ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8638/2005

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra

cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la 18

decembrie 2003, reclamantul C.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca instanța prin hotărârea ce o va

pronunța să dispună obligarea pârâtului la 50.000.000 lei cu titlu de

despăgubiri materiale și la 500.000.000 lei despăgubiri morale.

În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat, în

esență, că reclamantul a avut calitatea de coinculpat într-un proces penal în

care a fost condamnat la 8 luni de închisoare cu suspendarea condiționată a

executării pedepsei.

Cu toate acestea, Tribunalul Iași, în baza extrasului

deciziei penale nr. 182/2003 a Curții de Apel Iași a emis pe numele său

mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 896/2003, reclamantul fiind

încarcerat la 14 iulie 2003. din pedeapsa de 8 luni de închisoare reclamantul a

executat 142 de zile.

Prin sentința civilă nr. 719 din 17 septembrie 2004

Tribunalul Iași a admis în parte acțiunea și a dispus obligarea pârâtului la

plata sumei de 95.070.500 lei daune morale și la 4.300.000 lei daune materiale.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că din

cele 142 de zile de detenție doar 27 au reprezentat privare nelegală de

libertate. Suma de 3.521.000 lei pe zi a fost considerată rezonabilă și de

natură a compensa consecințele psihice pe care reclamantul le-a suferit prin

privarea de libertate.

Reclamantul nu a precizat și nu a dovedit cuantumul

veniturilor pe care le-ar fi obținut ca urmare a prestării unei activități, și

de care a fost lipsit prin încarcerare.

Apelurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe

lângă Tribunalul Iași, și Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, au

fost admise de către Curtea de Apel Iași, secția civilă, care, prin decizia

civilă nr. 130 din 18 martie 2005 a schimbat în parte sentința în sensul că a

respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale.

În considerentele deciziei instanței de apel s-a reținut că

reclamantul s-a aflat nelegal în detenție pentru o perioadă de 27 de zile. Cu

toate acestea, trebuie avut în vedere că deși Înalta Curte de Casație și

Justiție nu s-a pronunțat asupra stării de arest a inculpatului C.C., în

privința căruia a extins efectele admiterii recursului declarat de coinculpatul

C.D., nu poate fi ignorată împrejurarea că instanța supremă a casat decizia

instanței de apel doar în privința modalității de executare, astfel încât

condamnarea la pedeapsa închisorii a fost menținută.

Analiza prejudiciului moral suferit de reclamant trebuie

privită și din perspectiva conduitei procesuale a acestuia adoptată pe

parcursul procesului penal în care a avut calitatea de inculpat. Astfel,

hotărârea dată în apel, prin care s-a dispus ca pedeapsa aplicată lui C.C. să

fie executată în regim de detenție, a rămas definitivă prin nerecurare în

privința sa. În acest context, mandatul de executare a pedepsei închisorii, în

baza căruia reclamantul a fost încarcerat, a fost emis în mod legal.

Or, conduita procesuală adoptată de reclamant, care a

acceptat soluția de condamnare la pedeapsa închisorii executată în regim de

detenție, nu poate conduce la concluzia că prin nepronunțarea instanței supreme

asupra stării sale de arest, acesta ar fi suferit un prejudiciu de natură a-i

afecta demnitatea, onoarea și care l-ar supune oprobriului public, întrucât și

în prezent reclamantul are calitatea de persoană condamnată.

Critica privitoare la daunele materiale nu a putut fi

primită, întrucât instanța de fond în mod judicios a stabilit și individualizat

prejudiciul material suferit de reclamant pe perioada detenției nelegale.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termen,

toate părțile.

Prin recursul Ministerului Public, Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Iași, după prezentarea situației de fapt și de drept din

celelalte etape procesuale, au fost formulate următoarele critici, în temeiul

art. 304 pct. 9 „teza a III-a” C. proc. civ.:

Hotărârea este nelegală întrucât în mod greșit a considerat

instanța că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 504 C. proc.

pen., acordând daune materiale care nici nu au fost probate.

În temeiul acestui text se pot acorda despăgubiri persoanei

care a fost condamnată definitiv, iar în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat

o hotărâre definitivă de achitare.

Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită prin

ordonanța prin care procurorul a revocat măsura privativă de libertate ori prin

hotărârea instanței de revocare a măsurii privative de libertate, prin hotărâre

definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza

prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen.

În speță nu este îndeplinită această condiție, ci este o

eroare care a fost înlăturată printr-o contestație la executare.

Reclamantul nu a probat cuantumul despăgubirilor materiale

solicitate.

În motivarea recursului declarat de reclamant se arată că

hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât motivarea în sensul că

instanța supremă a casat decizia penală nr. 182 din 15 mai 2003 a Curții de

Apel Iași doar în privința modalității de executare, astfel încât condamnarea

la pedeapsa închisorii a fost menținută, este „ilogică și lipsită de temei

juridic”.

La fel de „ilogică, greșită și nejuridică” este motivarea

reținută în privința prejudiciului moral suferit de reclamant, prin prisma

conduitei sale procesuale, deși a apreciat că reclamantul s-a aflat nelegal în

detenție pentru o perioadă de 27 de zile. Or, în mod greșit s-a apreciat că

faptul de a sta încarcerat nelegal nu constituie un motiv suficient pentru a se

solicita daune morale.

În cauză nu se pune problema afectării demnității umane,

derivată din statutul de condamnat, așa cum a motivat instanța de apel, ci

izvorul daunelor morale trebuie căutat în suferințele psihice pe care le

presupune prin natura ei privarea de libertate.

Ministerul Finanțelor Publice a criticat decizia instanței

de apel sub un singur aspect, respectiv al faptului că din probele administrate

nu a rezultat cuantumul vreunui prejudiciu material suferit de reclamant ca

urmare a emiterii mandatului de executare a pedepsei.

În mod greșit s-a acordat forță probantă absolută

declarației martorei C.V. care a afirmat, fără a proba cu un înscris, că l-a

împrumutat pe reclamant cu 10.000.000 lei.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Examinând decizia atacată, în limitele criticilor formulate

prin motivele de recurs și în raport de probele administrate înaintea

instanțelor de fond, Curtea a apreciat că recursurile nu sunt întemeiate pentru

următoarele considerente:

Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public,

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași, au considerat că hotărârea instanței

de control judiciar este nelegală întrucât reclamantul nu a dovedit cuantumul

prejudiciului material suferit și a fost avută în vedere depoziția unei singure

martore, suma împrumutată nefiind consemnată într-un înscris.

În lipsa unor dovezi privitoare la munca desfășurată de

reclamant, la determinarea cuantumului daunelor materiale s-a pornit de la

prezumția că nici o persoană nu este lipsită total de venituri, astfel încât în

mod corect s-a avut în vedere venitul minim pe economie la data judecății.

Nu era necesar ca pentru dovada sumei împrumutate

reclamantului să se întocmească un înscris.

Astfel, în încheierea întocmită pentru termenul din 7 mai

2004, la care s-au solicitat probele, s-a consemnat că reprezentantul

Ministerului Public nu s-a opus la administrarea probei testimoniale cerută de

reclamant, iar reprezentantul Ministerului Finanțelor Publice a lăsat la

aprecierea instanței acest aspect, ceea ce echivalează, practic, cu neopunerea

la audierea martorului.

În condițiile art. 1191 alin. (3) C. civ., părțile pot

conveni ca și dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare mai mare de

250 lei să poată fi făcută cu martori, dacă aceasta privește drepturi de care

ele pot să dispună. Or, în privința sumei al cărei împrumut a fost relatat,

părțile pot încheia o tranzacție.

Drept urmare, în mod corect instanțele de fond au apreciat

depoziția martorei, neînlăturând-o în momentul deliberării.

Ca atare, legea materială a fost corect aplicată, critica

neîntrunind cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe de altă parte, faptul că nu s-a pronunțat o hotărâre de

achitare a lui C.C., nu înseamnă că acesta nu era îndrituit la repararea

prejudiciului material pe care l-a suferit ca urmare a încarcerării sale

nelegale, așa cum pretinde Parchetul.

Într-adevăr, în condițiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen.,

are dreptul la repararea pagubei și persoana împotriva căreia s-a luat o măsură

preventivă, iar ulterior, a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată.

Totuși, prin decizia nr. 45 din 10 martie 1998, Curtea

Constituțională a statuat că dispozițiile art. 504 C. proc. pen.

sunt constituționale numai în măsura

în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul

răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite

în procesele penale.

Este necontestat că reclamantul a executat 27 de zile de

închisoare deși prin hotărâre definitivă s-a dispus suspendarea executării.

În aceste condiții, eroarea judiciară săvârșită prin

emiterea mandatului de executare trebuie să fie sancționată.

Nu au fost găsite întemeiate nici motivele de recurs

invocate de reclamant.

Daunele morale constau într-o atingere adusă acelor valori

ale individului care îi definesc personalitatea, cum ar fi: existența fizică a

persoanei, integritatea corporală și sănătatea, sensibilitatea fizică și

psihică, sentimentele de afecțiune și de dragoste, cinstea, demnitatea și

onoarea, prestigiul profesional etc.

Cauza prejudiciului moral pretins de către reclamant este

privarea sa de libertate timp de 27 de zile, în temeiul unui mandat de

executare a unei pedepse privative de libertate aplicate în apel, ca urmare a

admiterii apelului procurorului. C.C. nu a declarat recurs împotriva acestei

decizii, ci instanța de recurs, prin decizia penală nr. 4998/2003, a admis

recursul declarat de celălalt inculpat și în temeiul art. 385

15

pct.

2 lit. d) C. proc. pen. a extins efectele admiterii recursului și asupra

inculpatului C.C.

Statuând că pentru stabilirea dreptului la despăgubiri

morale trebuie să se țină seamă și de atitudinea procesuală a inculpatului

C.C., instanța de apel a făcut o apreciere corectă.

De vreme ce nu a recurat decizia de condamnare la pedeapsa

închisorii cu executare, inculpatul a acceptat această soluție și nu a suferit

o pagubă de natură să-i afecteze demnitatea, onoarea, prestigiul social, pentru

că și în urma soluției instanței de recurs el are calitatea de condamnat.

Pentru încarcerarea nelegală i-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri

materiale.

Așadar, și din perspectiva criticilor reclamantului, decizia

instanței de apel a fost dată cu respectarea și aplicarea corectă a legii, ceea

ce face ca motivul de recurs să nu întrunească cerințele art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ. recursurile vor fi respinse ca nefondate, cu consecința

păstrării hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul

C.C. și pârâții Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice D.G.F.P.J. Iași

și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași, împotriva

deciziei nr. 130 din 18 martie 2005 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2005.