ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5567/2011

Asupra recursurilor constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la data de 22 iunie 2009, D.Ș. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 41.515 lei cheltuieli de judecată ocazionate de procesul penal în care a fost inculpat în mod nelegal de săvârșirea unor fapte penale, la plata sumei de 40.162 lei reprezentând daune materiale produse reclamantului ca efect al luării în mod nelegal a măsurii restrictive de libertate de a părăsi țara în cursul urmăririi penale desfășurate în Dosarul nr. 3/P/2005 al P.N.A. Iași și la plata sumei de 200.000 lei reprezentând daune morale.

La 2 septembrie 2009, reclamantul și-aprecizat și completat acțiunea, în sensul că suma solicitată cu titlu de daune morale este în cuantum de 500.000 euro, respectiv echivalentul a 2.000.000 lei și nu de 200.000 lei cum greșit s-a menționat prin cererea de chemare în judecată și că își majorează cuantumul daunelor materiale solicitate cu suma totală de 32.200 lei, din care 1.000 lei reprezintă onorariu avocat în Dosarul nr. 20457/245/2009 având ca obiect ștergerea mențiunilor efectuate în fișele de evidență ale instituțiilor publice, ca urmare a interdicției de a părăsi țara, iar suma de 31.200 lei reprezentând echivalentul soldelor de merit și a premiilor, drepturi salariale de care nu a putut beneficia pe perioada indisponibilizării sale.

Tribunalul Iași, secția civilă, prin sentința nr. 411 din 3 martie 2010 a. admis în parte cererea (precizată și completată) în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 37.762,3 lei daune materiale și suma de 80.000 lei daune morale. A respins cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata sumei de 40.162 lei reprezentând daune materiale produse ca efect al luării în mod nelegal a măsurii restrictive de libertate. A obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 6.545 lei cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că la data de 5 februarie 2005, D.N.A. a dispus începerea urmăririi penale împotriva reclamantului D.Ș., subcomisar de poliție, pentru infracțiunile de luare de mită și trafic de influență.

Prin Ordonanța din 20 aprilie 2005 s-a luat împotriva reclamantului, în baza art. 143 și art. 145 1 C. proc. pen., măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara pe o durată de 30 de zile, măsură prelungită la 19 mai 2005 până la 17 iunie 2005. Prin rechizitoriul D.N.A. din 13 iunie 2005 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului D.Ș. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la șantaj. Prin sentința penală nr. 46 din 11 octombrie 2006 a Curții de Apel Bacău, s-a dispus achitarea inculpatului D.Ș., în temeiul art. ll pct. 2 lit. a) cu referire la art. 10 lit. a) C. proc. pen. Prin decizia penală nr. 1814 din 2 aprilie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a casat sentința penală nr. 46/2006 și s-a decis trimiterea cauzei spre rejudecare.

Ulterior, prin sentința penală nr. 78 din 23 mai 2008 a Curții de Apel Bacău s-a dispus achitarea inculpatului D.Ș. în temeiul art. ll pct. 2 lit. a) coroborat cu art. 10 lit. d) C. proc. pen., hotărâre definitivă prin decizia penală nr. 3309 din 20 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Tribunalul a constatat ca fiind întemeiată în parte cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în perioada 2005 - 2008 în procesele penale, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998 C. civ. și art. 193 alin. (6) C. proc. pen., din actele dosarului rezultând că reclamantul a suportat cheltuieli în sumă de 35.762 lei reprezentând onorarii avocat, cheltuieli ocazionate de transport, cazare, masă și cheltuieli cu taxe notariale.

Nu s-a acordat însă reclamantului onorariul de avocat în sumă de 1.000 lei achitat în Dosarul nr. 20457/245/2009 al Judecătoriei Iași, întrucât tribunalul a constatat că nu s-au produs dovezi din care să rezulte admiterea cererii dedusă judecății, printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, nefiind astfel întrunite condițiile art. 274 C. proc. civ. De asemenea, nu s-a acordat reclamantului nici suma de 31.200 lei reprezentând echivalentul soldelor de merit și premiilor de care nu a putut beneficia, nefiind probat de către parte caracterul cert al respectivului prejudiciu, prin depunerea de dovezi referitoare la cuantumul sumelor la care acesta era îndreptățit cu titlu de soldă de merit și premii.

Tribunalul a constatat neîntemeiată și cererea reclamantului privind daunele materiale în sumă de 40.162 lei, pretins produse ca efect al luării în mod nelegal a măsurii restrictive de libertate. Astfel, prima instanță a reținut că reclamantul a pretins că în perioada concediului său de odihnă urma să se deplaseze în Italia pentru a onora un contract de prestări servicii, daunele fiindu-i produse urmare interdicției de a părăsi țara. A constatat însă că aceste pretenții vin în contradicție cu prevederile legale în materie cuprinse în Statutul Polițistului (Legea nr. 360/2002) care nu-i permit polițistului, funcționar public civil, cu statut special, învestit cu exercițiul autorității publice să încheie contracte civile pentru obținerea unor venituri suplimentare celor salariale.

În ceea ce privește pretențiile reclamantului privind acordarea daunelor morale, tribunalul le-a găsit în parte întemeiate. A constatat astfel că orice restrângere adusă libertății persoanei în cadrul procedurilor judiciare urmată de recunoașterea nevinovăției sale are semnificația unei erori judiciare în înțelesul art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen. Instanța de fond a reținut că restrângerea libertății reclamantului, inculparea acestuia și supunerea la procedurile judiciare timp de 3 ani i-au adus acestuia un prejudiciu moral constând în lezarea onoarei, demnității, reputației, suferințe de ordin psihic și atingeri ale vieții private, fiindu-i știrbită imaginea la locul de muncă, în familie și, în general, în societate.

Aceste drepturi subiective nepatrimoniale se bucură de ocrotire juridică potrivit art. 54 din Decretul nr. 31/1954, art. 26 din Constituție precum și dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 și ale Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice la care România a aderat la 9 decembrie 1974. Cât privește echivalentul valoric al daunelor morale, tribunalul a reținut că deși acestea nu sunt susceptibile de comensurare bănească, în doctrina și în practica juridică s-a statuat în mod constant că imposibilitatea evaluării în bani a prejudiciului moral nu implică și imposibilitatea stabilirii cuantumului indemnizației de reparare. Aprecierea prejudiciului moral se va face în cauză după criterii nepatrimoniale proprii naturii prejudiciului, cum ar fi: importanța valorilor morale lezate, durata și intensitatea durerilor psihice, tulburările și neajunsurile suferite de victima prejudiciului moral.

În aprecierea importanței valorilor morale lezate, tribunalul a avut în vedere vârsta reclamantului, profesia, funcția, nivelul de pregătire și de cultură generală ale acestuia, întrucât intensitatea prejudiciului moral depinde de valoarea nepatrimonială lezată, de însemnătatea pe care o are pentru persoana lezată, de intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării. Or, din caracterizările întocmite de superiori și din ansamblul înscrisurilor dosarului, s-a relevat faptul că reclamantul a avut o activitate profesională remarcabilă, evidențiindu-se și fiind recunoscut ca având performanțe de excepție până la momentul demarării urmăririi penale împotriva sa. După începerea urmăririi penale a fost pus la dispoziția unității în perioada 16 iunie 2005 - 1 decembrie 2008, i s-a retras funcția de specialist I pe care o deținea în cadrul Biroului Investigații Criminale, nu a mai avut posibilit.

a)tea de a participa la concursuri, fiind considerat o „rușine pentru poliție”. S-a reținut, de asemenea, că tensiunea psihică acumulată de-a lungul celor mai bine de 3 ani i-au provocat reclamantului afecțiuni grave și ireversibile ale sănătății. În considerarea acestora, tribunalul a constatat ca fiind echitabil să-i acorde reclamantului daune morale în sumă de 80.000 lei (aproximativ 20.000 euro), cererea acestuia de acordare a sumei de 500.000 euro cu titlu de daune morale fiind apreciată de prima instanță a constitui un izvor de îmbogățire fără just temei.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Iași, secția civilă si pentru cauze cu minori si de familie, prin decizia nr. 133 din 1 octombrie 2010, prin care s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamant, de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția generală a finanțelor publice a județului Iași și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași împotriva sentinței tribunalului. S-a constatat de către instanța de apel că întrucât toate apelurile au vizat cuantumul daunelor morale și materiale, urmează a le analiza împreună, argumentele respingerii acestora fiind comune. S-a reținut că în Codul de procedură penală se admite că în activitatea autorităților judiciare se pot produce erori judiciare, motiv pentru care s-a reglementat soluția de achitare care repune pe inculpat în situația de dinainte de învinuire.

În cauză, reclamantul s-a aflat în această situație, împotriva sa a fost luată o măsură restrictivă de libertate, a fost trimis în judecată penală, iar prin hotărâre definitivă a fost achitat, aceste aspecte fiind corect soluționate de instanța de fond și neapelate de părți, în raport de dispozițiile art. 504 -507 C. proc. pen. Referitor la daunele materiale solicitate, curtea de apel a reținut că în mod corect, tribunalul a respins acordarea sumei de 40.162 lei reprezentând câștigul ce l-ar fi realizat reclamantul, în baza unei convenții civile, ca urmare a prestării unei munci în afara țării, în perioada concediului de odihnă. A constatat că măsura restrictivă aplicată, respectiv interdicția de a părăsi țara, în perioada concediului de odihnă (25 aprilie - 25 iunie 2005) nu putea să-i producă reclamantului prejudiciul solicitat atâta timp cât îi era interzis, în calit.

a)tea sa de funcționar public civil cu statut special — Legea nr. 360/2002 - să încheie convenții civile pentru obținerea de venituri suplimentare. Același statut, stabilește prin art. 65 din Legea nr. 360/2002, modificată prin O.U.G. nr. 89/2003, repunerea polițistului în situația anterioară cercetării, cu toate drepturile aferente anterior achitării, iar în cauză, pentru perioada concediului de odihnă, s-au acordat reclamantului drepturile bănești aferente respectivei perioade. Referitor la neacordarea sumei de 31.200 lei reprezentând echivalentul soldelor de merit și premiilor de care nu a putut beneficia, s-a constatat că tribunalul a procedat corect atâta timp cât din actele și lucrările dosarului nu rezultă că în perioada celor 3 ani cât a durat procedura judiciară s-au acordat asemenea sume celor cu o situație similară cu cea a reclamantului și care a fost cuantumul acestora.

Cu privire la daunele morale, curtea de apel a reținut ca fiind corectă acordarea acestora în temeiul art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., fiind justă cuantificarea acestora, în raport de toate circumstanțele cauzei și valorificând și practica judiciară națională și europeană în materie. S-a constatat că suma solicitată de reclamant este excesivă și încalcă raportul de proporționalit. a)te față de măsura nelegală luată, având un caracter nerezonabil. S-a considerat că factorul prejudicial se limitează la durata măsurilor restrictive, deoarece, ulterior, derularea procesului penal, care s-a finalizat cu o soluție de achitare reprezintă o cauză licită pentru care statul nu poate fi ținut să răspundă, indiferent de consecințele pe plan moral, fizic și psihic pe care procesul le-ar fi putut avea asupra persoanei în cauză.

S-a reținut că potrivit art. 506 C. proc. pen., acțiunea penală poate fi introdusă în termen de 18 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare, termenul nul de prescripție fiind respectat de reclamant (hotărârea de achitare fiind definitivă la 20 octombrie 2008, iar acțiunea introdusă la 22 iunie 2009). Împotriva acestei ultime decizi au declarat recursuri reclamantul, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice Iași și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel lași. Prin recursul declarat de reclamant, întemeiat pe pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., s-a arătat că hotărârea instanței de apel este greșită atât în ceea ce privește valorificarea probatoriului, cât mai ales referitor la interpretarea și aplicarea legii.

În ceea ce privește suma de 31.200 lei reprezentând echivalentul soldelor de merit și premiilor de care nu a putut beneficia, recurentul a arătat că dovedirea caracterului cert al acestei sume a fost făcută prin înscrisurile de la dosar, respectiv caracterizările depuse. Referitor la cuantumul acestora, a precizat că s-a raportat la nivelul ultimei solde de merit primite. A solicitat suplimentarea eventuală a probatoriului cu înscrisuri prin care să se arate că salariați cu funcții similare au primit sumele respective în acea perioadă. Cu privire la suma de 40.162 lei reprezentând daune materiale rezultate din neonorarea contractului de prestări servicii în Italia, a considerat că raționamentul instanței nu este aplicabil speței.

A arătat astfel că scopul pentru care legiuitorul a prevăzut o asemenea restricție este acela de a proteja societatea de o eventuală folosire a autorității publice a funcționarului respectiv în încheierea unor convenții civile și nu neapărat faptul că funcționarul nu ar avea dreptul la venituri suplimentare, pentru că nimeni, nici măcar Constituția nu poate îngrădi acest drept. A apreciat că această îngrădire este valabilă doar acolo unde funcționarul public poate să-și exercite autoritatea sa, direct sau indirect, adică pe teritoriul României. A considerat abuzivă extrapolarea prevederilor statutului de funcționar acolo unde legea respectivă nu este aplicabilă, arătând că are libertatea de a-și folosi timpul de odihnă așa cum își dorește, putându-se deplasa în afara țării, unde nu mai are calitatea de funcționar public și unde dreptul de a munci, pe o perioadă limitată de timp, nu-i este îngrădit.

A considera altfel ar însemna ca prevederile Legii nr. 360/2002 să fie aplicabile raporturilor de drept civil încheiate în Italia, ceea ce este imposibil conform principiului teritorialității legii. A precizat totodată că a tăcut dovada cu înscrisuri, cu martori și cu planșe foto că și în concediul anterior celui în discuție a prestat aceeași activitate contractuală, iar cuantumul acestor daune materiale rezultă din contractul respectiv, depus la dosar.

În legătură cu daunele morale, a arătat că soluția este injustă, atâta timp cât, pe de o parte, i-a fost restricționată în mod nelegal libera circulație, iar pe de altă parte a fost supus la cercetări prin care viața profesională și privată i-a fost perturbată, începând cu încălcarea dreptului la confidențialitate, prin interceptarea convorbirilor telefonice, prin restricționarea dreptului de a circula și terminând cu oprobriu public la care a fost supus ca urmare a informațiilor trimise de organul de anchetă, către media scrisă și audio - video. A arătat că ceea ce se constată în considerentele hotărârii este discordanța evidentă între aspectele reținute ca fiind valori morale lezate și cuantumul compensației acordate, apreciind că și dacă nu i s-ar fi admis integral solicitarea, având în vedere jurisprudența pe plan național, cuantumul este mult prea mic, el nereprezentând nici măcar 10% din suma cerută.

A invocat cu titlu de jurisprudența hotărâri judecătorești. A precizat că instanța de apel a înlăturat greșit respectivul motiv de apel, iar instanța de fond a subevaluat compensarea cu titlu de daune morale raportat la îngrădirea dreptului de circulație timp de 2 luni, interceptarea convorbirilor telefonice timp de peste 120 zile, denigrarea profesională și publică pe nedrept, imposibilitatea prezentării la concursuri și promovări profesionale pe perioada cât a fost supus anchetei și judecății, pierderea funcției de specialist gradul I, pe perioada anchetei și judecății, dobândirea de afecțiuni psihice, certificate cu acte medicale, stresului cauzat atât lui cât și familiei sale, marginalizarea socială care își produce efectele chiar și în prezent.

A arătat că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra criticii aduse soluției primei instanțe și anume aceea a neacordării daunelor materiale la valoarea reactualizată conform coeficientului de inflație, raportat la momentul când au fost efectuate și până când au fost acordate cât și a dobânzilor legale pentru sumele respective. Pentru toate aceste critici a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârilor pronunțate în cauză, iar în rejudecarea fondului, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice Iași, prin motivele de recurs, a criticat decizia atacată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ. A solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate. A precizat că așa cum a arătat și în cererea de apel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudență constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei și adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate, poziție care nu a fost adoptată și de instanța de fond la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate reclamantului. A exemplificat cu cauza K. când a fost acordată suma de 3.000 euro pentru arestare nelegală și cu cauza C. când a fost acordată suma de 12.000 euro, pentru arestare nelegală, or, în cauză, reclamantului i s-a aplicat măsura de a nu părăsi țara pe o durată de 30 de zile, în afară de trimiterea sa în judecată și cercetările la care a fost supus, acesta fiind cel mai grav aspect procedural la care a fost supus pe parcursul cercetărilor.

A precizat în plus că în România există în prezent legi speciale care stabilesc niveluri ale despăgubirilor ce se cuvin persoanelor deținute de fostul regim comunist, care au fost supuse la torturi și la condiții de viață inumane și greu de imaginat, cazuri în care atât instanțele europene cât și cele naționale nu acordă mai mult de 10.000 euro. Prin motivele de recurs, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași a criticat soluția atacată sub aspectul greșitei respingeri a apelului declarat de parchet, în condițiile în care acesta nu viza exclusiv cuantumul daunelor morale și materiale, ci și stingerea dreptului reclamantului, prin depășirea termenului în care trebuia formulată acțiunea în pretenții, bazată pe luarea măsurii obligării de a nu părăsi țara, cu referire la art. 506 alin. (2) C. proc.

pen. A arătat că nu a fost pus în discuție dreptul reclamantului de a obține despăgubiri pentru prejudiciile datorate de eroarea judiciară, ci tardivitatea acțiunii cu referire la termenul legal de 18 luni. A precizat astfel că termenul prevăzut de art. 506 C. proc. pen. începea să curgă de la expirarea termenului de 20 zile aferent plângerilor contra actelor procurorului, conform art. 275-278 din cod, întrucât măsura preventivă se raporta la o acuzație față de care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală prin rechizitoriu, iar legea de procedură penală permite atacarea cu plângere și a soluțiilor de netrimitere în judecată, dispuse prin rechizitoriu. Așa fiind - raportat la caracterul nefondat al măsurii preventive - a devenit definitivă la expirarea termenului de 20 de zile aplicabil soluției de scoatere de sub urmărire și nu la rămânerea definitivă a hotărârii instanței, sesizată prin rechizitoriu.

Aceasta întrucât instanța a fost sesizată doar cu faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, neputându-se interpreta că soluția de scoatere de sub urmărire, neatacată sau neinfirmată și tară ca procesul penal să comporte o extindere pentru faptele ce au determinat scoaterea de sub urmărire, ar fi rămas definitivă prin hotărârea instanței asupra unui fond ce nu a inclus și infracțiunile față de care nu s-a trimis în judecată. A arătat că acest aspect a fost invocat în motivele de apel, enumerate în motivarea deciziei, tară însă ca instanța să răspundă excepției invocate, în sensul criticii dezvoltate și anume că acțiunea izvorâtă din restrângerea libertății persoanei și cea bazată pe trimiterea în judecată trebuie privite distinct și au termene distincte, iar în concluziile scrise depuse s-a argumentat de ce aceste acțiuni aveau fundament și termene procesuale distincte.

Or, însăși instanța de apel, la finele considerentelor hotărârii, a admis că fundamentul despăgubirii stă în măsura preventivă și nu în derularea procesului penal, fiind evident că a apreciat că dreptul la despăgubiri și corelativ obligația statului la dezdăunare izvorăște doar din măsura preventivă și nu din procesul penal în sine, definit ca o „cauză licită”. În privința daunelor ca și cuantum și temei de drept, recurentul a arătat, referitor la cele morale, că sunt supuse reparației, în condițiile art. 504 și următoarele C. proc. pen., acele prejudicii morale ce pot fi puse în legătură cu o condamnare definitivă, desființată urmare rejudecării și finalizată prin achitare sau cele care sunt urmarea privării de libertate sau restrângerii libertății.

Nu fac obiectul dezdăunării acele prejudicii morale ce ar rezulta din desfășurarea normală a procedurii judiciare penale, chiar soldată cu achitarea sau scoaterea de sub urmărire, legea prevăzând principiul prezumției de nevinovăție. încălcarea acestei prezumții de către instituții, inclusiv de cei care instrumentează procesul penal poate antrena răspunderea celor vinovați dar nu a statului în condițiile art. 504 C. proc. pen. În cauză, dimensionarea prejudiciului moral urmează a fi făcut, în opinia recurentului, numai raportat la natura și întinderea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara nu și la efectele desfășurării procedurii judiciare în perioada 2005 - 2008, întrucât nu se regăsesc în dispozițiile art. 504 - 507 C. proc.

pen., ca și criterii și fundament al răspunderii, desfășurarea procesului penal în sine, ci doar privarea sau restrângerea libertății sau condamnarea definitivă, urmată de achitare în rejudecare. Instanța de apel a menținut cuantumul sumelor stabilite de instanța de fond, dar acesta a fost apreciat de tribunal ca aferent atât măsurii preventive, cât și procesului penal în sine, văzut în manieră cumulată, aspect care rezultă din motivarea sentinței. A arătat că este nefondată hotărârea instanței de apel care a menținut același cuantum acordat la fond, deși a limitat temeiul faptic al daunelor morale doar la măsura preventivă și nu la întregul proces penal. Pentru considerentele expuse, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și constatarea stingerii dreptului la acțiune, iar în subsidiar, reducerea daunelor acordate.

Recursul reclamantului este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed. Nu pot fi primite susținerile recurentului referitoare la greșita neacordare a sumei de 31.200 lei reprezentând echivalentul soldelor de merit și premiilor de care nu a putut beneficia, caracterul cert al acestei sume nefiind probat prin înscrisurile de la dosar, respectiv caracterizările depuse, în condițiile în care instanțele fondului au statuat că din actele și lucrările dosarului nu rezultă că în perioada celor 3 ani, cât a durat procedura judiciară, s-au acordat asemenea sume persoanelor cu o situație similară cu cea a reclamantului și care a fost cuantumul acestora.

De altfel, prin chiar motivele de recurs, referitor la cuantumul acestora, reclamantul a precizat că s-a raportat la nivelul ultimei solde de merit primită și a solicitat suplimentarea eventuală a probatoriului cu înscrisuri prin care să se arate că salariați cu funcții similare au primit sumele respective în acea perioadă, fără a face însă în concret respectiva dovadă. În ceea ce privește motivele de recurs prin care se critică neacordarea sumei de 40.162 lei reprezentând daune materiale rezultate din neonorarea contractului de prestări servicii în Italia, se reține că nici acestea nu sunt întemeiate. Având în vedere statutul special al reclamantului, respectiv acela de funcționar public civil (polițist), acestuia îi era interzis să încheie convenții civile de prestări servicii pentru obținerea unor venituri suplimentare celor salariale, indiferent de locul executării acestora (în țară sau în străinătate), potrivit prevederilor Legii nr. 360/2002.

In plus, așa zisul prejudiciu cauzat de neîncheierea de către reclamant a contractului de prestări servicii în Italia nu are un caracter cert, pentru a fi întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, în raport de dispozițiile Codului civil. Nu pot fi. primite nici criticile recurentului - reclamant referitoare la cuantumul derizoriu al daunelor morale, în raport de valorile lezate. Potrivit dispozițiilor art. 505 alin. (1) C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparației se ține seama de restrângerea de libertate suportată, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui a cărui libertate a fost restrânsă.

Se reține deci că legiuitorul român a stabilit criterii pentru stabilirea întinderii reparației, urmând ca la cuantificarea acestora, judecătorul chemat să aplice legea, să aibă în vedere natura valorii sociale lezate, durata în timp a încălcării dreptului ocrotit, persoana celui care a suferit o îngrădire a drepturilor garantate de lege, imaginea acestuia față de sine și în societate, etc. Un mecanism similar de analiză este adoptat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, atunci când stabilește cuantumul despăgubirilor datorate de stat pentru încălcarea unui drept garantat de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, "statuează în echitate", considerând ca fiind întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral și fizic suferit pe perioada restrângerii de libertate.

Daunele morale repară prejudiciile ce constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalit. a)tea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea sa corporală, la cinste, la demnitate și onoare, prestigiu profesional și alte valori similare. În ceea ce privește cuantificarea prejudiciului moral, acesta se stabilește, după cum s-a arătat, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate și măsura în care au fost lezate, intensitatea percepției consecințelor vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Or, în speță, în raport de durata măsurii restrictive și de consecințele pe care aceasta le-a avut asupra reclamantului, sub toate aspectele avute în vedere mai sus, se reține că nu se justifică majorarea cuantumului daunelor morale. Referitor la motivul de recurs privind omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra criticii referitoare la neacordarea de către tribunal a daunelor materiale la valoarea reactualizată, conform coeficientului de inflatie, se reține că reclamantul a renunțat, în ședința publică din 22 iunie 2011, la judecata acestuia. Recursurile pârâtului si Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași sunt întemeiate, sub aspectul criticilor comune referitoare la cuantumul daunelor morale.

Se reține totodată că parte dintre motivele formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice Iași nu pot fi încadrate în cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Se constată că atât instanța de apel, cât și prima instanță nu au fost preocupate de principiul echității în determinarea cuantumului sumei acordate cu titlu de daune morale și nu au avut în vedere stabilirea unui just echilibru între prejudiciul suferit și reparația acordată, precum și situația specială în care s-a aflat reclamantul, ceea ce include toate condițiile impuse de lege pentru acordarea despăgubirilor. Scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacții morale pentru suferințe de același ordin, iar nu a unei satisfacții patrimoniale.

Este motivul pentru care aprecierea unor asemenea daune se realizează în echitate și păstrând principiul proporționalității și justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate. Fiind vorba de prejudicii morale ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât valorile ocrotite nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial al despăgubirii. Faptul că reparația trebuie să fie una echitabilă presupune că nu se poate ignora natura valorilor nesocotite dar și că ea nu se poate constitui în temei al îmbogățirii, întrucât, în caz contrar, s-ar deturna finalit. a)tea acordării unor astfel de daune, care, așa cum s-a menționat, trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv și moral.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are posibilit. a)tea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească, dacă și în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs. În raport de acestea, de perioada cât reclamantului i-a fost restricționată libera circulație prin interdicția de a părăsi țara, de suferințele încercate de acesta urmare acestei măsuri, ținând seama și de consecințele produse ulterior în viața părții, pe plan social și profesional, Înalta Curte constată că daunele morale acordate de prima instanță și menținute în apel, nu respectă funcția compensatorie morală ce trebuie dată unor astfel de despăgubiri.

Sunt întemeiate astfel criticile vizând necesitatea stabilirii daunelor cu respectarea principiilor echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, precum și cele referitoare la menținerea eronată de către curtea de apel a aceluiași cuantum acordat la fond, deși a limitat temeiul faptic al daunelor morale doar la măsura preventivă și nu la întregul proces penal. Se reține că același principiu, al statuării în echitate în legătură cu daunele morale pretinse pentru încălcarea unor drepturi fundamentale protejate de Convenție se desprinde și din jurisprudența instanței de contencios european. Pentru aceste considerente, statuând în echitate și respectând principiul justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate, între interesul particular și cel general, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., se vor admite recursurile declarate de pârât și de Ministerul Public, se va modifica în parte decizia și se va schimba în parte sentința, în sensul stabilirii cuantumului daunelor morale la 40.000 lei. Nu pot fi primite însă criticile recurentului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași referitoare la stingerea dreptului la acțiune, prin împlinirea termenului de prescripție prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, în mod corect s-a reținut de către instanța de apel că termenul de 18 luni, prevăzut de textul de lege menționat, de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare, în speță 20 octombrie 2008 a fost respectat de către reclamant, care a formulat cererea de chemare în judecată la 22 iunie 2009. Din interpretarea dispozițiilor art. 275-278 C. proc.

pen. nu rezultă, așa cum susține recurentul, posibilit. a)tea atacării separat a soluției de netrimitere în judecată, motivat de faptul că în speță, instanța a fost sesizată doar cu faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, fără a include și infracțiunile care nu au fost trimise în judecată. Termenul de 20 de zile prevăzut de art. 278 C. proc. pen. pentru atacarea, prin plângere, a rezoluției de neîncepere a urmării penale sau al ordonanței ori, după caz, al rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale și care curge de la comunicarea copiei de pe ordonanță sau rezoluție persoanelor interesate nu operează în cauză, în condițiile în care reclamantul a fost trimis în judecată, deși pentru săvârșirea unei alte infracțiuni decât cele pentru care s-a dispus începerea urmării penale.

De altfel, în condițiile în care criticile din recursul Parchetului nu au vizat o eventuală neîndeplinke a condițiilor erorii judiciare, în sensul art. 504 C. proc. pen., acesta nu se poate raporta și nu poate pretinde o altă dată de la care să fi început a curge termenul de prescripție specială decât cea prevăzută de art. 506 C. proc. pen. Pentru considerentele expuse, va fi respins ca nefondat recursul reclamantului și vor fi admise recursurile declarate de pârât și de Ministerul Public, va fi modificată în parte decizia atacată, în sensul că vor fi admise apelurile declarate de respectivele părți împotriva sentinței tribunalului, care va fi schimbată în parte cu stabilirea cuantumului daunelor morale la 40.000 lei, păstrându-se celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.Ș. împotriva deciziei nr. 133 din 1 octombrie 2010 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice Iași și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași împotriva aceleiași decizii. Modifică în parte decizia. Admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice Iași și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași împotriva sentinței nr. 411 din 3 martie 2010 a Tribunalului Iași, secția civilă.

Schimbă sentința în parte, în sensul că stabilește cuantumul daunelor morale la suma de 40.000 lei. Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2011.