ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2052/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 7 martie 2008, reclamantul B.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat prin D.G.F.P. Constanța, pentru a fi obligat la plata sumei de 5000 de Euro, cu titlul de daune materiale și de 1.000.000 Euro, cu titlul de daune morale, pentru prejudiciul produs ca urmare a restrângerii dreptului la liberă circulație în mod nelegal. În motivarea acțiunii, reclamantul a învederat că la data de 23 iunie 2003 a fost arestat preventiv și că prin încheierea din 11 iulie 2003, Tribunalul Constanța a înlocuit măsura arestării preventive cu aceea de a nu părăsi localitatea.

Prin încheierea din 10 octombrie 2003 s-a dispus înlocuirea măsurii de a nu părăsi localitatea cu aceea de a nu părăsi țara. Prin sentința penală nr. 54 din 30 ianuarie 2004 Tribunalul Constanța a dispus condamnarea sa la pedeapsa de 2 ani închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei. Deși finalizat în această modalitate procesul penal, la data de 02 septembrie 2007, în timp ce se deplasa în Turcia i-a fost interzisă ieșirea din țară și a fost obligat să coboare din autocar în prezența celor 40 de persoane cu care călătorea, situație ce a fost de natură a-i leza demnitatea, în condițiile în care măsura preventivă menționată a încetat de drept la data condamnării.

Urmare acestei împrejurări s-a adresat instanței care prin încheierea de ședință din data de 20 septembrie 2007 a constatat încetată de drept la data rămânerii definitive a sentinței de condamnare, măsura obligării de a nu părăsi țara dispusă prin încheierea din 10 octombrie 2003. Reclamantul a invocat încălcarea dreptului la libera circulație prevăzut de art. 25 din Constituție și art. 2 paragraful 2 și 3 din Convenția europeană a drepturilor omului, precum și prevederile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora „are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal”.

Prin sentința nr. 1082 din 2 octombrie 2008, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului reținând, în esență, că în cauză vinovăția reclamantului a fost dovedită, fiind condamnat definitiv pentru infracțiunea comisă și că măsura preventivă dispusă cu privire la persoana sa a încetat de drept și nu a fost revocată, pentru a putea fi atrasă incidența dispozițiilor art. 504 alin. (3) C. proc. pen. și a justifica astfel pretențiile solicitate de reclamant. Apelul declarat de reclamant împotriva menționatei hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 23 C din 28 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, pentru aceleași considerente ca cele ale primei instanțe.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că greșelile de procedură săvârșite de organele judiciare în situația sa, cu consecințe asupra încălcării unui drept fundamental, se impune a fi corijate prin acordarea unei satisfacții echitabile, proporționale prejudiciului ce i-a fost produs. Distincția între revocare și încetarea măsurii preventive dispusă cu privire la persoana sa este irelevantă în raport de efectul produs – nesocotirea unui drept fundamental, situație perpetuată până la sesizarea la cererea sa a organelor judiciare. Recursul este fondat. Învestind instanța de judecată cu o cerere în despăgubiri, reclamantul a pretins acoperirea prejudiciului produs prin încălcarea unui drept consacrat de normele constituționale și convenționale ce-l reglementează, sens în care, alăturat dispozițiilor art. 504 alin. (2) C. proc.

pen., a invocat și dispozițiile art. 25 din Constituție și ale art. 2 paragrafele 2 și 3 din Convenția europeană a drepturilor omului. Se reține totodată că în expunerea motivelor de fapt ale cererii dedusă judecății, reclamantul a învederat pe lângă neconcordanțele de ordin procesual în soluționarea cererii sale și consecințele acestora asupra exercitării dreptului său la liberă circulație, prin invocarea unei împrejurări concrete de natură a demonstra extinderea unei restricții procedurale dincolo de momentul procesual ce ar fi permis existența sa, sens în care a pretins atragerea răspunderii patrimoniale pentru prejudiciul astfel cauzat. Analizând cererea de chemare în judecată prin raportare exclusivă la conținutul normei art. 504 alin. (2) C. proc.

pen., prima instanță și consecutiv instanța de apel, care a preluat integral motivarea hotărârii instanței de fond, au omis să analizeze cererea în întregul său, consecințe asupra legalității hotărârilor astfel pronunțate. În acest sens, se reține că potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ. „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice”.

Garanție a pronunțării unei hotărâri judecătorești ce corespunde scopului final al activității judiciare, principiul adevărului implică esențialmente ca faptele pricinii să fie stabilite în materialitatea sa, ceea ce presupune, atunci când este cazul și exercitarea unui rol activ în probațiune din partea instanței, inclusiv prin determinarea limitelor desfășurării procesului civil în scopul menționat, cu consecințe asupra calificării, interpretării și aplicării corecte a legii. Or, făcând referire nu numai la pretinsele erori judiciare constând în neînlăturarea (revocare/încetare) măsurii preventive odată cu soluționarea procesului penal, ci și la consecințele acestei măsuri după epuizarea procesului penal cu referire la restricția concretă în exercitarea unui drept fundamental, reclamantul a pretins acoperirea prejudiciului produs prin restrângerea exercițiului acestui drept.

Însă o atare analiză nu a făcut obiectul dezbaterii judiciare în cauza de față, analiză ce presupune dezbaterea sa contradictorie cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale, în scopul soluționării fondului cererii în întregul său și care nu poate fi efectuată în actualul stadiu procesual decât cu riscul încălcării dublului grad de jurisdicție. Se va aprecia, în raport de norma convențională pretins încălcată – art. 2 paragrafele 2 și 3 din Protocolul nr.4 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului ce constituie parte a dreptului intern și art. 25 din Constituția României, natura juridică a răspunderii civile, ca temei al cererii dedusă judecății; dacă aceasta este distinctă de aceea prevăzută de art. 504 C. proc.

pen. (unicul temei analizat de instanțe) sau corespunde celei reglementată de art. 998-999 C. civ., urmând ca aceasta să beneficieze de o soluționare distinctă prin raportare la condițiile specifice de exercitare a unei atari cereri. Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi admis, hotărârile casate iar cauza trimisă spre rejudecare primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul B.S. împotriva deciziei civile nr. 3 C din 28 ianuarie 2009 a Curții de Apel Constanța. Casează decizia atacată, precum și sentința civilă nr. 1082 din 02 noiembrie 2008 a Tribunalului Constanța și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Constanța. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2010.