ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2285/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2285/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Tribunalul Brașov, secția civilă, prin sentința

civilă nr. 233 din 05 octombrie 2009, a admis în parte cererea de chemare în judecată

formulată de reclamantul C.O.V., deținut în Penitenciarul C., reprezentat în instanță

de avocatul S.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, și pe cale de consecință: pârâtul a fost obligat la plata sumei

de 5.000 RON cu titlu de despăgubiri față de reclamant; a respins restul pretențiilor

formulate de reclamant.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut următoarele:

Prin sentința penală

nr. 1684 din 02 decembrie 2008, pronunțată de Judecătoria Brașov, în Dosarul

nr. 741/197/2008, în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. raportat

la art. 10 lit. i

1

) și la art. 221 alin. (2) C. pen., s-a dispus încetarea

procesului penal pornit împotriva reclamantului din prezenta cauză, pentru săvârșirea

infracțiunii de tăinuire, prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen. cu aplicarea

art. 37 lit. a) C. pen.

Prin această hotărâre,

s-a constatat că, partea menționată a fost reținută și arestată preventiv, în perioada

26 mai 2008-09 octombrie 2008, și s-a constatat încetată de drept măsura preventivă

a obligării de a nu părăsi localitatea, ce a fost dispusă de Judecătoria Brașov,

prin încheierea din data de 07 octombrie 2008.

La adoptarea soluției

sale, instanța a reținut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria

Brașov, din data de 20 iunie 2008, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului

C.O.V., reclamantul din prezenta cauză, pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat,

prevăzută de art. 208 și 209 alin. (1) lit. a), g) și i) C. pen.

Pe parcursul desfășurării

procesului penal, instanța, din oficiu, a schimbat încadrarea juridică a faptei

reținute în sarcina părții menționate din infracțiunea mai sus indicată în infracțiunea

de tăinuire prevăzută de art. 221 C. pen.

De asemenea, la adoptarea

soluției sale, instanța penală a reținut că, infracțiunea din care a provenit bunul

valorificat a fost săvârșită de către infractorul C.C., care este fratele inculpatului

C.O.V., reclamantul din prezenta cauză. Având în vedere dispozițiile art. 149 C.

pen. conform cărora, fratele este rudă apropiată, instanța a apreciat că, față de

partea menționată, sunt aplicate dispozițiile art. 221 alin. (2) C. pen., conform

cărora „tăinuirea săvârșită de soț sau de o rudă apropiată nu se pedepsește”.

Raportat la cele mai sus

expuse, instanța penală a constatat existența unei cauze de nepedepsire astfel că,

a dispus încetarea procesului penal, conform celor arătate anterior.

Sentința penală nr. 1684

din 02 decembrie 2008 a Judecătoriei Brașov a devenit definitivă, prin respingerea

căilor de atac ce au fost exercitate împotriva sa, prin decizia penală nr. 82 din

24 martie 2009 a Tribunalul Brașov, secția penală, respectiv, prin decizia penală

nr. 339 din 22 mai 2009 a Curții de Apel Brașov, secția penală.

Din depoziția martorului

M.I. ce a fost audiat la cererea reclamantului, a reieșit că, acest martor a fost

încarcerat în aceeași celulă în care a fost încarcerat și reclamantul, ca urmare

a arestării preventive, în cadrul procesului penal ce s-a urmat față de acesta.

Cu ocazia audierii sale,

martorul a declarat că, în perioada în care a fost încarcerat, reclamantul nu reușea

să doarmă noaptea, era foarte stresat, plângea și spunea că el nu a săvârșit fapta

pentru care a fost acuzat. Din această cauză, reclamantul a amenințat că își va

lua viața.

De asemenea, cu ocazia

audierii sale, martorul a arătat că, din relatările reclamantului cunoaște (acesta

are probleme de sănătate), fără a arăta care sunt problemele de sănătate ale părții

menționate precizând, însă, că reclamantul a beneficiat de îngrijire medicală, în

perioada de timp în care a fost încarcerat la Penitenciarul C.

Martorul a mai declarat

că, din cauza arestării sale preventive, reclamantul a fost nevoit să pună capăt

unei relații de prietenie, pe care o avea la momentul declanșării cercetării penale

împotriva sa.

Art. 504 alin. (2) C.

proc. pen. stipulează că „persoana care a fost condamnat definitiv are dreptul la

repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a

pronunțat o hotărâre definitivă de achitare”, iar alin. (3) și (4) ale aceluiași

art. prevăd că „are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului

penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal”.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz,

prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate,

prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare

a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin

hotărârea instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate,

prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a

procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j).

Prin Decizia nr. 45 din

10 martie 1998, Curtea Constituțională a statuat că, limitarea cazurilor în care

poate fi angajată răspunderea statului este neconstituțională, ea contravenind prevederilor

art. 48 alin. (3) din Constituție, care nu permite o asemenea restrângere.

Având în vedere această

statuare, tribunalul a apreciat că, în speță, au fost îndeplinite cerințele instituite

de lege pentru angajarea răspunderii statului pentru erori judiciare, în ceea ce

privește perioada de timp în care reclamantul a fost arestat preventiv, respectiv,

perioada de timp în care față de acesta a fost luată măsura preventivă neprivativă

de libertate a interdicției de a părăsi municipiul Brașov, fără încuviințarea instanțelor

judecătorești, aceasta față de soluția de încetare a procesului penal, ce a fost

pronunțată față de partea menționată în cadrul procesului penal.

În ceea ce privește prejudiciul

moral reclamat, tribunalul a reținut că, o cuantificare exactă a acestuia nu poate

fi realizată. Ținând seama de criteriile instituite de art. 505 C. proc. pen., potrivit

căruia „la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata lipsirii de

libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse

asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate

a fost restrânsă” instanța a constatat că, măsurile preventive, ce au fost luate

față de reclamant în cursul procesului penal au fost de natură să afecteze viața

socială și familială a acestuia.

La cuantificarea daunelor

morale solicitate de reclamant, Tribunalul a avut în vedere și împrejurările care

au determinat luarea, față de această parte, a unor măsuri preventive în cadrul

procesului penal, precum și motivul pentru care a fost adoptată soluția de încetare

a procesului penal pornit față acesta, întrucât, chiar dacă, prin prisma soluției

finale de încetare a procesului penal, ce a fost pronunțată față de reclamant în

cadrul procesului penal, acesta era îndreptățit, așa cum s-a arătat, să beneficieze

de despăgubiri în condițiile art. 504 C. proc. civ., considerentele ce au determinat

luarea de către instanțele de judecată a măsurilor preventive față de reclamant,

precum și motivul pentru care acestea au dispus încetarea procesului penal au fost

avute în vedere ca și criteriu de cuantificare a prejudiciului reclamat.

Sub acest aspect, tribunalul

a constatat, din analiza actelor și lucrărilor dosarului că, la momentul în care,

instanțele judecătorești au luat față de reclamant măsura arestării preventive ele

au reținut la adoptarea soluției lor materialul probator, ce a fost administrat

până la momentul sesizării lor cu propunerea de arestare preventivă, care a vizat

săvârșirea de către partea menționată a infracțiunii de furt calificat.

Pe măsura completării

probatoriului administrat în faza de urmărire penală, instanțele judecătorești,

constatând că sunt indicii care pun sub semnul îndoielii participarea reclamantului

la săvârșirea faptei penale de care a fost acuzat, au înlocuit măsura preventivă

privativă de libertate cu măsuri preventive neprivative de liberate, iar, în momentul

în care au constatat că nici menținerea acestora nu se mai impune, le-au revocat.

De asemenea, se constată

că, motivul pentru care instanțele judecătorești au dispus încetarea procesului

penal urmat față de reclamant sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tăinuire,

nu a fost acela al săvârșirii acestei infracțiuni, ci temeiul acestei măsuri a fost

acela al existenței unei cauze care înlătură răspunderea penală a părții menționate.

Curtea de Apel Brașov,

secția civilă, prin decizia civilă nr. 30 din 18 martie 2010, a admis apelurile

declarate de apelanții Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și Parchetul de pe lângă Tribunalul

Brașov, împotriva sentinței civile nr. 233 din 05 octombrie 2009 a Tribunalului

Brașov, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a respins cererea de chemare

în judecată formulată de reclamantul C.O.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Brașov; a respins apelul declarat de apelantul C.O.V. împotriva aceleiași

sentințe.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut următoarele:

Prin sentința penală

nr. 1684 din 02 decembrie 2008, pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul penal

nr. 8741/197/2008, în baza art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. i

1

)

C. proc. pen. și a art. 221 alin. (2) C. pen. s-a dispus încetarea procesului penal

pornit împotriva inculpatului C.O.V. pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire

prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., s-a

constatat că inculpatul a fost reținut și arestat preventiv în cauză în perioada

26 mai 2008-09 octombrie 2008 și în baza art. 140 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

s-a constatat încetată de drept măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea

dispusă de Judecătoria Brașov prin încheierea din data de 07 octombrie 2008. Totodată,

s-a constatat că inculpatul este arestat în altă cauză.

Prin decizia penală

nr. 82/A din 24 martie 2009, Tribunalul Brașov a respins apelurile declarate de

Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov, inculpatul C.C.A.

și inculpatul B.P.V. împotriva sentinței penale nr. 1684 din 02 decembrie 2008 pronunțată

de Judecătoria Brașov în dosarul penal nr. 8741/197/2008 pe care a menținut-o.

În considerentele sentinței

s-a reținut în ceea ce-l privește pe inculpatul C.O.V., infracțiunea din care provine

bunul valorificat a fost săvârșită de fratele său anume inculpatul C.C.A.

Având în vedere dispozițiile

art. 149 C. pen. conform cărora fratele este rudă apropiată, instanța a apreciat

că în privința reclamantului din prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile

art. 221 alin. (2) C. pen. care stabilește că „tăinuirea săvârșită de soț sau de

o rudă apropiată nu se pedepsește”. Constatând existența unei cauze de nepedepsire,

instanța a dispus - în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. i

1

)

C. proc. pen., încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului C.O.V. sub

aspectul săvârșirii infracțiunii de tăinuire prevăzută de art. 221 alin. (1) C.

pen.

Judecătoria Brașov a reținut,

de asemenea, că sub aspectul laturii obiective, există acțiunea înlesnire a valorificării

motorinei prin participarea alături de autor la găsirea unui cumpărător transportarea

mărfii la locuința acestuia.

Sub aspectul laturii subiective

s-a reținut că reclamantul din prezenta cauză a acționat cu intenție directă, existând

scopul prevăzut de lege, respectiv obținerea unui folos material pentru sine ori

pentru altul.

Raportat la lipsa oricăror

probe din care să reiasă participarea inculpatului la săvârșirea furtului, instanța

a apreciat că acțiunea inculpatului C.O.V. întrunește elementele constitutive infracțiunii

de tăinuire prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen., dar s-a reținut existența unei

cauze nepedepsire, motiv pentru care față de acesta instanța a dispus încetarea

procesului penal sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tăinuire.

Rezultă astfel că, fapta

de tăinuire a fost săvârșită de inculpatul C.O., că acesta a acționat cu intenție

directă, iar ulterior s-a dovedit că există o cauză de nepedepsire.

Art. 504 C. proc. pen.

stabilește în mod limitativ cazurile în care o persoană care a fost condamnată definitiv,

care a fost privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal,

dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite.

Reclamantul nu s-a încadrat

în niciuna din ipotezele prevăzute strict și limitativ de art. 504 C. proc. pen.,

având în vedere că nu există nici o ordonanță a procurorului sau hotărâre judecătorească

care să stabilească nelegalitatea privării sau restrângerii de libertate a reclamantului.

Pe de altă parte, acesta

nu a fost condamnat definitiv, astfel că nu au fost incidente nici dispozițiile

art. 504 alin. (2) C. proc. pen.

Mai mult, s-a reținut

faptul că atât la data pronunțării sentinței penale nr. 1684 din 02 decembrie 2008

cât și data soluționării prezentei cauze, reclamantul se afla în penitenciar, fiind

arestat în altă cauză.

Art. 5 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ale acestuia, consacră

dreptul la libertate și siguranță și prevede că „nimeni nu poate fi lipsit de libertatea

sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale (...) c) dacă a fost

arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente,

atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau

când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească

o infracțiune”.

Din probele administrate

în cauză a rezultat că la data luării măsurii privative de libertate au existat

„motive verosimile de a bănui săvârșirea infracțiunii”, impunându-se aducerea reclamantului

în fața autorităților competente.

Astfel, atât în raport

de dispozițiile C. proc. pen., ale hotărârilor judecător pronunțate în cauză, ale

dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituție cât și ale art. 5 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, cererea formulată de reclamant nu a fost întemeiată.

Pe calea excepției de

inadmisibilitate a acțiunii, apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice a invocat aspecte privind fondul litigiului care au fost analizate potrivit

celor mai sus expuse.

Împotriva deciziei civile

mai sus menționată, a declarat recurs reclamantul C.O.V., criticând-o ca fiind nelegală,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:

- Dispozițiile art. 504

alin. (2) și (3) C. proc. pen. trebuie interpretate în lumina Deciziei nr. 45/1998

a Curții Constituționale, iar angajarea răspunderii statului este obligatorie, în

toate cazurile în care, măsura privativă de libertate dispusă în cursul procesului

penal nu este urmată de o soluție definitivă de condamnare;

- Susținerea instanței

de apel potrivit căreia, reclamantul nu se încadrează în niciuna din ipotezele prevăzute

de art. 504 C. proc. pen., nu are fundament juridic, atâta timp cât instanța penală

nu a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare, ci a dispus încetarea procesului

penal;

- Instanța de apel încalcă,

de asemenea, legea deoarece în speță nu pot fi reținute dispozițiile art. 5 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, de vreme

ce art. 504 alin. (2), (3) C. proc. pen. recunoaște dreptul la despăgubiri a reclamantului;

- În legătură cu cuantumul

daunelor pretinse de reclamant, din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

din ultimele două decenii, rezultă că în cazurile prevăzute de art. 504 C. proc.

pen., prejudiciul moral este prezumat, iar reclamantului nu incubă sarcina de a

administra un probatoriu vast.

Recursul nu este fondat.

Prin sentința penală

nr. 1684 din 02 decembrie 2008, pronunțată de Judecătoria Brașov, în baza art. 11

pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. i) C. proc. pen. și art. 221 alin. (2) C.

proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului

C.O.V. pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire prevăzută de art. 221 alin. (1)

C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., s-a constatat că inculpatul a fost

reținut și arestat preventiv în cauză în perioada 26 mai 2008-09 octombrie 2008

și în baza art. 140 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. s-a constat încetată de drept

măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea dispusă de Judecătoria

Brașov prin încheierea din data de 07 octombrie 2008.

Judecătoria Brașov a reținut,

de asemenea, că sub aspectul laturii obiective, există acțiunea de înlesnire a valorificării

motorinei prin participarea alături de autor la găsirea unui cumpărător și transportarea

mărfii la locuința acestuia.

Sub aspectul laturii subiective

s-a reținut că reclamantul din prezenta cauză a acționat cu intenție directă, existând

scopul prevăzut de lege, respectiv obținerea unui fals material pentru sine ori

pentru altul.

În raport cu lipsa oricăror

probe din care să rezulte participarea inculpatului la săvârșirea furtului, instanța

a apreciat că acțiunea inculpatului C.O.V. întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de tăinuire prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen., dar s-a reținut

existența unei cauze de nepedepsire, motiv pentru care, față de aceasta, instanța

a dispus încetarea procesului penal sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tăinuire.

Prin urmare, fapta de

tăinuire a fost săvârșită de inculpatul C.O.V. și că acesta a acționat cu intenție

directă, însă ulterior s-a dovedit că există o cauză de nepedepsire.

Din cuprinsul art. 504

C. proc. pen. rezultă că, orice persoană care a fost condamnată definitiv, care

a fost privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal,

are dreptul la repunerea de către stat a pagubei suferite.

În raport cu dispozițiile

textului de lege mai sus menționat, instanța de apel în mod judicios a statuat că

reclamantul nu se încadrează în niciuna din ipotezele prevăzute de art. 504 C. proc.

pen., deoarece nu există nicio ordonanță a procurorului sau hotărâre judecătorească

care să stabilească neegalitatea privării sau restrângerii de libertate a reclamantului.

Mai mut, se reține faptul

că, atât la data pronunțării sentinței penale nr. 1684 din 02 decembrie 2008, cât

și la data soluționării cauzei menționat, reclamantul s-a aflat în penitenciar,

fiind arestat în altă cauză.

Art. 5 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ale acestuia, consacră

dreptul la libertate și siguranță și prevede că „nimeni nu poate fi lipsit de libertatea

sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale (…), dacă a fost arestat

sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci

când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există

motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune”.

În cauza de față, rezultă

că la data luării măsurii privative de libertate au existat „motive verosimile de

a bănui săvârșirea infracțiunii”, impunându-se aducerea reclamantului în fața autorităților

competente.

Prin urmare, în raport

de dispozițiile C. proc. pen., ale hotărârilor judecătorești în cauză, ale dispozițiilor

art. 52 din Constituție și ale art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și Libertăților Fundamentale, cererea privitoare la despăgubiri formulată de reclamant,

nu are fundament juridic.

Față de cele reținute,

se constată că soluția pronunțată de instanța de apel este temeinică și dată cu

aplicarea corectă a legii.

Pentru toate aceste considerente,

Înalta Curte va reține că motivele de recurs invocate nu se circumscriu temeiurilor

de drept prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și în consecință, se va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul C.O.V. împotriva deciziei nr. 30Ap din 18 martie 2010 a

Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de

conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 martie 2011.