ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2285/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul Brașov, secția civilă, prin sentința civilă nr. 233 din 05 octombrie 2009, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C.O.V., deținut în Penitenciarul C., reprezentat în instanță de avocatul S.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, și pe cale de consecință: pârâtul a fost obligat la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de despăgubiri față de reclamant; a respins restul pretențiilor formulate de reclamant. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 1684 din 02 decembrie 2008, pronunțată de Judecătoria Brașov, în Dosarul nr. 741/197/2008, în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc.

pen. raportat la art. 10 lit. i 1 ) și la art. 221 alin. (2) C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva reclamantului din prezenta cauză, pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire, prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. Prin această hotărâre, s-a constatat că, partea menționată a fost reținută și arestată preventiv, în perioada 26 mai 2008-09 octombrie 2008, și s-a constatat încetată de drept măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, ce a fost dispusă de Judecătoria Brașov, prin încheierea din data de 07 octombrie 2008. La adoptarea soluției sale, instanța a reținut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov, din data de 20 iunie 2008, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.O.V., reclamantul din prezenta cauză, pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 și 209 alin. (1) lit. a), g) și i) C. pen.

Pe parcursul desfășurării procesului penal, instanța, din oficiu, a schimbat încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina părții menționate din infracțiunea mai sus indicată în infracțiunea de tăinuire prevăzută de art. 221 C. pen. De asemenea, la adoptarea soluției sale, instanța penală a reținut că, infracțiunea din care a provenit bunul valorificat a fost săvârșită de către infractorul C.C., care este fratele inculpatului C.O.V., reclamantul din prezenta cauză. Având în vedere dispozițiile art. 149 C. pen. conform cărora, fratele este rudă apropiată, instanța a apreciat că, față de partea menționată, sunt aplicate dispozițiile art. 221 alin. (2) C. pen., conform cărora „tăinuirea săvârșită de soț sau de o rudă apropiată nu se pedepsește”.

Raportat la cele mai sus expuse, instanța penală a constatat existența unei cauze de nepedepsire astfel că, a dispus încetarea procesului penal, conform celor arătate anterior. Sentința penală nr. 1684 din 02 decembrie 2008 a Judecătoriei Brașov a devenit definitivă, prin respingerea căilor de atac ce au fost exercitate împotriva sa, prin decizia penală nr. 82 din 24 martie 2009 a Tribunalul Brașov, secția penală, respectiv, prin decizia penală nr. 339 din 22 mai 2009 a Curții de Apel Brașov, secția penală. Din depoziția martorului M.I. ce a fost audiat la cererea reclamantului, a reieșit că, acest martor a fost încarcerat în aceeași celulă în care a fost încarcerat și reclamantul, ca urmare a arestării preventive, în cadrul procesului penal ce s-a urmat față de acesta.

Cu ocazia audierii sale, martorul a declarat că, în perioada în care a fost încarcerat, reclamantul nu reușea să doarmă noaptea, era foarte stresat, plângea și spunea că el nu a săvârșit fapta pentru care a fost acuzat. Din această cauză, reclamantul a amenințat că își va lua viața. De asemenea, cu ocazia audierii sale, martorul a arătat că, din relatările reclamantului cunoaște (acesta are probleme de sănătate), fără a arăta care sunt problemele de sănătate ale părții menționate precizând, însă, că reclamantul a beneficiat de îngrijire medicală, în perioada de timp în care a fost încarcerat la Penitenciarul C. Martorul a mai declarat că, din cauza arestării sale preventive, reclamantul a fost nevoit să pună capăt unei relații de prietenie, pe care o avea la momentul declanșării cercetării penale împotriva sa.

Art. 504 alin. (2) C. proc. pen. stipulează că „persoana care a fost condamnat definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare”, iar alin. (3) și (4) ale aceluiași art. prevăd că „are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal”.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărârea instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j). Prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998, Curtea Constituțională a statuat că, limitarea cazurilor în care poate fi angajată răspunderea statului este neconstituțională, ea contravenind prevederilor art. 48 alin. (3) din Constituție, care nu permite o asemenea restrângere.

Având în vedere această statuare, tribunalul a apreciat că, în speță, au fost îndeplinite cerințele instituite de lege pentru angajarea răspunderii statului pentru erori judiciare, în ceea ce privește perioada de timp în care reclamantul a fost arestat preventiv, respectiv, perioada de timp în care față de acesta a fost luată măsura preventivă neprivativă de libertate a interdicției de a părăsi municipiul Brașov, fără încuviințarea instanțelor judecătorești, aceasta față de soluția de încetare a procesului penal, ce a fost pronunțată față de partea menționată în cadrul procesului penal. În ceea ce privește prejudiciul moral reclamat, tribunalul a reținut că, o cuantificare exactă a acestuia nu poate fi realizată.

Ținând seama de criteriile instituite de art. 505 C. proc. pen., potrivit căruia „la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata lipsirii de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă” instanța a constatat că, măsurile preventive, ce au fost luate față de reclamant în cursul procesului penal au fost de natură să afecteze viața socială și familială a acestuia.

La cuantificarea daunelor morale solicitate de reclamant, Tribunalul a avut în vedere și împrejurările care au determinat luarea, față de această parte, a unor măsuri preventive în cadrul procesului penal, precum și motivul pentru care a fost adoptată soluția de încetare a procesului penal pornit față acesta, întrucât, chiar dacă, prin prisma soluției finale de încetare a procesului penal, ce a fost pronunțată față de reclamant în cadrul procesului penal, acesta era îndreptățit, așa cum s-a arătat, să beneficieze de despăgubiri în condițiile art. 504 C. proc. civ., considerentele ce au determinat luarea de către instanțele de judecată a măsurilor preventive față de reclamant, precum și motivul pentru care acestea au dispus încetarea procesului penal au fost avute în vedere ca și criteriu de cuantificare a prejudiciului reclamat.

Sub acest aspect, tribunalul a constatat, din analiza actelor și lucrărilor dosarului că, la momentul în care, instanțele judecătorești au luat față de reclamant măsura arestării preventive ele au reținut la adoptarea soluției lor materialul probator, ce a fost administrat până la momentul sesizării lor cu propunerea de arestare preventivă, care a vizat săvârșirea de către partea menționată a infracțiunii de furt calificat. Pe măsura completării probatoriului administrat în faza de urmărire penală, instanțele judecătorești, constatând că sunt indicii care pun sub semnul îndoielii participarea reclamantului la săvârșirea faptei penale de care a fost acuzat, au înlocuit măsura preventivă privativă de libertate cu măsuri preventive neprivative de liberate, iar, în momentul în care au constatat că nici menținerea acestora nu se mai impune, le-au revocat.

De asemenea, se constată că, motivul pentru care instanțele judecătorești au dispus încetarea procesului penal urmat față de reclamant sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tăinuire, nu a fost acela al săvârșirii acestei infracțiuni, ci temeiul acestei măsuri a fost acela al existenței unei cauze care înlătură răspunderea penală a părții menționate.

Curtea de Apel Brașov, secția civilă, prin decizia civilă nr. 30 din 18 martie 2010, a admis apelurile declarate de apelanții Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov, împotriva sentinței civile nr. 233 din 05 octombrie 2009 a Tribunalului Brașov, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C.O.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov; a respins apelul declarat de apelantul C.O.V. împotriva aceleiași sentințe. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 1684 din 02 decembrie 2008, pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul penal nr. 8741/197/2008, în baza art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. i 1 ) C. proc.

pen. și a art. 221 alin. (2) C. pen. s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului C.O.V. pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., s-a constatat că inculpatul a fost reținut și arestat preventiv în cauză în perioada 26 mai 2008-09 octombrie 2008 și în baza art. 140 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. s-a constatat încetată de drept măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea dispusă de Judecătoria Brașov prin încheierea din data de 07 octombrie 2008. Totodată, s-a constatat că inculpatul este arestat în altă cauză. Prin decizia penală nr. 82/A din 24 martie 2009, Tribunalul Brașov a respins apelurile declarate de Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov, inculpatul C.C.A.

și inculpatul B.P.V. împotriva sentinței penale nr. 1684 din 02 decembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul penal nr. 8741/197/2008 pe care a menținut-o. În considerentele sentinței s-a reținut în ceea ce-l privește pe inculpatul C.O.V., infracțiunea din care provine bunul valorificat a fost săvârșită de fratele său anume inculpatul C.C.A. Având în vedere dispozițiile art. 149 C. pen. conform cărora fratele este rudă apropiată, instanța a apreciat că în privința reclamantului din prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 221 alin. (2) C. pen. care stabilește că „tăinuirea săvârșită de soț sau de o rudă apropiată nu se pedepsește”. Constatând existența unei cauze de nepedepsire, instanța a dispus - în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. i 1 ) C. proc.

pen., încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului C.O.V. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tăinuire prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen. Judecătoria Brașov a reținut, de asemenea, că sub aspectul laturii obiective, există acțiunea înlesnire a valorificării motorinei prin participarea alături de autor la găsirea unui cumpărător transportarea mărfii la locuința acestuia. Sub aspectul laturii subiective s-a reținut că reclamantul din prezenta cauză a acționat cu intenție directă, existând scopul prevăzut de lege, respectiv obținerea unui folos material pentru sine ori pentru altul. Raportat la lipsa oricăror probe din care să reiasă participarea inculpatului la săvârșirea furtului, instanța a apreciat că acțiunea inculpatului C.O.V.

întrunește elementele constitutive infracțiunii de tăinuire prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen., dar s-a reținut existența unei cauze nepedepsire, motiv pentru care față de acesta instanța a dispus încetarea procesului penal sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tăinuire. Rezultă astfel că, fapta de tăinuire a fost săvârșită de inculpatul C.O., că acesta a acționat cu intenție directă, iar ulterior s-a dovedit că există o cauză de nepedepsire. Art. 504 C. proc. pen. stabilește în mod limitativ cazurile în care o persoană care a fost condamnată definitiv, care a fost privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite.

Reclamantul nu s-a încadrat în niciuna din ipotezele prevăzute strict și limitativ de art. 504 C. proc. pen., având în vedere că nu există nici o ordonanță a procurorului sau hotărâre judecătorească care să stabilească nelegalitatea privării sau restrângerii de libertate a reclamantului. Pe de altă parte, acesta nu a fost condamnat definitiv, astfel că nu au fost incidente nici dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. Mai mult, s-a reținut faptul că atât la data pronunțării sentinței penale nr. 1684 din 02 decembrie 2008 cât și data soluționării prezentei cauze, reclamantul se afla în penitenciar, fiind arestat în altă cauză.

Art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ale acestuia, consacră dreptul la libertate și siguranță și prevede că „nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale (...) c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune”. Din probele administrate în cauză a rezultat că la data luării măsurii privative de libertate au existat „motive verosimile de a bănui săvârșirea infracțiunii”, impunându-se aducerea reclamantului în fața autorităților competente.

Astfel, atât în raport de dispozițiile C. proc. pen., ale hotărârilor judecător pronunțate în cauză, ale dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituție cât și ale art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cererea formulată de reclamant nu a fost întemeiată. Pe calea excepției de inadmisibilitate a acțiunii, apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat aspecte privind fondul litigiului care au fost analizate potrivit celor mai sus expuse. Împotriva deciziei civile mai sus menționată, a declarat recurs reclamantul C.O.V., criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece: - Dispozițiile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc.

pen. trebuie interpretate în lumina Deciziei nr. 45/1998 a Curții Constituționale, iar angajarea răspunderii statului este obligatorie, în toate cazurile în care, măsura privativă de libertate dispusă în cursul procesului penal nu este urmată de o soluție definitivă de condamnare; - Susținerea instanței de apel potrivit căreia, reclamantul nu se încadrează în niciuna din ipotezele prevăzute de art. 504 C. proc. pen., nu are fundament juridic, atâta timp cât instanța penală nu a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare, ci a dispus încetarea procesului penal; - Instanța de apel încalcă, de asemenea, legea deoarece în speță nu pot fi reținute dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, de vreme ce art. 504 alin. (2), (3) C. proc.

pen. recunoaște dreptul la despăgubiri a reclamantului; - În legătură cu cuantumul daunelor pretinse de reclamant, din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție din ultimele două decenii, rezultă că în cazurile prevăzute de art. 504 C. proc. pen., prejudiciul moral este prezumat, iar reclamantului nu incubă sarcina de a administra un probatoriu vast. Recursul nu este fondat. Prin sentința penală nr. 1684 din 02 decembrie 2008, pronunțată de Judecătoria Brașov, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. i) C. proc. pen. și art. 221 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului C.O.V. pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., s-a constatat că inculpatul a fost reținut și arestat preventiv în cauză în perioada 26 mai 2008-09 octombrie 2008 și în baza art. 140 alin. (1) lit. b) C. proc.

pen. s-a constat încetată de drept măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea dispusă de Judecătoria Brașov prin încheierea din data de 07 octombrie 2008. Judecătoria Brașov a reținut, de asemenea, că sub aspectul laturii obiective, există acțiunea de înlesnire a valorificării motorinei prin participarea alături de autor la găsirea unui cumpărător și transportarea mărfii la locuința acestuia. Sub aspectul laturii subiective s-a reținut că reclamantul din prezenta cauză a acționat cu intenție directă, existând scopul prevăzut de lege, respectiv obținerea unui fals material pentru sine ori pentru altul. În raport cu lipsa oricăror probe din care să rezulte participarea inculpatului la săvârșirea furtului, instanța a apreciat că acțiunea inculpatului C.O.V.

întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tăinuire prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen., dar s-a reținut existența unei cauze de nepedepsire, motiv pentru care, față de aceasta, instanța a dispus încetarea procesului penal sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tăinuire. Prin urmare, fapta de tăinuire a fost săvârșită de inculpatul C.O.V. și că acesta a acționat cu intenție directă, însă ulterior s-a dovedit că există o cauză de nepedepsire. Din cuprinsul art. 504 C. proc. pen. rezultă că, orice persoană care a fost condamnată definitiv, care a fost privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, are dreptul la repunerea de către stat a pagubei suferite.

În raport cu dispozițiile textului de lege mai sus menționat, instanța de apel în mod judicios a statuat că reclamantul nu se încadrează în niciuna din ipotezele prevăzute de art. 504 C. proc. pen., deoarece nu există nicio ordonanță a procurorului sau hotărâre judecătorească care să stabilească neegalitatea privării sau restrângerii de libertate a reclamantului. Mai mut, se reține faptul că, atât la data pronunțării sentinței penale nr. 1684 din 02 decembrie 2008, cât și la data soluționării cauzei menționat, reclamantul s-a aflat în penitenciar, fiind arestat în altă cauză.

Art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ale acestuia, consacră dreptul la libertate și siguranță și prevede că „nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale (…), dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune”. În cauza de față, rezultă că la data luării măsurii privative de libertate au existat „motive verosimile de a bănui săvârșirea infracțiunii”, impunându-se aducerea reclamantului în fața autorităților competente.

Prin urmare, în raport de dispozițiile C. proc. pen., ale hotărârilor judecătorești în cauză, ale dispozițiilor art. 52 din Constituție și ale art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, cererea privitoare la despăgubiri formulată de reclamant, nu are fundament juridic. Față de cele reținute, se constată că soluția pronunțată de instanța de apel este temeinică și dată cu aplicarea corectă a legii. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va reține că motivele de recurs invocate nu se circumscriu temeiurilor de drept prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și în consecință, se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.O.V. împotriva deciziei nr. 30Ap din 18 martie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2011.