ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5857/2010

Asupra recursului de față, constată următoarele: Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 10/Ap din 28 ianuarie 2010 a respins apelul declarat de reclamant și a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Brașov și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov împotriva Sentinței civile nr. 270 din 30 octombrie 2009 a Tribunalului Brașov, dispunând schimbarea acesteia și respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul R.E.C. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a avut în vedere argumentele ce succed: Prin Sentința civilă nr. 270 din 30 octombrie 2009 Tribunalul Brașov a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul R.E.C.

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 RON, cu titlu de daune morale Au fost respinse restul pretențiilor formulate de reclamant. A fost respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut următoarele: Prin Decizia penală nr. 83 din 2 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția penală, a fost admis apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov împotriva Sentinței penale nr. 3042 din 21 noiembrie 2005 pronunțată de Judecătoria Brașov, ce a fost desființată exclusiv sub aspectul omisiunii aplicării art. 350 alin. (1) C. proc.

pen. și, rejudecându-se cauza în aceste limite, s-a dispus revocarea măsurii obligării reclamantului din prezenta cauză de a nu părăsi țara, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Prin Decizia penală nr. 682 din 18 octombrie 2007, Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, a respins recursul exercitat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov împotriva Deciziei penale nr. 83 din 2 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția penală, cu motivarea că sunt îndeplinite condițiile instituite de dispozițiile art. 504 alin. (2) și 505 alin. (2) C. proc. pen.

în ceea ce privește perioada de timp în care reclamantul a fost arestat preventiv, respectiv perioada de timp în care față de acesta au fost luate măsurile preventive neprivative de libertate constând în interdicția de a părăsi Municipiul Brașov și în interdicția de a părăsi țara, fără încuviințarea instanțelor judecătorești, aceasta în raport de soluția de achitare, ce a fost pronunțată față de partea menționată în cadrul procesului penal. În ceea ce privește prejudiciul moral reclamat, tribunalul a reținut că o cuantificare exactă a acestuia nu poate fi realizată. Ținând seama de criteriile instituite de art. 505 din C. proc. pen., instanța a constatat că măsurile preventive ce au fost luate față de reclamant în cursul procesului penal au fost de natură să afecteze viața socială și familială a acestuia.

La cuantificarea daunelor morale solicitate de reclamant, tribunalul a avut în vedere și împrejurările care au determinat luarea față de această parte a unor măsuri preventive în cadrul procesului penal, întrucât, chiar dacă prin prisma soluției finale de achitare, ce a fost pronunțată față de partea menționată în cadrul procesului penal, aceasta este îndreptățită să beneficieze de despăgubiri în condițiile art. 504 C. proc. civ., considerentele ce au determinat luarea de către instanțele de judecată a măsurilor preventive față de reclamant trebuind avute în vedere ca și criteriu de cuantificare a prejudiciului reclamat. Sub acest aspect, tribunalul a constatat că la momentul în care instanțele judecătorești au luat față de reclamant măsura arestării preventive s-a avut în vedere materialul probator ce a fost administrat în dosar până la momentul sesizării cu propunerea de arestare preventivă.

Pe măsura completării probatoriului administrat în faza de urmărire penală, instanțele judecătorești, constatând că sunt indicii care pun sub semnul îndoielii participarea reclamantului la săvârșirea faptei penale de care a fost acuzat, au înlocuit măsura preventivă privativă de libertate cu măsuri preventive neprivative de liberate, iar în momentul în care au constatat că nici menținerea acestora nu se mai impune, le-au revocat. De asemenea, la cuantificarea daunelor solicitate, instanța a avut în vedere și faptul că reclamantul nu a produs probe de natură a face credibilă susținerea potrivit căreia măsurile preventive ce au fost luate față de el în cadrul procesului penal i-au afectat viața profesională, întrucât din actele dosarului nu rezultă că această parte a lucrat cu forme legale anterior datei arestării sale preventive, neexistând dovada că exercita în mod legal la data arestării preventive o profesie.

În ceea ce privește posibilitatea de a obține un loc de muncă, tribunalul a constatat că aceasta este o simplă afirmație a reclamantului care nu a putut produce dovezi de natură să ateste că i-a fost făcută o propunere concretă de a lucra, în mod legal, propunere pe care să nu o fi putut onora din cauza măsurilor preventive ce au fost luate față de el în cadrul procesului penal. În ceea ce privește susținerea făcută în sensul că măsurile preventive ce au fost luate față de reclamant în cadrul procesului penal au determinat anularea unei căsătorii pe care intenționa să o realizeze, instanța a constatat că nici aceasta nu poate fi reținută, întrucât probele administrate în cauză nu sunt de natură a dovedi existența unei posibilități reale de căsătorie și nici că aceasta a fost anulată din cauza invocată.

Nu a fost produsă nicio probă care să ateste că în perioada de timp în care a fost încarcerat în Penitenciarul Codlea reclamantul a contactat vreo boală pentru tratarea căreia să fie nevoit să avanseze diferite sume de bani. Reclamantul nu a produs dovezi în susținerea pretenției referitoare la restituirea sumelor de bani pe care le-a avansat în cadrul procesului penal cu titlu de onorariu avocațial și nici în susținerea afirmației că a fost nevoit să realizeze diferite împrumuturi bănești pentru a face față cheltuielilor ocazionate de procesul penal.

În ceea ce privește pretențiile relative la restituirea sumelor de bani ce au fost avansate pentru procurarea unor alimente, tribunalul a constatat că pe calea procedurii speciale instituită de dispozițiile legale precitate pot fi solicitate numai acele sume pe care partea a fost nevoită să le avanseze din cauza procesului penal, respectiv numai acele cheltuieli pe care, dacă nu ar fi existat acest proces, nu le-ar fi efectuat, or, reclamantul trebuia să cheltuiască bani pentru procurarea alimentelor și dacă față de el nu ar fi fost luate, în cadrul procesului penal, măsurile preventive mai sus arătate. Având în vedere criteriile de individualizare a prejudiciului mai sus indicate, tribunalul a apreciat că suma de 10.000 RON este îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului moral încercat de reclamant.

În ceea ce privește cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, tribunalul a reținut că partea nu a făcut dovada efectuării vreunei cheltuieli în legătură cu prezentul proces, astfel că a respins această cerere. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul R.E.C., pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov, cu privire la care s-au reținut următoarele: În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate față de temeiul cererii de chemare în judecată și de prevederile cuprinse în dispozițiile art. 504, 505 C. proc. pen., cererea este admisibilă deoarece se constituie într-o acțiune pentru care reclamantul are deschis accesul la o instanță de judecată.

Cu privire la fondul pretențiilor formulate de reclamant, criticile invocate de Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov sunt fondate. Prima instanță a reținut că aplicabilitatea dispozițiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. pe care s-a întemeiat acțiunea reclamantului este circumscrisă unei condamnări definitive de achitare. Reglementarea legală ce stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 C. proc. pen. raportat la art. 52 alin. (3) din Constituția României, care statuează că Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare rezultate în judecarea proceselor penale.

În analizarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 504 C. proc. pen. trebuie avută în vedere legalitatea măsurii arestării preventive la momentul când această măsură a fost dispusă și ulterior prelungită în funcție de probele existente la momentul dispunerii acesteia. Or, la momentul arestării preventive dispuse față de reclamant nu s-a dovedit caracterul nelegal al măsurii preventive de libertate, deoarece existau indiciile temeinice prevăzute de art. 143 C. proc. pen., în sensul găsirii unor bunuri sustrase la domiciliul acestuia de către organele de poliție cu ocazia unei percheziții domiciliare. Argumentația juridică a soluției de achitare a avut la bază prezumția de nevinovăție și lipsa unei dovezi clare care să confirme participarea la locul faptei.

Instanța a reținut sub acest aspect că descoperirea bunurilor sustrase de reclamant precum și declarația nesinceră a acestuia nu sunt suficiente pentru a dispune condamnarea pentru infracțiunea de furt calificat sau schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de tăinuire. Existența indiciilor temeinice față de persoana reclamantului au fost apreciate în funcție de probele existente la cel moment prin raportare la prevederile C. proc. pen. și ale dispozițiilor art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât privarea de libertate a reclamantului nu este rezultatul unei erori judiciare.

Art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care consacră dreptul de libertate prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa cu excepția unor cazuri și potrivit căilor legale, respectiv dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorităților judiciare competente, când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a se crede în necesitatea de a-1 împiedica să săvârșească o infracțiune. Faptul că, ulterior, în fața instanței au fost administrate probe noi din care au rezultat alte împrejurări decât cele aflate inițial la dispoziția organelor de urmărire penală nu sunt de natură să influențeze caracterul legal al măsurii privative de libertate.

Pe de altă parte, hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul penal în care reclamantul a fost cercetat nu fac nicio referire cu privire la reținerea și arestarea preventivă a reclamantului cu încălcarea dispozițiilor legale, condiție obligatorie pentru repararea pagubei suferite de persoana în cauză. În ceea ce privește daunele morale s-a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile de acordare în raport cu dispozițiile art. 505 alin. (1) și (2) C. proc. pen., precum și a criteriilor ce țin de persoana reclamantului. Susținerile potrivit cărora măsurile preventive luate în cadrul procesului penal au determinat anularea căsătoriei, imposibilitatea de a obține un loc de muncă, contactarea unei boli pentru tratarea căreia a fost nevoit să avanseze diferite sume de bani, sunt simple afirmații nedovedite prin probe de natură a face credibile aceste afirmații.

În ceea ce privește apelul reclamantului, întrucât acesta nu a fost motivat, instanța l-a analizat prin prisma caracterului devolutiv a acestei căi de atac, în sensul sus-menționat. Împotriva deciziei de apel a formulat cerere de recurs reclamantul-apelant, criticând-o pentru următoarele motive: 1. Deși a probat în totalitate prejudiciul suferit și îndeplinirea condițiilor legale pentru admiterea acțiunii, instanța de apel a admis apelul Statului Român și a respins acțiunea ca nefondată. Chiar dacă la momentul arestării i-au fost respectate toate drepturile procesuale și măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea cerințelor C. proc. pen. și a Constituției, prin pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare, privarea de libertate a devenit retroactiv nelegală.

Legalitatea unei măsuri preventive, în timp, este condiționată de îndeplinirea condiției rezolutorii a pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare. Orice interpretare contrară este în contra spiritului legii, lipsind art. 504 și urm. C. proc. pen. de eficiență. 2. Se face o confuzie gravă considerându-se că există similitudine între sintagmele "privare de libertate" și "arestare preventivă", între acestea existând o relație gen aparte. Aceasta deoarece pentru a aresta o persoană este nevoie de indicii temeinice, pe când în situația achitării probele administrate nu duc la stabilirea vinovăției celui acuzat. Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, ce se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed: 1. Prin prima critică de recurs reclamantul-apelant nu contestă legalitatea măsurii arestării, reținută în cauză de instanța de apel, cu referire la art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen. și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. O achitare dispusă în procesul penal nu echivalează cu o nelegalitate a măsurii arestării și nu reprezintă o condiție de confirmare a nelegalității în sensul invocat în recurs. Aceasta întrucât dispozițiile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen. nu condiționează legalitatea măsurii arestării preventive de soluția de achitare ci de stabilirea nelegalității acestei măsuri, prin ordonanță a procurorului, prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal.

Prin urmare o hotărâre de achitare nu reprezintă în sine o infirmare a legalității măsurii arestării preventive, fiind necesar ca prin hotărârea respectivă să se și stabilească nelegalitatea măsurii arestării. În lipsa unei asemenea constatări exprese, instanța de apel a procedat, cu aplicarea și a art. 5 din Convenția Europeană, la analizarea legalității măsurii arestării preventive. 2. Distincția făcută de către reclamantul-apelant în cea de-a doua critică de recurs este fără relevanță, față de cele reținute mai sus. Constatând, prin urmare, că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va face aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. și va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.E.C. împotriva Deciziei nr. 10/Ap din 28 ianuarie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 noiembrie 2010. Procesat de GGC - AS