumstanțelor cauzei, întrucât din materialul probator administrat nu a rezultat că ulterior măsurilor restrictive aplicate reclamantului acesta ar fi fost împiedicat să desfășoare o viață socială normală ori că ar fi avut dificultăți de integrare socială. În susținerea criticilor formulate a făcut referiri la jurisprudența CEDO, respectiv, Cauza Knolos împotriva României, Cauza Calmanovici împotriva României, la decizii date în interesul legii de către Înalta Curte în Secții Unite, precum și la decizii de speță ale instanței supreme în materie. Recursurile sunt nefondate pentru următoarele argumente: Potrivit art. 504 alin. (2) și (3) C. proc.

pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j). Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, textele de lege care vizează drepturi și garanții care fac obiectul de reglementare al acestei convenții se interpretează în conformitate cu dispozițiile acesteia, potrivit principiului preeminenței dreptului internațional, consacrat de dispozițiile art. 11 și ale art. 20 din Constituția României.

Or, dreptul la libertate și siguranță este garantat de art. 5 din Convenție, care în paragraful 1 lit. c) prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazului în care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii în fața autorității judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că săvârșit o infracțiune, ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, iar dreptul la despăgubiri în situația lipsirii nelegale de libertate este garantat de paragraful 5 al aceluiași articol.

În speța supusă analizei s-a constatat că reclamantul a avut calitatea de inculpat într-un proces penal finalizat printr-o hotărâre de achitare ce a statuat că fapta nu a fost săvârșită de acesta și pe parcursul căruia a fost supus unor măsuri restrictive a căror existență și întindere a fost dovedită prin probatoriile administrate în cauză, astfel încât este evident că situația sa se circumscrie sferei de reglementare a dispozițiilor art. 504-506 C. proc. pen.

Criticile aduse deciziei recurate privesc neacordarea daunelor materiale solicitate de către reclamant conform textului legal incident anterior citat, precum și cuantumul daunelor morale, despre care reclamantul susține că ar fi prea mic, raportat la gravitatea și consecințele măsurilor restrictive luate pe nedrept împotriva sa, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, susțin că este prea mare, prin raportare la aceleași criterii de evaluare. Referitor la critica privind neacordarea daunelor materiale din perspectiva modalității de interpretare a declarațiilor martorilor audiați în cauză, acesta reprezintă un aspect de apreciere și evaluare a probatoriilor ce nu poate fi analizat în calea de atac a recursului.

În ceea ce privește critica formulată de către toți recurenții referitoare la cuantumul daunelor morale, se constată că nu este fondată. Astfel, se observă că dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. enumeră criteriile în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, și anume, durata privării de libertate suportate, precum și consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, consecințe care se analizează în concret, în fiecare speță dedusă judecății. Cu alte cuvinte, cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul moral nu se stabilește doar în funcție de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicațiile pe care măsurile restrictive penale le-ar fi avut asupra evoluției stării de sănătate și asupra capacității ori posibilității de a presta activități generatoare de venituri materiale.

De aceea, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei relative la tratamentul la care persoana a fost supusă de autoritățile penale și a consecințelor nefaste pe care acesta l-a avut cu privire la viața sa particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probatoriile administrate. Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv, pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora.

Or, judecând în echitate, se constată că suma acordată de instanțele anterioare reclamantului cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparație pentru atingerea adusă onoarei, sănătății și reputației sale prin declanșarea procedurii penale în cadrul căreia s-au dispus măsurile restrictive și, în final, achitarea sa. Criticile formulate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, potrivit cărora nu s-ar fi dat eficiență criteriilor prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. și a jurisprudenței CEDO în cuantificarea daunelor morale, acestea fiind exagerat de mari, urmează a fi înlăturate, întrucât soluțiile pronunțate sunt, conform celor anterior arătate, în deplină concordanță atât cu dispozițiile legale în materie, cât și cu soluțiile jurisprudențiale la care acești recurenți fac trimitere.

De asemenea, urmează a fi înlăturată critica reclamantului conform căreia daunele morale acordate sunt prea reduse față de solicitarea formulată prin cererea introductivă de instanță, întrucât acestea nu reprezintă prețul plătit pentru suferințele fizice sau psihice, care sunt inestimabile, ci reprezintă o reparație simbolică, stabilită din perspectiva consecințelor în planul vieții personale și sociale, cu reflectare în sentimentul de frustrare pe care orice individ îl încearcă în perioada restrângerii dreptului său fundamental la libertate. Pe de altă parte, acordarea în integralitate a sumei de 100.000 euro solicitată prin cererea de chemare în judecată, ar înlătura caracterul de „satisfacție echitabilă” al despăgubirilor stabilite, deturnându-le de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, devenind astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în eroarea penală și consecințele acesteia.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul O.P., de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D.G.F.P. Constanța și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva deciziei nr. 296/ C din 14 decembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 decembrie 2010.