ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5567/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5567/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la data de 22 iunie 2009, D.Ș.

a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 41.515 lei cheltuieli de

judecată ocazionate de procesul penal în care a fost inculpat în mod nelegal de

săvârșirea unor fapte penale, la plata sumei de 40.162 lei reprezentând daune

materiale produse reclamantului ca efect al luării în mod nelegal a măsurii

restrictive de libertate de a părăsi țara în cursul urmăririi penale

desfășurate în Dosarul nr. 3/P/2005 al P.N.A. Iași și la plata sumei de 200.000

lei reprezentând daune morale.

La 2 septembrie 2009, reclamantul

și-aprecizat și completat acțiunea, în sensul că suma solicitată cu titlu de

daune morale este în cuantum de 500.000 euro, respectiv echivalentul a

2.000.000 lei și nu de 200.000 lei cum greșit s-a menționat prin cererea de

chemare în judecată și că își majorează cuantumul daunelor materiale solicitate

cu suma totală de 32.200 lei, din care 1.000 lei reprezintă onorariu avocat în Dosarul

nr. 20457/245/2009 având ca obiect ștergerea mențiunilor efectuate în fișele de

evidență ale instituțiilor publice, ca urmare a interdicției de a părăsi țara,

iar suma de 31.200 lei reprezentând echivalentul soldelor de merit și a

premiilor, drepturi salariale de care nu a putut beneficia pe perioada

indisponibilizării sale.

Tribunalul Iași, secția civilă, prin

sentința nr. 411 din 3 martie 2010 a. admis în parte cererea (precizată și

completată) în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice. A obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de

37.762,3 lei daune materiale și suma de 80.000 lei daune morale. A respins

cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata sumei de 40.162 lei

reprezentând daune materiale produse ca efect al luării în mod nelegal a

măsurii restrictive de libertate. A obligat pe pârât să plătească reclamantului

suma de 6.545 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că la data de 5 februarie 2005, D.N.A. a dispus începerea

urmăririi penale împotriva reclamantului D.Ș., subcomisar de poliție, pentru

infracțiunile de luare de mită și trafic de influență.

Prin Ordonanța din 20 aprilie 2005 s-a

luat împotriva reclamantului, în baza art. 143 și art. 145

1

C. proc.

pen., măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara pe o durată de 30 de

zile, măsură prelungită la 19 mai 2005 până la 17 iunie 2005.

Prin rechizitoriul D.N.A. din 13 iunie

2005 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată

a inculpatului D.Ș. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la șantaj.

Prin sentința penală nr. 46 din 11

octombrie 2006 a Curții de Apel Bacău, s-a dispus achitarea inculpatului D.Ș.,

în temeiul art. ll pct. 2 lit. a) cu referire la art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Prin decizia penală nr. 1814 din 2

aprilie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a casat sentința penală nr.

46/2006 și s-a decis trimiterea cauzei spre rejudecare.

Ulterior, prin sentința penală nr. 78

din 23 mai 2008 a Curții de Apel Bacău s-a dispus achitarea inculpatului D.Ș.

în temeiul art. ll pct. 2 lit. a) coroborat cu art. 10 lit. d) C. proc. pen.,

hotărâre definitivă prin decizia penală nr. 3309 din 20 octombrie 2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Tribunalul a constatat ca fiind

întemeiată în parte cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata

cheltuielilor de judecată efectuate în perioada 2005 - 2008 în procesele

penale, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998 C. civ. și art. 193 alin.

(6) C. proc. pen., din actele dosarului rezultând că reclamantul a suportat

cheltuieli în sumă de 35.762 lei reprezentând onorarii avocat, cheltuieli

ocazionate de transport, cazare, masă și cheltuieli cu taxe notariale.

Nu s-a acordat însă reclamantului onorariul

de avocat în sumă de 1.000 lei achitat în Dosarul nr. 20457/245/2009 al

Judecătoriei Iași, întrucât tribunalul a constatat că nu s-au produs dovezi din

care să rezulte admiterea cererii dedusă judecății, printr-o hotărâre

definitivă și irevocabilă, nefiind astfel întrunite condițiile art. 274 C.

proc. civ.

De asemenea, nu s-a acordat

reclamantului nici suma de 31.200 lei reprezentând echivalentul soldelor de

merit și premiilor de care nu a putut beneficia, nefiind probat de către parte

caracterul cert al respectivului prejudiciu, prin depunerea de dovezi

referitoare la cuantumul sumelor la care acesta era îndreptățit cu titlu de

soldă de merit și premii.

Tribunalul a constatat neîntemeiată și

cererea reclamantului privind daunele materiale în sumă de 40.162 lei, pretins

produse ca efect al luării în mod nelegal a măsurii restrictive de libertate.

Astfel, prima instanță a reținut că

reclamantul a pretins că în perioada concediului său de odihnă urma să se

deplaseze în Italia pentru a onora un contract de prestări servicii, daunele

fiindu-i produse urmare interdicției de a părăsi țara. A constatat însă că

aceste pretenții vin în contradicție cu prevederile legale în materie cuprinse

în Statutul Polițistului (Legea nr. 360/2002) care nu-i permit polițistului,

funcționar public civil, cu statut special, învestit cu exercițiul autorității

publice să încheie contracte civile pentru obținerea unor venituri suplimentare

celor salariale.

În ceea ce privește pretențiile

reclamantului privind acordarea daunelor morale, tribunalul le-a găsit în parte

întemeiate.

A constatat astfel că orice

restrângere adusă libertății persoanei în cadrul procedurilor judiciare urmată

de recunoașterea nevinovăției sale are semnificația unei erori judiciare în

înțelesul art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen.

Instanța de fond a reținut că

restrângerea libertății reclamantului, inculparea acestuia și supunerea la

procedurile judiciare timp de 3 ani i-au adus acestuia un prejudiciu moral

constând în lezarea onoarei, demnității, reputației, suferințe de ordin psihic

și atingeri ale vieții private, fiindu-i știrbită imaginea la locul de muncă,

în familie și, în general, în societate.

Aceste drepturi subiective

nepatrimoniale se bucură de ocrotire juridică potrivit art. 54 din Decretul nr.

31/1954, art. 26 din Constituție precum și dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor

Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 și ale Pactului Internațional cu

privire la drepturile civile și politice la care România a aderat la 9

decembrie 1974.

Cât privește echivalentul valoric al

daunelor morale, tribunalul a reținut că deși acestea nu sunt susceptibile de

comensurare bănească, în doctrina și în practica juridică s-a statuat în mod

constant că imposibilitatea evaluării în bani a prejudiciului moral nu implică

și imposibilitatea stabilirii cuantumului indemnizației de reparare.

Aprecierea prejudiciului moral se va

face în cauză după criterii nepatrimoniale proprii naturii prejudiciului, cum

ar fi: importanța valorilor morale lezate, durata și intensitatea durerilor

psihice, tulburările și neajunsurile suferite de victima prejudiciului moral.

În aprecierea importanței valorilor

morale lezate, tribunalul a avut în vedere vârsta reclamantului, profesia,

funcția, nivelul de pregătire și de cultură generală ale acestuia, întrucât

intensitatea prejudiciului moral depinde de valoarea nepatrimonială lezată, de

însemnătatea pe care o are pentru persoana lezată, de intensitatea cu care au

fost percepute consecințele vătămării.

Or, din caracterizările întocmite de superiori

și din ansamblul înscrisurilor dosarului, s-a relevat faptul că reclamantul a

avut o activitate profesională remarcabilă, evidențiindu-se și fiind recunoscut

ca având performanțe de excepție până la momentul demarării urmăririi penale

împotriva sa.

După începerea urmăririi penale a fost

pus la dispoziția unității în perioada 16 iunie 2005 - 1 decembrie 2008, i s-a

retras funcția de specialist I pe care o deținea în cadrul Biroului

Investigații Criminale, nu a mai avut posibilit. a)tea de a participa la

concursuri, fiind considerat o „rușine pentru poliție”.

S-a reținut, de asemenea, că tensiunea

psihică acumulată de-a lungul celor mai bine de 3 ani i-au provocat

reclamantului afecțiuni grave și ireversibile ale sănătății.

În considerarea acestora, tribunalul a

constatat ca fiind echitabil să-i acorde reclamantului daune morale în sumă de

80.000 lei (aproximativ 20.000 euro), cererea acestuia de acordare a sumei de

500.000 euro cu titlu de daune morale fiind apreciată de prima instanță a

constitui un izvor de îmbogățire fără just temei.

Soluția primei instanțe a fost

menținută de Curtea de Apel Iași, secția civilă si pentru cauze cu minori si de

familie, prin decizia nr. 133 din 1 octombrie 2010, prin care s-au respins ca

nefondate apelurile declarate de reclamant, de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția generală a finanțelor

publice a județului Iași și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași împotriva

sentinței tribunalului.

S-a constatat de către instanța de

apel că întrucât toate apelurile au vizat cuantumul daunelor morale și

materiale, urmează a le analiza împreună, argumentele respingerii acestora

fiind comune.

S-a reținut că în Codul de procedură

penală se admite că în activitatea autorităților judiciare se pot produce erori

judiciare, motiv pentru care s-a reglementat soluția de achitare care repune pe

inculpat în situația de dinainte de învinuire.

În cauză, reclamantul s-a aflat în

această situație, împotriva sa a fost luată o măsură restrictivă de libertate,

a fost trimis în judecată penală, iar prin hotărâre definitivă a fost achitat,

aceste aspecte fiind corect soluționate de instanța de fond și neapelate de

părți, în raport de dispozițiile art. 504 -507 C. proc. pen.

Referitor la daunele materiale solicitate,

curtea de apel a reținut că în mod corect, tribunalul a respins acordarea sumei

de 40.162 lei reprezentând câștigul ce l-ar fi realizat reclamantul, în baza

unei convenții civile, ca urmare a prestării unei munci în afara țării, în

perioada concediului de odihnă.

A constatat că măsura restrictivă

aplicată, respectiv interdicția de a părăsi țara, în perioada concediului de

odihnă (25 aprilie - 25 iunie 2005) nu putea să-i producă reclamantului

prejudiciul solicitat atâta timp cât îi era interzis, în calit. a)tea sa de

funcționar public civil cu statut special — Legea nr. 360/2002 - să încheie

convenții civile pentru obținerea de venituri suplimentare.

Același statut, stabilește prin art. 65

din Legea nr. 360/2002, modificată prin O.U.G. nr. 89/2003, repunerea

polițistului în situația anterioară cercetării, cu toate drepturile aferente

anterior achitării, iar în cauză, pentru perioada concediului de odihnă, s-au

acordat reclamantului drepturile bănești aferente respectivei perioade.

Referitor la neacordarea sumei de

31.200 lei reprezentând echivalentul soldelor de merit și premiilor de care nu

a putut beneficia, s-a constatat că tribunalul a procedat corect atâta timp cât

din actele și lucrările dosarului nu rezultă că în perioada celor 3 ani cât a durat

procedura judiciară s-au acordat asemenea sume celor cu o situație similară cu

cea a reclamantului și care a fost cuantumul acestora.

Cu privire la daunele morale, curtea

de apel a reținut ca fiind corectă acordarea acestora în temeiul art. 504 alin.

(2) și (3) C. proc. pen., fiind justă cuantificarea acestora, în raport de

toate circumstanțele cauzei și valorificând și practica judiciară națională și

europeană în materie.

S-a constatat că suma solicitată de

reclamant este excesivă și încalcă raportul de proporționalit. a)te față de

măsura nelegală luată, având un caracter nerezonabil.

S-a considerat că factorul prejudicial

se limitează la durata măsurilor restrictive, deoarece, ulterior, derularea

procesului penal, care s-a finalizat cu o soluție de achitare reprezintă o

cauză licită pentru care statul nu poate fi ținut să răspundă, indiferent de

consecințele pe plan moral, fizic și psihic pe care procesul le-ar fi putut

avea asupra persoanei în cauză.

S-a reținut că potrivit art. 506 C.

proc. pen., acțiunea penală poate fi introdusă în termen de 18 luni de la

rămânerea definitivă a hotărârii de achitare, termenul nul de prescripție fiind

respectat de reclamant (hotărârea de achitare fiind definitivă la 20 octombrie

2008, iar acțiunea introdusă la 22 iunie 2009).

Împotriva acestei ultime decizi au

declarat recursuri reclamantul, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția generală a finanțelor publice Iași și Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel lași.

Prin recursul declarat de reclamant,

întemeiat pe pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., s-a arătat că hotărârea

instanței de apel este greșită atât în ceea ce privește valorificarea

probatoriului, cât mai ales referitor la interpretarea și aplicarea legii.

În ceea ce privește suma de 31.200 lei

reprezentând echivalentul soldelor de merit și premiilor de care nu a putut

beneficia, recurentul a arătat că dovedirea caracterului cert al acestei sume a

fost făcută prin înscrisurile de la dosar, respectiv caracterizările depuse.

Referitor la cuantumul acestora, a precizat că s-a raportat la nivelul ultimei

solde de merit primite. A solicitat suplimentarea eventuală a probatoriului cu

înscrisuri prin care să se arate că salariați cu funcții similare au primit

sumele respective în acea perioadă.

Cu privire la suma de 40.162 lei

reprezentând daune materiale rezultate din neonorarea contractului de prestări

servicii în Italia, a considerat că raționamentul instanței nu este aplicabil

speței. A arătat astfel că scopul pentru care legiuitorul a prevăzut o asemenea

restricție este acela de a proteja societatea de o eventuală folosire a

autorității publice a funcționarului respectiv în încheierea unor convenții

civile și nu neapărat faptul că funcționarul nu ar avea dreptul la venituri

suplimentare, pentru că nimeni, nici măcar Constituția nu poate îngrădi acest

drept. A apreciat că această îngrădire este valabilă doar acolo unde

funcționarul public poate să-și exercite autoritatea sa, direct sau indirect,

adică pe teritoriul României.

A considerat abuzivă extrapolarea

prevederilor statutului de funcționar acolo unde legea respectivă nu este

aplicabilă, arătând că are libertatea de a-și folosi timpul de odihnă așa cum

își dorește, putându-se deplasa în afara țării, unde nu mai are calitatea de

funcționar public și unde dreptul de a munci, pe o perioadă limitată de timp,

nu-i este îngrădit.

A considera altfel ar însemna ca

prevederile Legii nr. 360/2002 să fie aplicabile raporturilor de drept civil

încheiate în Italia, ceea ce este imposibil conform principiului

teritorialității legii.

A precizat totodată că a tăcut dovada

cu înscrisuri, cu martori și cu planșe foto că și în concediul anterior celui

în discuție a prestat aceeași activitate contractuală, iar cuantumul acestor

daune materiale rezultă din contractul respectiv, depus la dosar.

În legătură cu daunele morale, a

arătat că soluția este injustă, atâta timp cât, pe de o parte, i-a fost

restricționată în mod nelegal libera circulație, iar pe de altă parte a fost

supus la cercetări prin care viața profesională și privată i-a fost perturbată,

începând cu încălcarea dreptului la confidențialitate, prin interceptarea

convorbirilor telefonice, prin restricționarea dreptului de a circula și

terminând cu oprobriu public la care a fost supus ca urmare a informațiilor

trimise de organul de anchetă, către media scrisă și audio - video.

A arătat că ceea ce se constată în

considerentele hotărârii este discordanța evidentă între aspectele reținute ca

fiind valori morale lezate și cuantumul compensației acordate, apreciind că și

dacă nu i s-ar fi admis integral solicitarea, având în vedere jurisprudența pe

plan național, cuantumul este mult prea mic, el nereprezentând nici măcar 10%

din suma cerută. A invocat cu titlu de jurisprudența hotărâri judecătorești.

A precizat că instanța de apel a

înlăturat greșit respectivul motiv de apel, iar instanța de fond a subevaluat

compensarea cu titlu de daune morale raportat la îngrădirea dreptului de

circulație timp de 2 luni, interceptarea convorbirilor telefonice timp de peste

120 zile, denigrarea profesională și publică pe nedrept, imposibilitatea

prezentării la concursuri și promovări profesionale pe perioada cât a fost

supus anchetei și judecății, pierderea funcției de specialist gradul I, pe

perioada anchetei și judecății, dobândirea de afecțiuni psihice, certificate cu

acte medicale, stresului cauzat atât lui cât și familiei sale, marginalizarea

socială care își produce efectele chiar și în prezent.

A arătat că instanța de apel a omis să

se pronunțe asupra criticii aduse soluției primei instanțe și anume aceea a

neacordării daunelor materiale la valoarea reactualizată conform coeficientului

de inflație, raportat la momentul când au fost efectuate și până când au fost

acordate cât și a dobânzilor legale pentru sumele respective.

Pentru toate aceste critici a

solicitat admiterea recursului și casarea hotărârilor pronunțate în cauză, iar

în rejudecarea fondului, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice Iași, prin

motivele de recurs, a criticat decizia atacată prin prisma dispozițiilor art. 304

pct. 7 și 8 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului și modificarea

deciziei atacate cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate.

A precizat că așa cum a arătat și în

cererea de apel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudență

constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei și

adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate, poziție care nu a

fost adoptată și de instanța de fond la stabilirea cuantumului daunelor morale

acordate reclamantului.

A exemplificat cu cauza K. când a fost

acordată suma de 3.000 euro pentru arestare nelegală și cu cauza C. când a fost

acordată suma de 12.000 euro, pentru arestare nelegală, or, în cauză,

reclamantului i s-a aplicat măsura de a nu părăsi țara pe o durată de 30 de

zile, în afară de trimiterea sa în judecată și cercetările la care a fost

supus, acesta fiind cel mai grav aspect procedural la care a fost supus pe

parcursul cercetărilor.

A precizat în plus că în România

există în prezent legi speciale care stabilesc niveluri ale despăgubirilor ce

se cuvin persoanelor deținute de fostul regim comunist, care au fost supuse la

torturi și la condiții de viață inumane și greu de imaginat, cazuri în care

atât instanțele europene cât și cele naționale nu acordă mai mult de 10.000

euro.

Prin motivele de recurs, Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel Iași a criticat soluția atacată sub aspectul greșitei

respingeri a apelului declarat de parchet, în condițiile în care acesta nu viza

exclusiv cuantumul daunelor morale și materiale, ci și stingerea dreptului

reclamantului, prin depășirea termenului în care trebuia formulată acțiunea în

pretenții, bazată pe luarea măsurii obligării de a nu părăsi țara, cu referire

la art. 506 alin. (2) C. proc. pen.

A arătat că nu a fost pus în discuție

dreptul reclamantului de a obține despăgubiri pentru prejudiciile datorate de

eroarea judiciară, ci tardivitatea acțiunii cu referire la termenul legal de 18

luni.

A precizat astfel că termenul prevăzut

de art. 506 C. proc. pen. începea să curgă de la expirarea termenului de 20

zile aferent plângerilor contra actelor procurorului, conform art. 275-278 din

cod, întrucât măsura preventivă se raporta la o acuzație față de care s-a

dispus scoaterea de sub urmărire penală prin rechizitoriu, iar legea de

procedură penală permite atacarea cu plângere și a soluțiilor de netrimitere în

judecată, dispuse prin rechizitoriu. Așa fiind - raportat la caracterul

nefondat al măsurii preventive - a devenit definitivă la expirarea termenului

de 20 de zile aplicabil soluției de scoatere de sub urmărire și nu la rămânerea

definitivă a hotărârii instanței, sesizată prin rechizitoriu.

Aceasta întrucât instanța a fost

sesizată doar cu faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată,

neputându-se interpreta că soluția de scoatere de sub urmărire, neatacată sau

neinfirmată și tară ca procesul penal să comporte o extindere pentru faptele ce

au determinat scoaterea de sub urmărire, ar fi rămas definitivă prin hotărârea

instanței asupra unui fond ce nu a inclus și infracțiunile față de care nu s-a

trimis în judecată.

A arătat că acest aspect a fost

invocat în motivele de apel, enumerate în motivarea deciziei, tară însă ca

instanța să răspundă excepției invocate, în sensul criticii dezvoltate și anume

că acțiunea izvorâtă din restrângerea libertății persoanei și cea bazată pe

trimiterea în judecată trebuie privite distinct și au termene distincte, iar în

concluziile scrise depuse s-a argumentat de ce aceste acțiuni aveau fundament

și termene procesuale distincte.

Or, însăși instanța de apel, la finele

considerentelor hotărârii, a admis că fundamentul despăgubirii stă în măsura

preventivă și nu în derularea procesului penal, fiind evident că a apreciat că

dreptul la despăgubiri și corelativ obligația statului la dezdăunare izvorăște

doar din măsura preventivă și nu din procesul penal în sine, definit ca o

„cauză licită”.

În privința daunelor ca și cuantum și

temei de drept, recurentul a arătat, referitor la cele morale, că sunt supuse

reparației, în condițiile art. 504 și următoarele C. proc. pen., acele

prejudicii morale ce pot fi puse în legătură cu o condamnare definitivă,

desființată urmare rejudecării și finalizată prin achitare sau cele care sunt

urmarea privării de libertate sau restrângerii libertății.

Nu fac obiectul dezdăunării acele

prejudicii morale ce ar rezulta din desfășurarea normală a procedurii judiciare

penale, chiar soldată cu achitarea sau scoaterea de sub urmărire, legea

prevăzând principiul prezumției de nevinovăție.

încălcarea acestei prezumții de către

instituții, inclusiv de cei care instrumentează procesul penal poate antrena

răspunderea celor vinovați dar nu a statului în condițiile art. 504 C. proc.

pen.

În cauză, dimensionarea prejudiciului

moral urmează a fi făcut, în opinia recurentului, numai raportat la natura și

întinderea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara nu și la efectele

desfășurării procedurii judiciare în perioada 2005 - 2008, întrucât nu se

regăsesc în dispozițiile art. 504 - 507 C. proc. pen., ca și criterii și

fundament al răspunderii, desfășurarea procesului penal în sine, ci doar

privarea sau restrângerea libertății sau condamnarea definitivă, urmată de

achitare în rejudecare.

Instanța de apel a menținut cuantumul

sumelor stabilite de instanța de fond, dar acesta a fost apreciat de tribunal

ca aferent atât măsurii preventive, cât și procesului penal în sine, văzut în

manieră cumulată, aspect care rezultă din motivarea sentinței.

A arătat că este nefondată hotărârea

instanței de apel care a menținut același cuantum acordat la fond, deși a

limitat temeiul faptic al daunelor morale doar la măsura preventivă și nu la

întregul proces penal.

Pentru considerentele expuse, a

solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și constatarea stingerii

dreptului la acțiune, iar în subsidiar, reducerea daunelor acordate.

Recursul reclamantului este nefondat,

în considerarea argumentelor ce succed.

Nu pot fi primite susținerile

recurentului referitoare la greșita neacordare a sumei de 31.200 lei

reprezentând echivalentul soldelor de merit și premiilor de care nu a putut

beneficia, caracterul cert al acestei sume nefiind probat prin înscrisurile de

la dosar, respectiv caracterizările depuse, în condițiile în care instanțele

fondului au statuat că din actele și lucrările dosarului nu rezultă că în

perioada celor 3 ani, cât a durat procedura judiciară, s-au acordat asemenea

sume persoanelor cu o situație similară cu cea a reclamantului și care a fost

cuantumul acestora.

De altfel, prin chiar motivele de

recurs, referitor la cuantumul acestora, reclamantul a precizat că s-a raportat

la nivelul ultimei solde de merit primită și a solicitat suplimentarea

eventuală a probatoriului cu înscrisuri prin care să se arate că salariați cu

funcții similare au primit sumele respective în acea perioadă, fără a face însă

în concret respectiva dovadă.

În ceea ce privește motivele de recurs

prin care se critică neacordarea sumei de 40.162 lei reprezentând daune

materiale rezultate din neonorarea contractului de prestări servicii în Italia,

se reține că nici acestea nu sunt întemeiate.

Având în vedere statutul special al

reclamantului, respectiv acela de funcționar public civil (polițist), acestuia

îi era interzis să încheie convenții civile de prestări servicii pentru

obținerea unor venituri suplimentare celor salariale, indiferent de locul

executării acestora (în țară sau în străinătate), potrivit prevederilor Legii nr.

360/2002.

In plus, așa zisul prejudiciu cauzat

de neîncheierea de către reclamant a contractului de prestări servicii în

Italia nu are un caracter cert, pentru a fi întrunite condițiile răspunderii

civile delictuale, în raport de dispozițiile Codului civil.

Nu pot fi. primite nici criticile

recurentului - reclamant referitoare la cuantumul derizoriu al daunelor morale,

în raport de valorile lezate.

Potrivit dispozițiilor art. 505 alin.

(1) C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparației se ține seama de

restrângerea de libertate suportată, precum și de consecințele produse asupra

persoanei ori asupra familiei celui a cărui libertate a fost restrânsă.

Se reține deci că legiuitorul român a

stabilit criterii pentru stabilirea întinderii reparației, urmând ca la

cuantificarea acestora, judecătorul chemat să aplice legea, să aibă în vedere

natura valorii sociale lezate, durata în timp a încălcării dreptului ocrotit,

persoana celui care a suferit o îngrădire a drepturilor garantate de lege,

imaginea acestuia față de sine și în societate, etc.

Un mecanism similar de analiză este

adoptat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, atunci când

stabilește cuantumul despăgubirilor datorate de stat pentru încălcarea unui drept

garantat de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, "statuează în echitate", considerând ca fiind

întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri bănești pentru prejudiciul

moral și fizic suferit pe perioada restrângerii de libertate.

Daunele morale repară prejudiciile ce

constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalit. a)tea umană,

valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și

integritatea sa corporală, la cinste, la demnitate și onoare, prestigiu

profesional și alte valori similare.

În ceea ce privește cuantificarea

prejudiciului moral, acesta se stabilește, după cum s-a arătat, ca urmare a

aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la

consecințele negative suferite de cei în cauză în plan fizic și psihic,

importanța valorilor lezate și măsura în care au fost lezate, intensitatea

percepției consecințelor vătămării, măsura în care a fost afectată situația

familială, profesională și socială.

Or, în speță, în raport de durata

măsurii restrictive și de consecințele pe care aceasta le-a avut asupra

reclamantului, sub toate aspectele avute în vedere mai sus, se reține că nu se

justifică majorarea cuantumului daunelor morale.

Referitor la motivul de recurs privind

omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra criticii referitoare la

neacordarea de către tribunal a daunelor materiale la valoarea reactualizată,

conform coeficientului de inflatie, se reține că reclamantul a renunțat, în

ședința publică din 22 iunie 2011, la judecata acestuia.

Recursurile pârâtului si Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel Iași sunt întemeiate, sub aspectul criticilor comune

referitoare la cuantumul daunelor morale.

Se reține totodată că parte dintre

motivele formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția generală a finanțelor publice Iași nu pot fi încadrate în cele

prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Se constată că atât instanța de apel,

cât și prima instanță nu au fost preocupate de principiul echității în

determinarea cuantumului sumei acordate cu titlu de daune morale și nu au avut

în vedere stabilirea unui just echilibru între prejudiciul suferit și reparația

acordată, precum și situația specială în care s-a aflat reclamantul, ceea ce

include toate condițiile impuse de lege pentru acordarea despăgubirilor.

Scopul acordării daunelor morale

constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacții morale pentru

suferințe de același ordin, iar nu a unei satisfacții patrimoniale.

Este motivul pentru care aprecierea

unor asemenea daune se realizează în echitate și păstrând principiul

proporționalității și justului echilibru între natura valorilor lezate și

sumele acordate.

Fiind vorba de prejudicii morale ele

nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât valorile

ocrotite nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între

natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial al

despăgubirii.

Faptul că reparația trebuie să fie una

echitabilă presupune că nu se poate ignora natura valorilor nesocotite dar și

că ea nu se poate constitui în temei al îmbogățirii, întrucât, în caz contrar,

s-ar deturna finalit. a)tea acordării unor astfel de daune, care, așa cum s-a

menționat, trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv și moral.

Prin urmare, chiar dacă valorile

morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme

concrete de manifestare, iar instanța are posibilit. a)tea să aprecieze

intensitatea și gravitatea lor și să stabilească, dacă și în ce cuantum, o sumă

de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

În raport de acestea, de perioada cât

reclamantului i-a fost restricționată libera circulație prin interdicția de a

părăsi țara, de suferințele încercate de acesta urmare acestei măsuri, ținând

seama și de consecințele produse ulterior în viața părții, pe plan social și

profesional, Înalta Curte constată că daunele morale acordate de prima instanță

și menținute în apel, nu respectă funcția compensatorie morală ce trebuie dată

unor astfel de despăgubiri.

Sunt întemeiate astfel criticile

vizând necesitatea stabilirii daunelor cu respectarea principiilor echității și

proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, precum și cele referitoare

la menținerea eronată de către curtea de apel a aceluiași cuantum acordat la

fond, deși a limitat temeiul faptic al daunelor morale doar la măsura

preventivă și nu la întregul proces penal.

Se reține că același principiu, al

statuării în echitate în legătură cu daunele morale pretinse pentru încălcarea

unor drepturi fundamentale protejate de Convenție se desprinde și din

jurisprudența instanței de contencios european.

Pentru aceste considerente, statuând

în echitate și respectând principiul justului echilibru între natura valorilor

lezate și sumele acordate, între interesul particular și cel general, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor admite recursurile

declarate de pârât și de Ministerul Public, se va modifica în parte decizia și

se va schimba în parte sentința, în sensul stabilirii cuantumului daunelor

morale la 40.000 lei.

Nu pot fi primite însă criticile

recurentului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași referitoare la stingerea

dreptului la acțiune, prin împlinirea termenului de prescripție prevăzut de art.

506 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, în mod corect s-a reținut de

către instanța de apel că termenul de 18 luni, prevăzut de textul de lege

menționat, de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare, în speță 20

octombrie 2008 a fost respectat de către reclamant, care a formulat cererea de

chemare în judecată la 22 iunie 2009.

Din interpretarea dispozițiilor art. 275-278

C. proc. pen. nu rezultă, așa cum susține recurentul, posibilit. a)tea atacării

separat a soluției de netrimitere în judecată, motivat de faptul că în speță,

instanța a fost sesizată doar cu faptele pentru care s-a dispus trimiterea în

judecată, fără a include și infracțiunile care nu au fost trimise în judecată.

Termenul de 20 de zile prevăzut de art.

278 C. proc. pen. pentru atacarea, prin plângere, a rezoluției de neîncepere a

urmării penale sau al ordonanței ori, după caz, al rezoluției de clasare, de

scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale și care

curge de la comunicarea copiei de pe ordonanță sau rezoluție persoanelor

interesate nu operează în cauză, în condițiile în care reclamantul a fost

trimis în judecată, deși pentru săvârșirea unei alte infracțiuni decât cele

pentru care s-a dispus începerea urmării penale.

De altfel, în condițiile în care criticile

din recursul Parchetului nu au vizat o eventuală neîndeplinke a condițiilor

erorii judiciare, în sensul art. 504 C. proc. pen., acesta nu se poate raporta

și nu poate pretinde o altă dată de la care să fi început a curge termenul de

prescripție specială decât cea prevăzută de art. 506 C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, va fi

respins ca nefondat recursul reclamantului și vor fi admise recursurile

declarate de pârât și de Ministerul Public, va fi modificată în parte decizia

atacată, în sensul că vor fi admise apelurile declarate de respectivele părți

împotriva sentinței tribunalului, care va fi schimbată în parte cu stabilirea

cuantumului daunelor morale la 40.000 lei, păstrându-se celelalte dispoziții

ale sentinței și deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul D.Ș. împotriva deciziei nr. 133 din 1 octombrie 2010 a

Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Admite recursurile declarate de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală

a finanțelor publice Iași și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Iași împotriva aceleiași decizii.

Modifică în parte decizia.

Admite apelurile declarate de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a

finanțelor publice Iași și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Tribunalul Iași împotriva sentinței nr. 411 din 3 martie 2010 a Tribunalului

Iași, secția civilă.

Schimbă sentința în parte, în sensul

că stabilește cuantumul daunelor morale la suma de 40.000 lei.

Păstrează celelalte dispoziții ale

sentinței și deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

29 iunie 2011.