ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3589/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3589/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 29 iunie

2009, sub nr. 27537/3/2009, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

reclamantul

B.P., în contradictoriu cu Ministerul Justiției,

în temeiul prevederilor art. 504 C. proc. pen., a solicitat acordarea despăgubirilor

în valoare de 500.000 euro, pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a condamnării

sale definitive de către Curtea Supremă de Justiție, prin decizia penală definitivă

nr. 253 din 21 ianuarie 2003.

În drept au fost invocate

prevederile art. 115 C. proc. civ., art. 124 alin. (3) din Constituția României,

H.G. nr. 652/2009, H.G. nr. 34/2009, Legea nr. 304/2004, Legea nr. 303/2004.

La data de 23

septembrie 2009, reclamantul și-a modificat cererea de chemare în judecată, arătând

că înțelege să cheme în judecată în calitate de pârât doar Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice. În vederea acordării sumei de 500.000 euro, reclamantul a invocat

dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție.

Prin sentința civilă

nr. 1308 din 01 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins cererea formulată de reclamantul

B.P.,

astfel cum a fost

modificată, ca neîntemeiată.

Tribunalul a apreciat

că în speță nu ne aflăm în fața unei erori judiciare, întrucât nu există nicio hotărâre

judecătorească care să confirme achitarea reclamantului, ca urmare a rejudecării

cauzei.

În fapt, prin decizia

penală nr. 510 din 22 iunie 2009, Înalta Curte de Casație

și Justiție, completul de 9 judecători, a admis cererea de revizuire formulată de

revizuentul B.P. în temeiul prevederilor art. 408

1

C. proc. pen., însă

fără a proceda la o rejudecare în fond a cauzei, ci doar în baza hotărârii definitive

pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru remedierea consecințelor

încălcării art. 6 din Convenție.

Elementul

esențial pentru a fi atrasă răspunderea statului în baza

art. 504 C. proc.

pen.

este existența unei erori judiciare, ceea ce în speță

nu s-a dovedit. Mai mult, în procedura desfășurată în fața Curții Europene a Drepturilor

Omului, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român la plata sumei de 50.000

euro cu titlul de daune morale generate de anularea deciziilor judiciare ce au dispus

achitarea sa, cu titlu definitiv, cererea admisă în parte pentru suma de 2.000 euro

cu titlul de daune morale.

Principiul

reparării integrale a prejudiciului nu înseamnă că reclamantul are dreptul de a

realiza o îmbogățire fără justă cauză, întrucât prezenta cerere are aceeași cauză

ca și cea promovată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, fiind soluționată

de acesta în sensul arătat.

Prin decizia civilă

nr. 359A din 01 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cu

opinie majoritară, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant B.P., împotriva

sentinței civile nr. 1308 din 01 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București,

secția a IV-a civilă; a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a

admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B.P. în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului B.P. suma de 5.000

euro echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând despăgubiri

cu titlu de daune morale.

În motivarea acestei soluții,

instanța de apel a apreciat că Tribunalul a reținut în mod greșit că nu a intervenit

o hotărâre de achitare a reclamantului, ca urmare a rejudecării cauzei penale.

Reclamantul a fost achitat

pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune și condamnat pentru infracțiunile de

fals și rupere de sigilii prin sentința penală nr. 85/1999 a Judecătoriei Orăștie,

iar prin decizia penală nr. 1481 din 22 decembrie 1999 a Tribunalului Hunedoara

a fost achitat pentru toate aceste infracțiuni, soluție menținută prin respingerea

recursului prin decizia penală nr. 403 din 25 mai 2000 a Curții de Apel Alba Iulia.

Urmare a recursului în

anulare promovat, admis prin decizia penală nr. 253 din 21 ianuarie 2003, recurentul

a fost condamnat la 2 ani cu suspendare și arestat în perioada 22 ianuarie 1998-01

aprilie 1998.

Reclamantul a obținut

condamnarea României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca urmare a

constatării încălcării art. 6 al Convenției prin existența căii de atac a recursului

în anulare, care încalcă securitatea circuitului civil, obținând despăgubiri în

valoare de 2.000 euro. De asemenea, i-au fost acordați și 14.000 euro ca despăgubire

pentru privarea sa de bun, respectiv de suma acordată cu titlu de daune morale,

ca urmare a admiterii recursului în anulare și înlăturarea acordării despăgubirii

de 50.000 RON pentru cele 68 de zile de arest, constatându-se încălcarea art. 1

al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Ca urmare a obținerii

acestei condamnări, reclamantul a formulat cerere de revizuire.

Prin decizia nr. 510

din 22 iunie 2009 pronunțată în revizuire, completul de 9 judecători al Înaltei

Curți de Casație și Justiție a admis cererea și a procedat la rejudecarea pe fond

a cauzei, respingând ca nefondat recursul în anulare și menținând decizia penală

nr. 1481 din 22 decembrie 1999 a Tribunalului Hunedoara, prin care apelantul-reclamant

fusese achitat pentru infracțiunile de evaziune fiscală.

De asemenea, prin decizia

nr. 806 din 02 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

a fost admisă cererea de revizuire și schimbată în totalitate decizia civilă

nr. 430 din 03 noiembrie 2003 prin care s-a admis recursul în anulare și fost anulată

decizia civilă nr. 5440 din 28 noiembrie 2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

prin care recurentului i-au fost acordate despăgubiri pentru daune morale, în cuantum

de 50.000 RON, pentru cele 68 de zile petrecute în arest.

Față de situația de fapt

astfel reținută, Curtea a apreciat că:

Principiul responsabilității

statului față de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârșite

în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori, fiind

inadmisibil ca anumite erori judiciare, neimputabile victimei, să fie suportate

de aceasta.

Există deplină concordanță

a legii interne cu prevederile art. 5 parag. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și ale art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție.

Curtea a constatat că

decizia penală nr. 510/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

reprezintă un remediu

intern, pus la dispoziția acelui reclamant în privința căruia Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a constatat o încălcare a unuia dintre drepturile fundamentale.

Decizia menționată are drept consecințe, pe plan intern, doar înlăturarea consecințelor

cu privire la persoana reclamantului rezultate din încălcarea a două drepturi fundamentale,

respectiv a dreptului la respectarea bunurilor, ca drept substanțial consacrat de

art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție, precum și a dreptului la un proces

echitabil în materie civilă sau penală consacrat de art. 6 din Convenție, drept

ce face parte din categoria drepturilor procedurale reglementate de Convenție.

Decizia penală nr. 510/2009

pronunțată în procedura revizuirii, reglementată prin dispozițiile

art. 408

1

alin. (1) și (2) C. proc. pen., nu a avut în vedere și remedierea consecințelor

produse în persoana reclamantului prin condamnarea pe nedrept, o astfel de remediere

fiind posibilă numai dacă reclamantul ar fi invocat o hotărâre anterioară a Curții

Europene a Drepturilor Omului al cărei dispozitiv să cuprindă constatarea de încălcare

a dispozițiilor art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Or, din examinarea hotărârii

pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 04 noiembrie 2008,

cât și a considerentelor care au stat la baza pronunțării deciziei penale nr. 510/2009

a Înaltei Curți de Casație, completul de 9 judecători, instanța a constatat că reclamantul

nu a obținut o asemenea condamnare împotriva României și nici nu a invocat o asemenea

ipoteză în fața instanței de revizuire. De aceea, s-a apreciat că acțiunea de față,

în care reclamantul invocă faptul că a fost achitat definitiv în urma rejudecării

unei hotărâri prin care se dispusese condamnarea sa, reprezintă unicul remediu intern

la dispoziția acestuia pentru a-și vedea reparat prejudiciul produs prin condamnarea

pe nedrept.

Curtea a constatat și

că reclamantul se încadrează în ipoteza normei de drept substanțial invocată, a

art. 504 alin. (1) C. proc. pen., fiind îndreptățit la repararea prejudiciului moral

cauzat prin condamnarea sa pe nedrept și că motivul de apel prin care acesta susține

faptul că instanța de fond a confundat dreptul la un proces echitabil consacrat

de art. 6 parag. 1 din Convenție cu dreptul la despăgubiri pentru erori judiciare

prevăzut de art. 3 din Protocolul nr. 7, este întemeiat.

La baza acordării daunelor

morale în sumă de 500.000.000 ROL a stat constatarea judiciară a faptului că reclamantul

a fost arestat pe nedrept o perioadă de 68 de zile.

Curtea a avut în vedere

faptul că prin condamnarea pe nedrept a reclamantului, pentru o faptă pentru care

ulterior s-a menținut soluția de achitare pentru că nu erau îndeplinite elementele

constitutive ale infracțiunii, în etapa rejudecării pe fond a procesului penal în

procedura revizuirii, apelantului-reclamant i s-a adus o atingere a drepturilor

și libertăților fundamentale ale omului, cu consecințe asupra acelor atribute ale

persoanei care influențează relațiile sociale, onoarea, reputația, creditul moral,

poziția socială, precum și pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieții

umane.

Din examinarea practicii

Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea a constatat că nici instanța europeană,

atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite,

ci judecă în echitate. La cuantificarea daunelor morale a avut în vedere și jurisprudența

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Împotriva menționatei

decizii au declarat și motivat recurs, în termen legal, reclamantul B.P. și pârâții

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București pentru motive de nelegalitate întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc civ.

În dezvoltarea criticilor

formulate, reclamantul B.P. a arătat următoarele:

Instanța de apel, în stabilirea

cuantumului despăgubirilor acordate, se referă la 14 hotărâri ale Curții Europene

a Drepturilor Omului a căror jurisprudență de dezdăunare nu poate fi primită tocmai

pentru că nu reprezintă practica în vigoare a Statului Român.

Dintre hotărârile judecătorești

care reflectă jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, se are în vedere

o singură decizie privind despăgubiri pentru condamnare pe nedrept conform prevederilor

art. 504 C. proc. pen., respectiv decizia nr. 250 din 21 ianuarie 2010, celelalte

decizii privind despăgubiri pentru arestare pe nedrept fiind contradictorii cu privire

la întindere (de la 5.000 euro pentru 7 ani de închisoare la 15.000 RON pentru 24

de ore reținere). Recurentul menționează că rolul unei instanțe supreme este tocmai

acela de a regla aceste contradicții de jurisprudență.

În opinia recurentului

instanța de apel a făcut referire numai la hotărâri prin care s-au acordat sume

mici cu titlu de daune morale, procedură contrară dreptului la un proces echitabil.

Obligația judecătorului

de a respecta legea și jurisprudența impunea să fie avute în vedere și următoarele

cauze: Creangă vs. România, Degeratu vs. România, Calmanovici împotriva României,

Rupă împotriva României, Floarea Pop vs. România, Irinel Popa vs România.

În dezvoltarea criticilor

formulate, pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice,

a arătat următoarele:

Din analiza deciziei

nr. 510 din 22 iunie 2009 nu rezultă niciun argument din care să se poată trage

concluzia că s-a produs o rejudecare pe fond a cauzei penale a revizuentului, ci

instanța de revizuire s-a pronunțat în limitele hotărârii Curții Europene a Drepturilor

Omului, fără a mai supune analizei sale corecta sau incorecta încadrare în prevederile

legii penale a recursului în anulare, analiza vizând îndeplinirea în cauză a condițiilor

de admisibilitate a cererii de revizuire.

Decizia nr. 510 din

22 iunie 2009 nu dispune achitarea apelantului-reclamant, ci dispune „menținerea

sentinței penale nr. 85 din 27 mai 1999 a Judecătoriei Orăștie, rămasă definitivă

prin decizia penală nr. 403 din 25 mai 2000 a Curții de Apel Alba Iulia”, prin urmare,

dispune menținerea soluțiilor anterioare de achitare.

În mod greșit instanța

de apel a asimilat decizia de revizuire cu o hotărâre definitivă de achitare, pentru

a face posibilă încadrarea în dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen.

Numai dacă prin decizia

de revizuire instanța ar fi rejudecat cauza penală, prin administrare de probatorii

și, pe baza acestora, constatându-se că persoana condamnată nu a săvârșit fapta

imputată ori că acea faptă nu există, ar fi dispus achitarea revizuentului, se putea

admite că decizia de revizuire este și o decizie de achitare.

Art. 504 alin. (1) C.

proc. pen. nu își găsește aplicabilitatea în cauză, întrucât, prin hotărârea de

revizuire, revizuentul nu a fost achitat, iar instanța de revizuire nu s-a pronunțat

asupra nevinovăției sale, fie că nu a săvârșit fapta, fie că acea faptă nu există.

Așadar, cu privire la

admisibilitatea acțiunii civile prevăzute de art. 504 alin. (1) C. proc. pen., care

în speță nu se confirmă, se impunea ca instanța de apel să constate că nici invocarea

art. 3 din Protocolul nr. 7 nu își găsește aplicabilitatea în cauză.

Prin decizia nr. 510

din 22 iunie 2009 nu s-a rejudecat, în revizuire, cauza penală, întrucât urma să

se producă o rejudecare într-o cale extraordinară de atac ce fusese deja abrogată,

prin Legea nr. 576/2004.

Apelantul-reclamant a

primit deja despăgubiri pentru încălcarea dreptului său la un proces echitabil,

prin admiterii cererii sale și pronunțării hotărârii Curții Europene a Drepturilor

Omului Bota împotriva României.

De asemenea, în mod greșit

instanța de apel a apreciat că în etapa rejudecării pe fond a procesului penal în

procedura revizuirii, apelantului-reclamant i s-a adus o atingere a drepturilor

și libertăților fundamentale ale omului, deoarece a fost realizată o confuzie între

dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție, și dreptul

la despăgubiri pentru erori judiciare, prevăzut de art. 3 din Protocolul nr. 7.

Pentru a fi aplicabil

art. 3 din Protocolul nr. 7, se impunea ca prin decizia de revizuire nr. 510/2009

să se regăsească o dispoziție expresă de anulare a condamnării penale definitive,

ceea ce nu este indicat.

În mod corect instanța

de fond a reținut, în sentința civilă nr. 1308 din 01 octombrie 2010, că „aplicând

dispozițiile legale menționate la situația de fapt reținută se observă că nu a intervenit

o hotărâre de achitare a reclamantului, ca urmare a rejudecării cauzei, ocazie cu

care să se constate un fapt nou sau recent descoperit care să dovedească că s-a

produs o eroare judiciară”, astfel că se impune menținerea acestor considerente.

Mai mult, art. 3 din Protocolul

nr. 7 adițional la Convenție nu este incident în cauză, câtă vreme nu există nicio

dispoziție a unei instanțe penale prin care să se fi constatat că s-a produs o eroare

judiciară.

Prin urmare, nu există

nicio hotărâre judecătorească definitivă care să consfințească că prin condamnarea

pronunțată împotriva apelantului-reclamant prin admiterea recursului în anulare

s-a produs o eroare judiciară, decizia nr. 510 din 22 iunie 2009 nu dispune în sensul

desființării deciziei nr. 253 din 21 ianuarie 2003 ca urmare a producerii unei erori

judiciare, aceasta fiind o simplă presupunere, nedovedită.

Singura acțiune admisibilă

în temeiul art. 504 C. proc. pen., în ceea ce privește circumstanțele cauzei, rămâne

cea deja valorificată de către reclamant, prin decizia civilă nr. 238 din 01

noiembrie 2000, definitivă prin decizia civilă nr. 50A din 07 martie 2001, ca urmare

a pronunțării hotărârilor de achitare: sentința penală nr. 85 din 27 mai 1999, definitivă

prin decizia penală nr. 1481 din 22 decembrie 1999. Trebuie remarcat că aceleași

hotărâri de achitare au constituit premisa cererii sale formulate în fața Curții

Europene a Drepturilor Omului, prin care a solicitat obligarea Statului Român la

plata unor sume cu titlu de daune materiale și morale „generate de anularea deciziilor

judiciare ce au dispus achitarea sa cu titlu definitiv, cerere admisă prin hotărârea

pronunțată în cauza Bota împotriva României.

Concluzia care se desprinde

este că apelantul-reclamant a beneficiat de o dublă plată pentru aceeași cauză.

În dezvoltarea criticilor

formulate, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

a arătat următoarele:

Hotărârea instanței de

apel a fost dată cu încălcarea legii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În mod corect s-a reținut

de către prima instanță că, în baza art. 504 C. proc. pen., apelantul-reclamant

a formulat în anul 2000 o acțiune prin care a solicitat acordarea de despăgubiri

pentru prejudiciul moral produs de arestarea nelegală și condamnarea, urmată de

achitare.

Astfel, Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat și a plătit suma de 500.000.000

ROL, cu titlu de daune morale, ca urmare a sentinței civile nr. 238/2000 a Tribunalului

Hunedoara, pronunțată în Dosar nr. 2857/2000, definitivă prin respingerea apelului,

iar suma respectivă nu a fost niciodată recuperată de Statul Român.

Prin decizia nr. 806 pronunțată

la 02 noiembrie 2009 de Înalta Curte de Casație și Justiție, apelantul-reclamant

B.P. a fost repus în situația anterioară, acestuia recunoscându-i-se dreptul la

plata sumei acordate prin sentința civilă nr. 238/2000 a Tribunalului Hunedoara,

hotărâre care are autoritate de lucru judecat în raport cu acțiunea din cauza de

față, deoarece, pentru a exista identitate de obiect între două acțiuni, nu este

nevoie ca obiectul să fie formulat în ambele în același mod, ci este suficient ca

din cuprinsul acelor acțiuni să rezulte ca scopul final urmărit este același.

În mod greșit a reținut

instanța de apel că, reclamantul a pretins anterior doar repararea prejudiciului

produs prin arestarea sa nelegală, iar acțiunea de față vizează repararea prejudiciului

produs prin condamnarea pe nedrept, ca urmare a rejudecării în recursul în anulare

a unei hotărâri definitive prin care se dispusese achitarea sa.

Din analiza sentinței

civile nr. 238/2000 a Tribunalului Hunedoara, rezultă că instanța de judecată a

reținut că, în raport de prevederile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., cererea de

despăgubiri a reclamantului B.P. este îndreptățită, atât pentru că acesta a fost

reținut și arestat preventiv, cât și pentru faptul că s-a dispus achitarea sa pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 290 și de art. 243 C. pen., care au

constituit cauza luării măsurii reținerii și arestării preventive.

Astfel, recurentul consideră

că nu sunt întemeiate pretențiile formulate în acțiunea introductivă având ca temei

art. 504 alin. (1) C. proc. pen., întrucât în speță Înalta Curte de Casație și Justiție

nu a pronunțat o nouă hotărâre de achitare a apelantului-reclamant.

Analizând recursurile

formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce privește recursurile

declarate de pârâții Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice,

și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Înalta Curte

le apreciază ca fiind fondate, pentru argumentele ce succed:

Instanța de apel, în opinie

majoritară, a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 504

alin. (1) C. proc. pen. potrivit căruia „Persoana care a fost condamnată definitiv

are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării

cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare”.

În mod greșit această

instanță a considerat că a fost confundat dreptul la un proces echitabil, prevăzut

de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu dreptul la despăgubiri

pentru erori judiciare, reglementat în art. 3 al Protocolului nr. 7 al aceleiași

Convenții. Această concluzie pleacă de la o premisă eronată, aceea că în cauză s-a

săvârșit o eroare judiciară, ulterior admiterii recursului în anulare prin decizia

penală nr. 253/2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte observă că

reclamantul a fost condamnat definitiv la 2 ani închisoare cu suspendare, după admiterea

recursului în anulare, și achitat ca urmare a revenirii la soluția anterioară formulării

recursului în anulare, prin admiterea cererii de revizuire, rejudecării cauzei și

respingerii recursului în anulare, prin decizia penală nr. 510/2009 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Din conținutul acestei

decizii, pronunțată în temeiul art. 408

1

alin. (1) și (2) C. proc.

pen., se observă că instanța nu a rejudecat cauza pe fond, prin administrarea de

probe noi, de natură a dovedi existența unei erori judiciare, ci a constatat numai

faptul că înlăturarea consecințelor încălcării dreptului prevăzut de art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu se poate realiza decât prin revizuirea

deciziei penale nr. 253/2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, drept consecință,

a admiterii cererii de revizuire, prin rejudecarea recursului în anulare.

În rejudecarea recursului

în anulare instanța a menționat că, „rejudecând cauza, se impune respingerea recursului

în anulare”, fără a realiza o analiză efectivă a recursului în anulare, aceasta

fiind de altfel imposibil de realizat câtă vreme recursul în anulare era abrogat,

la momentul admiterii cererii de revizuire, prin Legea nr. 576/2004.

Prin urmare, a avut loc

o rejudecare formală a recursului în anulare, iar nu o rejudecare a cauzei în sensul

cerut de art. 504 alin. (1) C. proc. pen., prin care să antameze pe fond cauza și,

urmare a probelor administrate, să se constate că se impune din nou o soluție de

achitare. Prin rejudecarea recursului în anulare nu s-a produs o nouă achitare pentru

infracțiunile prevăzute de art. 12 și art. 13 din Legea nr. 87/1994, ci a fost menținută

soluția de achitare deja dispusă prin decizia penală nr. 1481 din 22 decembrie 1999

a Tribunalului Hunedoara și menținută în recurs prin decizia penală nr. 403/2000

a Curții de Apel Alba Iulia.

De asemenea, nu s-a făcut

dovada că o instanță penală ar fi constatat că s-a produs o eroare judiciară cu

privire la infracțiunile de evaziune fiscală, fals și rupere de sigilii, în temeiul

căreia să se dispună anularea condamnării reclamantului la 2 ani închisoare cu suspendare.

Se poate concluziona astfel

că nu a fost încălcat nici art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, care cere, pentru a se dovedi producerea unei erori judiciare,

să existe o condamnare penală ulterior anulată, iar eroarea judiciară să fie probată

printr-un fapt nou sau recent descoperit, aspect care nu s-a adus în discuție cu

ocazia rejudecării.

Atingerea adusă demnității,

invocată de reclamant, nu se întemeiază pe anulare hotărârii de condamnare datorită

constatării săvârșirii unei erori judiciare. Aceasta își are izvorul în condamnarea

reclamantului la 2 ani de închisoare, urmare a admiterii recursului în anulare,

fiind consecința înlăturării efectelor unei hotărâri judecătorești definitive de

achitare printr-o cale extraordinară de atac apreciată de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului ca fiind în contradicție cu prevederile Convenției.

Prin urmare, această atingere

constă în încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil prevăzut de

art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar nu în dovedirea nevinovăției

acestuia prin identificarea unei erori judiciare, context în care reclamantul nu

poate invoca o lezare a demnității sale din perspectiva unui alt drept fundamental.

Pentru încălcarea dreptului

reclamantului la un proces echitabil recurentul a fost deja despăgubit de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului cu suma de 2.000 euro, fiind înlăturate totodată

și consecințele condamnării prin admiterea cererii de revizuire.

În aceste condiții, prezenta

acțiune apare ca fiind neîntemeiată deoarece vizează acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul suferit prin aceeași condamnare, dispusă prin decizia penală nr. 253/2003

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și tinde la obținerea unei duble despăgubiri,

câtă vreme decizia penală nr. 253/2003 a fost analizată de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului cu ocazia pronunțării hotărârii din 04 noiembrie 2008 și a stat la baza admiterii

cererii de revizuire, prin decizia penală nr. 510/2009 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Nu poate fi primită susținerea

din recurs privind existența autorității de lucru judecat a sentinței civile

nr. 238/2000 a Tribunalului Hunedoara prin care reclamantului i s-au acordat și

plătit 50.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru condamnare.

Aceasta deoarece din considerentele

sentinței civile nr. 238/2000 a Tribunalului Hunedoara și a deciziei civile nr.

50/2001 a Curții de Apel Alba Iulia, pronunțată în apel, devenită irevocabilă prin

nerecurare, rezultă că această despăgubire a fost acordată exclusiv pentru cele

68 de zile de arest preventiv, nefăcându-se nicio referire la prejudiciul suferit

prin condamnare.

De altfel, față de momentul

soluționării irevocabile a acestui dosar, anul 2001, era imposibil ca instanța să

aibă în vedere și condamnarea de 2 ani închisoare care a fost dispusă ulterior,

în anul 2003, iar prima condamnare a reclamantului la 6 luni, respectiv 4 luni închisoare

(pentru infracțiunea de fals și rupere de sigilii), dispusă prin sentința penală

nr. 85/1999 a Judecătoriei Orăștie, nu întrunea condiția de a fi definitivă, cerută

de art. 504 alin. (1) C. proc. pen., pentru a se putea acorda despăgubiri în temeiul

său.

Astfel fiind, Înalta Curte

apreciază că nu se impunea acordarea de către instanța de apel de daunele morale

în favoarea reclamantului în cuantum de 5.000 euro, deoarece se produce o dublă

reparație pentru același prejudiciu.

Pe cale de consecință,

apar ca nefondate criticile aduse de recurentul B.P. pe aspectul cuantumului acestor

daune.

Luând în considerare argumentele

expuse anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc civ., va respinge

recursul declarat de reclamantul B.P., ca nefondat, și va admite recursurile declarate

de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Va fi modificată decizia recurată

în sensul că va fi respins apelul declarat de reclamantul B.P. împotriva sentinței

nr. 1308 din 01 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul B.P. împotriva deciziei nr. 359A din 01 aprilie 2011 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Admite recursurile declarate

de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 359A din

01 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică decizia recurată

în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul B.P. împotriva sentinței

nr. 1308 din 01 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 18 mai 2012.