ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3570/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului de față;

Prin sentința civilă nr. 201 din 3 iulie

2009 a Tribunalului Brașov a fost admisă în parte acțiunea reclamantului C.S.P.

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a

fost obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 10.000 lei cu titlu de

daune morale și a fost respins restul pretențiilor formulate de reclamant.

Pentru a pronunța această sentință

instanța de fond a reținut că prin Ordonanța din 24 mai 2004 s-a dispus

reținerea reclamantului pentru 24 ore pentru săvârșirea infracțiunii de furt

calificat, constând în aceea că în noaptea de 21/22 mai 2004 a sustras prin

escaladare din incinta hotelului K.D.E.V. din Brașov bunuri în valoare de circa

10.000 EUR. Indiciile temeinice ale vinovăției au fost reprezentate de prelevarea

de la locul faptei a 3 urme papilare prelevate de pe o bară metalică situată în

partea inferioară a unui balcon situat la etajul 1 al camerei în care au fost

cazate părțile vătămate, urme ce s-au stabilit că aparțin făptuitorului C.S.P.

Prin încheierea din 01 iunie 2004

Judecătoria Brașov a admis propunerea formulată de Parchetul de pe lângă

Judecătoria Brașov și a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o

perioadă de 20 zile. La 7 octombrie 2004 aceeași instanță a dispus înlocuirea

măsurii arestării preventive cu măsura de a nu părăsi localitatea, apoi la 06

septembrie 2007 s-a luat măsura interdicției de a părăsi România fără acordul

instanței. Inculpatul a fost achitat prin sentința penală nr. 2087 din 14

decembrie 2007 a Judecătoriei Brașov pentru săvârșirea infracțiunii de furt

calificat, în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) coroborat cu disp.

art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. Sentința a fost schimbată în apel prin

decizia penală nr. 146 din 17 iunie 2008 a Tribunalului Brașov, prin care

inculpatul a fost condamnat la pedeapsa închisorii pe o durată de 4 ani. In

recursul inculpatului Curtea de Apel Brașov, prin decizia penală nr. 146 din 26

februarie 2009 a casat decizia recurată și a menținut sentința Judecătoriei

Brașov.

In urma administrării de probe instanța

de fond a reținut că, în aplicarea dispozițiilor art. 504 alin. (2) și art. 505

alin. (2) C. proc. pen., sunt îndeplinite condițiile instituite de aceste

dispoziții legale în ceea ce privește perioada de timp în care reclamantul a

fost arestat preventiv, respectiv perioada de timp în care față de acesta au

fost luate măsurile preventive neprivative de libertate ale interdicției de a

părăsi Municipiul Brașov și a interdicției de a părăsi țara fără încuviințarea

instanței de judecată, urmate de soluția de achitare pronunțată de Judecătoria

Brașov. Pentru aceste motive a admis în parte cererea reclamantului și a

obligat pârâtul să achite acestuia suma de 10.000 lei cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel atât reclamantul, cât și pârâtul prin D.G.F.P. Brașov, dar și Ministerul

Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov.

Reclamantul C.S.P. a susținut că suma

acordată cu tidu de despăgubiri este, în mod evident, disproporționat de redusă

în raport de numeroasele traume fizice și morale pe care le-a suferit ca urmare

a abuzurilor organelor de urmărire penală și în raport de durata procesului

penal.

Pârâtul Statul Român a invocat excepția

tardivității cererii în raport de dispozițiile art. 506 alin. (2) C. proc. pen.,

susținând că termenul de prescripție de 18 luni a început să curgă de la data

înlocuirii măsurii arestului preventiv cu măsura interdicției de a nu părăsi

localitatea, respectiv de la 08 octombrie 2004. De asemenea, a invocat excepția

inadmisibilității acțiunii față de dispozițiile art. 504 C. proc. pen., în

speță nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege. A susținut că

legalitatea măsurii arestării preventive se apreciază față de probele existente

la acel moment în dosarul de urmărire penală, iar privarea de libertate a

reclamantului C.S.P. nu a fost nelegală. De asemenea, a susținut că acesta nu a

dovedit prejudiciul material și moral invocat și că instanța trebuie să șină

seama și de situația reală a reclamantului și de profilul său moral.

Apelantul Ministerul Public-Parchetul de

pe lângă Tribunalul Brașov a criticat soluția instanței de fond susținând că în

conformitate cu dispozițiile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen. pentru a

legitima cererea de despăgubiri privarea sau restrângerea libertății trebuie să

se fi exercitat în mod nelegal. Din analiza materialului probator administrat

în fața instanței penale, cum și din hotărârile de achitare nu rezultă că s-ar

fi făcut vreo referire la caracterul legal sau nelegal al privării și ulterior

restrângerii de libertate în ceea ce-l privește pe reclamant. La momentul

arestării preventive existau indiciile temeinice prevăzute de art. 143 C. proc.

pen., iar condițiile vizate de art. 148 lit. f) și h) C. proc. pen., în vigoare

la momentul luării măsurii preventive, erau îndeplinite.

Prin decizia nr. 132/Ap din 30 octombrie

2009 Curtea de Apel Brașov a respins apelul reclamantului, a admis apelurile

declarate de Statul Român și Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov, a

schimbat în tot sentința atacată și a respins acțiunea reclamantului.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

a respins ca neîntemeiată excepția tardivității invocată de pârâtul Statul

Român, precum și excepția de inadmisibilitate. Cu privire la fondul

pretențiilor a reținut că răspunderea statului este o răspundere directă,

limitată la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele

penale, iar privarea de libertate a reclamantului nu s-a datorat unei erori

judiciare, la momentul luări măsurii privative de libertate existând indiciile

temeinice prevăzute de art. 143 C. proc. pen., respectiv urmele papilare la

locul de unde s-au sustras bunurile coroborate cu concluziile raportului de

constatare tehnico-științifică dactiloscopică ce atestau că amprentele

aparțineau reclamantului. Faptul că ulterior în cursul judecății au fost

administrate probe noi din care au rezultat alte împrejurări de fapt decât cele

aflate inițial la dispoziția organelor de urmărire penală nu sunt de natură a

influența caracterul legal al măsurii privative de libertate.

A reținut, de asemenea, că reclamantul nu

a făcut dovada prejudiciului moral suferit și că este o persoană cunoscută cu

antecedente penale, care nu exercită nicio profesie.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen legal, reclamantul C.S.P., solicitând admiterea recursului,

modificarea deciziei atacate, admiterea apelului său și admiterii acțiunii așa

cum a fost formulată. Susține că există contradicții între considerentele

deciziei, că existența caracterului nelegal al unei măsuri preventive dispuse

în procesul penal este sinonimă cu eroarea judiciară, fiind incidente astfel

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. De asemenea,

susține că decizia atacată este dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât

art. 504 C. proc. pen. și art. 52 alin. (3) din Constituție statuează că statul

răspunde fără excepție în toate situațiile în care privarea sau restrângerea

libertății unei persoane este urmată de pronunțarea unei soluții definitive de

achitare, fără a distinge dacă măsura preventivă a fost ori nu legal luată. A

criticat decizia instanței de apel și sub aspectul neacordării daunelor morale,

de vreme ce Decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale generalizează dreptul

la despăgubiri, indiferent de temeiul scoaterii de sub urmărire penală ori al

achitării.

Analizând recursul

în limita criticilor formulate, ce pot fi circumscrise

formal motivului de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l

respinge pentru considerentele ce

succed:

Criticile întemeiate pe dispozițiile art.

304 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt fondate, deoarece motivarea instanței de apel

nu este nici contradictorie, nici străină de cauză.

Pentru a fi contradictorie, este necesar

ca hotărârea atacată să cuprindă argumente care să justifice altă soluție decât

cea pronunțată în cauză, ceea ce nu este cazul în speță.

In considerentele deciziei recurate se

reține textual că atât în raport cu dispozițiile Codului de procedură penală,

cât și ale art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului măsura privativă

de libertate la care a fost supus reclamantul apare ca fiind legală, fiind

identificate indiciile temeinice prevăzute de art. 143 C. proc. pen. care au

justificat măsura arestării preventive. Aceste argumente sunt în acord cu

soluția de admitere a apelurilor pârâților, de schimbare a sentinței instanței

de fond și de respingere a acțiunii.

Critica privitoare la nelegalitatea

deciziei atacate sub aspectul greșitei interpretări a art. 504 C. proc. pen.

coroborat cu art. 52 alin. (3) din Constituție, nu poate fi primită.

Potrivit dispozițiilor art. 504 alin. (2)

C. proc. pen., text

pe care este întemeiată

cererea introductivă, "Are dreptul la repararea

pagubei și persoana care, în cursul procesului

penal, a fost privată de libertate ori

căreia i s-a restrâns libertatea

în mod nelegal".

Esențial în analiza acestui text de lege

și în aplicarea lui la cauza de față este stabilirea caracterului nelegal al

privării de libertate, numai acest caracter fiind cel care deschide calea unei

acțiuni în justiție pentru antrenarea răspunderii statului.

Potrivit art. 148 C. proc. pen., măsura

arestării preventive poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de

art. 143 (probe sau indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea

penală) și există vreunuil din cazurile prevăzute la lit. a)-h) (în redactarea

textului la data luării măsurii).

Din încheierea nr. 66 din 24 mai 2004

pronunțată de Judecătoria Brașov și prin care s-a dispus arestarea preventivă a

învinuitului C.S.P. în temeiul dispozițiilor art. 148 lit. f) și h) C. proc.

pen., se poate constata că la acel moment existau indicii temeinice că acesta a

săvârșit o faptă penală, în sensul că s-au identificat urme papilare, stabilite

ca aparținând învinuitului, prelevate de o bară metalică de la partea

inferioară a unui balcon situat la etajul 1, aferent camerei în care au fost

cazate cele 5 părți vătămate. Explicația dată de C.S.P. cu privire la urmele

papilare prelevate a fost, pe bună dreptate, înlăturată de instanță ca fiind

puerilă (fila 50 dosar fond).

Înlocuirea măsurii arestării preventive

cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, luată prin încheierea din 7

octombrie 2004 a Judecătoriei Brașov, menținută prin respingerea recursului

declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov prin decizia 673/R din 8

octombrie 2004, s-a dispus deoarece temeiurile pentru care fusese dispusă

arestarea s-au schimbat, în sensul că probele administrate ulterior în cauză nu

excludeau îndoiala cu privire la participația inculpatului la săvârșirea

faptei, îndoială care trebuie să-i profite. Soluția a fost adoptată în

aplicarea principiului in dubiopro reo.

In concluzie, măsura arestării preventive

luate la 24 mai 2004 nu poate fi apreciată ca nelegală, neexistând vreun

indiciu în acest sens. Pe cale de consecință, dispozițiile art. 504 alin. (2) C.

proc. pen. nu pot fi aplicate.

Decizia 45/1998 a Curții Constituționale,

invocată de recurentul-reclamant ca argument al generalizării dreptului la

despăgubiri nu are relevanță în cauza de față. Aceasta deoarece excepția de

neconstituționalitate rezolvată prin hotărârea amintită vizează doar

dispozițiile alin. (1) al art. 504 C. proc. pen., iar cererea reclamantului

este întemeiată exclusiv pe dispozițiile alin. (2).

Față de faptul că nu au fost identificate

elemente de nelegalitate ale deciziei instanței de apel în sensul art. 304 pct.

9 C. proc. civ., criticile recurentului-reclamant referitoare la cuantumul

daunelor morale cuvenite nu vor mai fi analizate.

In raport de dispozițiile art. 312 C.

proc. civ., recursul reclamantului va fi respins ca nefondat, cu consecința

menținerii ca legală a deciziei 132/Ap din 30 octombrie 2009 a Curții de Apel

Brașov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamantul C.S.P. împotriva deciziei nr. 132/Ap din 30 octombrie 2009 a Curții

de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de

conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 iunie 2010.