ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5857/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5857/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Curtea de Apel Brașov, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări

sociale, prin Decizia nr. 10/Ap din 28 ianuarie 2010 a respins apelul declarat

de reclamant și a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Brașov și Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov împotriva Sentinței civile nr.

270 din 30 octombrie 2009 a Tribunalului Brașov, dispunând schimbarea acesteia

și respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul R.E.C.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a avut în vedere argumentele ce succed:

Prin Sentința civilă

nr. 270 din 30 octombrie 2009 Tribunalul Brașov a admis în parte cererea de

chemare în judecată formulată de reclamantul R.E.C. în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov.

A fost obligat

pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 RON, cu titlu de daune morale

Au fost respinse

restul pretențiilor formulate de reclamant.

A fost respinsă

cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de

judecată.

Pentru a pronunța

această sentință instanța a reținut următoarele:

Prin Decizia penală

nr. 83 din 2 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția penală, a

fost admis apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Judecătoria Brașov împotriva Sentinței penale nr. 3042 din 21 noiembrie 2005

pronunțată de Judecătoria Brașov, ce a fost desființată exclusiv sub aspectul

omisiunii aplicării art. 350 alin. (1) C. proc. pen. și, rejudecându-se cauza

în aceste limite, s-a dispus revocarea măsurii obligării reclamantului din

prezenta cauză de a nu părăsi țara, fiind menținute celelalte dispoziții ale

sentinței apelate.

Prin Decizia penală

nr. 682 din 18 octombrie 2007, Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru

cauze cu minori, a respins recursul exercitat de Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Tribunalul Brașov împotriva Deciziei penale nr. 83 din 2 aprilie

2007 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția penală, cu motivarea că sunt

îndeplinite condițiile instituite de dispozițiile art. 504 alin. (2) și 505

alin. (2) C. proc. pen. în ceea ce privește perioada de timp în care

reclamantul a fost arestat preventiv, respectiv perioada de timp în care față

de acesta au fost luate măsurile preventive neprivative de libertate constând

în interdicția de a părăsi Municipiul Brașov și în interdicția de a părăsi

țara, fără încuviințarea instanțelor judecătorești, aceasta în raport de

soluția de achitare, ce a fost pronunțată față de partea menționată în cadrul

procesului penal.

În ceea ce privește

prejudiciul moral reclamat, tribunalul a reținut că o cuantificare exactă a

acestuia nu poate fi realizată. Ținând seama de criteriile instituite de art.

505 din C. proc. pen., instanța a constatat că măsurile preventive ce au fost

luate față de reclamant în cursul procesului penal au fost de natură să

afecteze viața socială și familială a acestuia.

La cuantificarea

daunelor morale solicitate de reclamant, tribunalul a avut în vedere și

împrejurările care au determinat luarea față de această parte a unor măsuri

preventive în cadrul procesului penal, întrucât, chiar dacă prin prisma soluției

finale de achitare, ce a fost pronunțată față de partea menționată în cadrul

procesului penal, aceasta este îndreptățită să beneficieze de despăgubiri în

condițiile art. 504 C. proc. civ., considerentele ce au determinat luarea de

către instanțele de judecată a măsurilor preventive față de reclamant trebuind

avute în vedere ca și criteriu de cuantificare a prejudiciului reclamat.

Sub acest aspect,

tribunalul a constatat că la momentul în care instanțele judecătorești au luat

față de reclamant măsura arestării preventive s-a avut în vedere materialul

probator ce a fost administrat în dosar până la momentul sesizării cu

propunerea de arestare preventivă.

Pe măsura completării

probatoriului administrat în faza de urmărire penală, instanțele judecătorești,

constatând că sunt indicii care pun sub semnul îndoielii participarea

reclamantului la săvârșirea faptei penale de care a fost acuzat, au înlocuit

măsura preventivă privativă de libertate cu măsuri preventive neprivative de

liberate, iar în momentul în care au constatat că nici menținerea acestora nu

se mai impune, le-au revocat.

De asemenea, la

cuantificarea daunelor solicitate, instanța a avut în vedere și faptul că

reclamantul nu a produs probe de natură a face credibilă susținerea potrivit

căreia măsurile preventive ce au fost luate față de el în cadrul procesului

penal i-au afectat viața profesională, întrucât din actele dosarului nu rezultă

că această parte a lucrat cu forme legale anterior datei arestării sale

preventive, neexistând dovada că exercita în mod legal la data arestării

preventive o profesie.

În ceea ce privește

posibilitatea de a obține un loc de muncă, tribunalul a constatat că aceasta

este o simplă afirmație a reclamantului care nu a putut produce dovezi de

natură să ateste că i-a fost făcută o propunere concretă de a lucra, în mod

legal, propunere pe care să nu o fi putut onora din cauza măsurilor preventive

ce au fost luate față de el în cadrul procesului penal.

În ceea ce privește

susținerea făcută în sensul că măsurile preventive ce au fost luate față de

reclamant în cadrul procesului penal au determinat anularea unei căsătorii pe

care intenționa să o realizeze, instanța a constatat că nici aceasta nu poate

fi reținută, întrucât probele administrate în cauză nu sunt de natură a dovedi existența

unei posibilități reale de căsătorie și nici că aceasta a fost anulată din

cauza invocată.

Nu a fost produsă

nicio probă care să ateste că în perioada de timp în care a fost încarcerat în

Penitenciarul Codlea reclamantul a contactat vreo boală pentru tratarea căreia

să fie nevoit să avanseze diferite sume de bani.

Reclamantul nu a

produs dovezi în susținerea pretenției referitoare la restituirea sumelor de

bani pe care le-a avansat în cadrul procesului penal cu titlu de onorariu

avocațial și nici în susținerea afirmației că a fost nevoit să realizeze

diferite împrumuturi bănești pentru a face față cheltuielilor ocazionate de

procesul penal.

În ceea ce privește

pretențiile relative la restituirea sumelor de bani ce au fost avansate pentru

procurarea unor alimente, tribunalul a constatat că pe calea procedurii

speciale instituită de dispozițiile legale precitate pot fi solicitate numai

acele sume pe care partea a fost nevoită să le avanseze din cauza procesului

penal, respectiv numai acele cheltuieli pe care, dacă nu ar fi existat acest

proces, nu le-ar fi efectuat, or, reclamantul trebuia să cheltuiască bani

pentru procurarea alimentelor și dacă față de el nu ar fi fost luate, în cadrul

procesului penal, măsurile preventive mai sus arătate.

Având în vedere

criteriile de individualizare a prejudiciului mai sus indicate, tribunalul a

apreciat că suma de 10.000 RON este îndestulătoare pentru acoperirea

prejudiciului moral încercat de reclamant.

În ceea ce privește

cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de

judecată, tribunalul a reținut că partea nu a făcut dovada efectuării vreunei

cheltuieli în legătură cu prezentul proces, astfel că a respins această cerere.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamantul R.E.C., pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și Ministerul Public

- Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov, cu privire la care s-au reținut

următoarele:

În ceea ce privește

excepția de inadmisibilitate față de temeiul cererii de chemare în judecată și

de prevederile cuprinse în dispozițiile art. 504, 505 C. proc. pen., cererea

este admisibilă deoarece se constituie într-o acțiune pentru care reclamantul

are deschis accesul la o instanță de judecată.

Cu privire la fondul

pretențiilor formulate de reclamant, criticile invocate de Ministerul

Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov sunt fondate.

Prima instanță a

reținut că aplicabilitatea dispozițiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. pe

care s-a întemeiat acțiunea reclamantului este circumscrisă unei condamnări

definitive de achitare.

Reglementarea legală

ce stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată

răspunderea statului este art. 504 C. proc. pen. raportat la art. 52 alin. (3)

din Constituția României, care statuează că Statul răspunde patrimonial pentru

prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Răspunderea statului

este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin

erori judiciare rezultate în judecarea proceselor penale.

În analizarea

îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 504 C. proc. pen. trebuie avută în

vedere legalitatea măsurii arestării preventive la momentul când această măsură

a fost dispusă și ulterior prelungită în funcție de probele existente la

momentul dispunerii acesteia.

Or, la momentul

arestării preventive dispuse față de reclamant nu s-a dovedit caracterul

nelegal al măsurii preventive de libertate, deoarece existau indiciile

temeinice prevăzute de art. 143 C. proc. pen., în sensul găsirii unor bunuri

sustrase la domiciliul acestuia de către organele de poliție cu ocazia unei

percheziții domiciliare.

Argumentația juridică

a soluției de achitare a avut la bază prezumția de nevinovăție și lipsa unei

dovezi clare care să confirme participarea la locul faptei. Instanța a reținut

sub acest aspect că descoperirea bunurilor sustrase de reclamant precum și

declarația nesinceră a acestuia nu sunt suficiente pentru a dispune condamnarea

pentru infracțiunea de furt calificat sau schimbarea încadrării juridice în

infracțiunea de tăinuire.

Existența indiciilor

temeinice față de persoana reclamantului au fost apreciate în funcție de

probele existente la cel moment prin raportare la prevederile C. proc. pen. și

ale dispozițiilor art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel

încât privarea de libertate a reclamantului nu este rezultatul unei erori

judiciare.

Art. 5 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului care consacră dreptul de libertate prevede că

nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa cu excepția unor cazuri și potrivit

căilor legale, respectiv dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii

sale în fața autorităților judiciare competente, când există motive verosimile

de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a

se crede în necesitatea de a-1 împiedica să săvârșească o infracțiune.

Faptul că, ulterior,

în fața instanței au fost administrate probe noi din care au rezultat alte

împrejurări decât cele aflate inițial la dispoziția organelor de urmărire

penală nu sunt de natură să influențeze caracterul legal al măsurii privative

de libertate.

Pe de altă parte,

hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul penal în care reclamantul a fost

cercetat nu fac nicio referire cu privire la reținerea și arestarea preventivă

a reclamantului cu încălcarea dispozițiilor legale, condiție obligatorie pentru

repararea pagubei suferite de persoana în cauză.

În ceea ce privește

daunele morale s-a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile de acordare

în raport cu dispozițiile art. 505 alin. (1) și (2) C. proc. pen., precum și a

criteriilor ce țin de persoana reclamantului.

Susținerile potrivit

cărora măsurile preventive luate în cadrul procesului penal au determinat

anularea căsătoriei, imposibilitatea de a obține un loc de muncă, contactarea

unei boli pentru tratarea căreia a fost nevoit să avanseze diferite sume de

bani, sunt simple afirmații nedovedite prin probe de natură a face credibile

aceste afirmații.

În ceea ce privește

apelul reclamantului, întrucât acesta nu a fost motivat, instanța l-a analizat

prin prisma caracterului devolutiv a acestei căi de atac, în sensul

sus-menționat.

Împotriva deciziei de

apel a formulat cerere de recurs reclamantul-apelant, criticând-o pentru

următoarele motive:

totalitate prejudiciul suferit și îndeplinirea condițiilor legale pentru

admiterea acțiunii, instanța de apel a admis apelul Statului Român și a respins

acțiunea ca nefondată.

Chiar dacă la

momentul arestării i-au fost respectate toate drepturile procesuale și măsura

arestării preventive a fost luată cu respectarea cerințelor C. proc. pen. și a

Constituției, prin pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare, privarea

de libertate a devenit retroactiv nelegală.

Legalitatea unei

măsuri preventive, în timp, este condiționată de îndeplinirea condiției

rezolutorii a pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare.

Orice interpretare

contrară este în contra spiritului legii, lipsind art. 504 și urm. C. proc.

pen. de eficiență.

gravă considerându-se că există similitudine între sintagmele "privare de

libertate" și "arestare preventivă", între acestea existând o

relație gen aparte.

Aceasta deoarece

pentru a aresta o persoană este nevoie de indicii temeinice, pe când în

situația achitării probele administrate nu duc la stabilirea vinovăției celui

acuzat.

Analizând decizia de

apel în raport de criticile formulate, ce se circumscriu dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în

considerarea celor ce succed:

de recurs reclamantul-apelant nu contestă legalitatea măsurii arestării,

reținută în cauză de instanța de apel, cu referire la art. 504 alin. (2) și (3)

C. proc. pen. și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

O achitare dispusă în

procesul penal nu echivalează cu o nelegalitate a măsurii arestării și nu

reprezintă o condiție de confirmare a nelegalității în sensul invocat în

recurs.

Aceasta întrucât

dispozițiile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen. nu condiționează

legalitatea măsurii arestării preventive de soluția de achitare ci de

stabilirea nelegalității acestei măsuri, prin ordonanță a procurorului, prin

hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de

libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de

încetare a procesului penal.

Prin urmare o

hotărâre de achitare nu reprezintă în sine o infirmare a legalității măsurii

arestării preventive, fiind necesar ca prin hotărârea respectivă să se și

stabilească nelegalitatea măsurii arestării.

În lipsa unei

asemenea constatări exprese, instanța de apel a procedat, cu aplicarea și a

art. 5 din Convenția Europeană, la analizarea legalității măsurii arestării

preventive.

de către reclamantul-apelant în cea de-a doua critică de recurs este fără

relevanță, față de cele reținute mai sus.

Constatând, prin

urmare, că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale

incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va face

aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul R.E.C. împotriva Deciziei nr. 10/Ap

din 28 ianuarie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 noiembrie 2010.

Procesat de GGC - AS