ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6745/2012

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1601 din 18 noiembrie 2009, Tribunalul Alba a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul I.I. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. A obligat pârâtul la plata către reclamant a următoarelor sume: 1.516.385 RON, cu titlu de daune materiale și 1.000.000 RON, cu titlu de daune morale. A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3.080 RON cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin Ordonanța Parchetului Național Anticorupție din 14 aprilie 2003, s-a dispus arestarea reclamantului, emițându-se mandat de arestare preventivă pe o perioadă de 30 de zile, reținându-se că inculpatul ar fi săvârșit infracțiunea de luare de mită.

Măsura arestării preventive a fost prelungită de instanță în cursul urmăririi penale până la data de 8 octombrie 2003. Reclamantul a fost trimis în judecată prin rechizitoriul din 2 octombrie 2003, întocmit în Dosarul nr. 356/PA/2003 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Caras Severin, iar prin sentința penală nr. 64/P/2003, Tribunalul Caras Severin a condamnat pe reclamant la o pedeapsă privativă de libertate de 5 ani închisoare, dispunându-se, totodată, prelungirea măsurii arestării preventive cu începere de la 15 aprilie 2004, ora 24:00 până la 14 mai ora 24:00. Prin decizia penală nr. 267/Ap din 4 august 2004, Curtea de Apel Brașov, investită ca urmare a admiterii cererii de strămutare, a admis apelul declarat de reclamant, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Brașov, dispunând înlocuirea măsurii arestării preventive cu interdicția de a părăsi tara.

După rejudecare, prin sentința penală nr. 179/S din 20 martie 2006, Tribunalul Brașov a schimbat încadrarea juridică pentru faptele prevăzute de art. 289 și 291 C. pen. în art. 290 C. pen. și a respins cererea de schimbare a încadrării juridice privind infracțiunile prev. de art. 254 alin. (2) C. pen., rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 257 alin. (1) rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000. A dispus achitarea reclamantului pentru infracțiunile prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen., rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 257 alin. (1) rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. S-a dispus achitarea reclamantului și pentru infracțiunile prev. de art. 290 și 279 alin. (1) C. pen., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap.

la art. 10 lit. c) C. proc. pen. A constatat că reclamantul a fost arestat preventiv în perioadele 14 aprilie 2003 - 24 iulie 2003 și 1 august 2003 - 17 septembrie 2004 și s-a dispus revocarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea. Apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov a fost respins prin decizia penală nr. 13/Ap din 10 ianuarie 2007 a Curții de Apel Brașov, iar recursul declarat de Ministerul Public a fost respins prin decizia penală nr. 5430 din 14 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin sentința penală nr. 179/S din 20 martie 2006, Tribunalul Brașov a reținut că reclamantul a fost arestat pe nedrept în perioadele 14 aprilie 2003 - 24 iulie 2003 și 1 august 2003 - 17 septembrie 2004. Tribunalul Alba a mai reținut că, în perioada arestării pe nedrept, reclamantului i s-a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale, iar durerile fizice și psihice cauzate trebuie reparate prin acordarea unor despăgubiri.

La stabilirea cuantumului daunelor morale, tribunalul a avut în vedere consecințele negative suferite de reclamant pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială. În ceea ce privește daunele materiale, tribunalul a acordat suma de 8.345 RON, reprezentând cheltuielile de transport ale avocaților la instanțele de judecată și suma de 11.125 RON reprezentând cheltuielile suportate pentru consiliere juridică și reprezentare în procese în perioada în care a fost arestat preventiv. Tribunalul Alba a mai reținut că reclamantul era acționar majoritar și președintele Consiliului de administrație la SC A.C. SRL, fondator și președinte al Consiliului director al F.R.P.T.

D., acționar, președinte al Consiliului de administrație și administrator al SC A. SA și desfășura activitate de servicii veterinare în baza unor contracte de concesiune, în calitate de medic veterinar. Drepturile salariale cuvenite în perioada arestării preventive, conform raportului de expertiză, au o valoare de 1.475.943 RON, iar tribunalul a avut în vedere la stabilirea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul material și cheltuielile necesare pentru pachetele cu alimente și transportul membrilor familiei la locurile de deținere. Prin decizia nr. 199/A din 22 decembrie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba.

A schimbat în parte sentința și a redus cuantumul daunelor morale la 300.000 RON. A menținut în rest sentința atacată și a respins apelul declarat de reclamant. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantul, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin decizia nr. 745 din 8 februarie 2012, a admis recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Alba și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia împotriva deciziei nr. 199/A din 22 decembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

A casat în parte decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor declarate de pârât și de Ministerul Public, la aceeași instanță de apel. A menținut celelalte dispoziții ale deciziei. A respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul I.I. împotriva aceleiași decizii. La data de 20 februarie 2012, I.I. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 745 din 8 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, invocând dispozițiile art. 318 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor contestației în anulare, contestatorul I.I. a susținut, în esență, următoarele: Instanța de recurs a omis să constate faptul că la dosarul cauzei există probe materiale care dovedesc faptul că la stabilirea prejudiciului material experții contabili au avut în vedere toate probele și înscrisurile ce puteau duce spre concluziile din expertize.

Instanța de recurs a reținut, referindu-se la drepturile salariale de la Fundația Română pentru Tineret D. din Băile Herculane că I.T.M. Caraș-Severin a depus o adresă din care rezultă doar înregistrarea contractelor de muncă nr. CM1. din 08 iulie 1999 și nr. CM2. din 01 octombrie 2004 în care sunt menționate ca salariu, sumele de 10.000.000 ROL și 8.500.000 ROL, însă expertul contabil în mod corect s-a raportat la statele de plată din perioada anterioară arestării, deoarece salariu de bază poate suferi modificări prin emiterea unor decizii de către angajator. Instanța de recurs a pierdut din vedere faptul că în cazul contractelor de muncă pe perioadă nedeterminată modificarea salariului de bază nu se realizează prin încheierea unui nou contract de muncă, de regulă, această modificare realizându-se prin emiterea de decizii de către angajator sau printr-un act adițional la contractul de muncă.

Contestatorul a susținut că la data arestării preventive a avut un salariu de bază de 64.700.000 ROL, așa cum rezultă din statul de plată anexat contestației în anulare, situație în care stabilirea drepturilor sale salariale pentru perioada de detenție ilegală nu putea să se facă decât raportat la acest salariu de bază și nu de la alt salariu, indiferent de cele consemnate în contractul de muncă inițial. Contestatorul a susținut că expertiza contabilă efectuată în cauză, în mod corect, a avut în vedere salariile obținute înainte de arestarea sa deoarece acestea sunt cele în raport de care se stabilesc despăgubirile salariale.

Referitor la contractele de concesiune, contestatorul a susținut că în suplimentele de expertiză depuse în cauză sunt clarificate toate aspectele despre care instanța de recurs în mod greșit, reține contrariul, fiind stabilită întinderea veniturilor pe care le-ar fi realizat din activitatea sanitar-veterinară concesionată în condițiile în care ar fi putut să-și exercite liber activitatea. Veniturile obținute din activitatea sanitar-veterinară concesionată sunt determinabile prin însăși existența planurilor cifrice aferente anilor 2003 și 2004, ca activități minime ce trebuiau a fi executate în aceste circumscripții și care aduceau măcar veniturile stabilite prin suplimentele de expertiză.

Contestatorul a mai susținut că greșit s-a reținut că acordarea sumei de 300.000 RON cu titlu de despăgubiri morale ar duce la îmbogățirea sa fără just temei, deoarece cererea sa este fundamentată pe o stare reală de fapt și anume pe arestarea și privarea ilegală de libertate timp de 515 zile. Contestatorul a mai precizat că a sesizat C.E.D.O. cu privire la modul de soluționare a cererii de acordare de despăgubiri materiale și morale și că schimbarea completului de judecată la fiecare termen acordat a fost de natură să ducă la pronunțarea unei hotărâri judecătorești nelegale dată fiind complexitatea cauzei. Contestatorul a solicitat instanței să dispună anularea deciziei nr. 745 din 8 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, și rejudecând cauza, să admită recursul pe care l-a declarat împotriva său și respingerea, ca nefondate, a recursurilor declarate de pârâți.

Contestația în anulare este nefondată, pentru considerentele care succed. Potrivit dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. - invocat de contestator ca temei de drept -, contestația în anulare specială poate fi promovată în două situații: când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale și când instanța, respingând recursul ori admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare. În jurisprudență au fost considerate greșeli materiale în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. respingerea greșită a unui recurs ca tardiv, anularea greșită a recursului ca netimbrat sau ca declarat de un mandatar fără calitate. Greșelile la care se referă art. 318 C. proc.

civ. trebuie să fie evidente și săvârșite de instanță ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei, cum ar fi neobservarea faptului că la dosar există chitanța de plată a taxei de timbru, ori recipisa de expediere a recursului prin poștă înăuntrul termenului legal ori dovada că a fost formulat de o persoană îndreptățită a-l declara. Contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale de drept substanțial sau procedural. Așa fiind, pe calea contestației în anulare nu pot fi valorificate decât nereguli procedurale, iar nu relative la dezlegarea dată de instanță fondului raportului juridic dedus judecății.

Or, în speță, criticile formulate de contestator nu relevă nici faptul că instanța de recurs ar fi săvârșit vreo greșeală materială în sensul prevederilor art. 318 C. proc. civ. și nici faptul că aceasta ar fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate prin cererea de recurs. Contestatorul, prin argumentele dezvoltate își exprimă nemulțumirea cu privire la modul în care instanța de recurs a judecat recursurile declarate împotriva deciziei instanței de apel, criticile sale vizând fondul cauzei, ori asemenea critici nu pot fi supuse examinării în calea de atac a contestației în anulare întemeiată pe art. 318 C. proc. civ., care poate fi exercitată numai pentru motivele limitativ prevăzute și care nu pot fi extinse, prin analogie, la alte situații decât cele vizate în mod expres de acest text de lege de strictă interpretare.

Nici critica privind faptul că „schimbarea completului de judecată la fiecare termen acordat a fost de natură să ducă la pronunțarea unei hotărâri judecătorești nelegale dată fiind complexitatea cauzei", nu este de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 317 alin. (2) C. proc. civ.

(conform cărora contestația în anulare poate fi exercitată când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență) pentru că temeiul în exercitarea căii de atac prevăzute de acest text de lege îl reprezintă doar nesocotirea regulilor de competență absolută, respectiv a regulilor de competență generală, a regulilor de competență materială și a regulilor de competență teritorială exclusivă (ceea ce nu este cazul în speță), iar nu a unor norme privind compunerea instanței de judecată alcătuită în numărul de judecători prevăzut de lege, recursurile fiind soluționate de un complet compus din trei judecători, așa cum prevede art. 31 al Legii nr. 304/2004; pe de altă parte, completul care a pronunțat decizia atacată de contestator a fost același cu cel în fața căruia au avut loc dezbaterile pe fond asupra recursurilor.

Având în vedere temeiurile care preced, înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul I.I. împotriva deciziei nr. 745 din 8 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justitie, sectia I civilă, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 noiembrie 2012.