ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3589/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 29 iunie 2009, sub nr. 27537/3/2009, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul B.P., în contradictoriu cu Ministerul Justiției, în temeiul prevederilor art. 504 C. proc. pen., a solicitat acordarea despăgubirilor în valoare de 500.000 euro, pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a condamnării sale definitive de către Curtea Supremă de Justiție, prin decizia penală definitivă nr. 253 din 21 ianuarie 2003. În drept au fost invocate prevederile art. 115 C. proc. civ., art. 124 alin. (3) din Constituția României, H.G. nr. 652/2009, H.G. nr. 34/2009, Legea nr. 304/2004, Legea nr. 303/2004.

La data de 23 septembrie 2009, reclamantul și-a modificat cererea de chemare în judecată, arătând că înțelege să cheme în judecată în calitate de pârât doar Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. În vederea acordării sumei de 500.000 euro, reclamantul a invocat dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție. Prin sentința civilă nr. 1308 din 01 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea formulată de reclamantul B.P., astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată. Tribunalul a apreciat că în speță nu ne aflăm în fața unei erori judiciare, întrucât nu există nicio hotărâre judecătorească care să confirme achitarea reclamantului, ca urmare a rejudecării cauzei.

În fapt, prin decizia penală nr. 510 din 22 iunie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, a admis cererea de revizuire formulată de revizuentul B.P. în temeiul prevederilor art. 408 1 C. proc. pen., însă fără a proceda la o rejudecare în fond a cauzei, ci doar în baza hotărârii definitive pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru remedierea consecințelor încălcării art. 6 din Convenție. Elementul esențial pentru a fi atrasă răspunderea statului în baza art. 504 C. proc. pen. este existența unei erori judiciare, ceea ce în speță nu s-a dovedit. Mai mult, în procedura desfășurată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român la plata sumei de 50.000 euro cu titlul de daune morale generate de anularea deciziilor judiciare ce au dispus achitarea sa, cu titlu definitiv, cererea admisă în parte pentru suma de 2.000 euro cu titlul de daune morale.

Principiul reparării integrale a prejudiciului nu înseamnă că reclamantul are dreptul de a realiza o îmbogățire fără justă cauză, întrucât prezenta cerere are aceeași cauză ca și cea promovată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, fiind soluționată de acesta în sensul arătat. Prin decizia civilă nr. 359A din 01 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cu opinie majoritară, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant B.P., împotriva sentinței civile nr. 1308 din 01 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă; a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B.P. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului B.P.

suma de 5.000 euro echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând despăgubiri cu titlu de daune morale. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a apreciat că Tribunalul a reținut în mod greșit că nu a intervenit o hotărâre de achitare a reclamantului, ca urmare a rejudecării cauzei penale. Reclamantul a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune și condamnat pentru infracțiunile de fals și rupere de sigilii prin sentința penală nr. 85/1999 a Judecătoriei Orăștie, iar prin decizia penală nr. 1481 din 22 decembrie 1999 a Tribunalului Hunedoara a fost achitat pentru toate aceste infracțiuni, soluție menținută prin respingerea recursului prin decizia penală nr. 403 din 25 mai 2000 a Curții de Apel Alba Iulia.

Urmare a recursului în anulare promovat, admis prin decizia penală nr. 253 din 21 ianuarie 2003, recurentul a fost condamnat la 2 ani cu suspendare și arestat în perioada 22 ianuarie 1998-01 aprilie 1998. Reclamantul a obținut condamnarea României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca urmare a constatării încălcării art. 6 al Convenției prin existența căii de atac a recursului în anulare, care încalcă securitatea circuitului civil, obținând despăgubiri în valoare de 2.000 euro. De asemenea, i-au fost acordați și 14.000 euro ca despăgubire pentru privarea sa de bun, respectiv de suma acordată cu titlu de daune morale, ca urmare a admiterii recursului în anulare și înlăturarea acordării despăgubirii de 50.000 RON pentru cele 68 de zile de arest, constatându-se încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Ca urmare a obținerii acestei condamnări, reclamantul a formulat cerere de revizuire. Prin decizia nr. 510 din 22 iunie 2009 pronunțată în revizuire, completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a admis cererea și a procedat la rejudecarea pe fond a cauzei, respingând ca nefondat recursul în anulare și menținând decizia penală nr. 1481 din 22 decembrie 1999 a Tribunalului Hunedoara, prin care apelantul-reclamant fusese achitat pentru infracțiunile de evaziune fiscală.

De asemenea, prin decizia nr. 806 din 02 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admisă cererea de revizuire și schimbată în totalitate decizia civilă nr. 430 din 03 noiembrie 2003 prin care s-a admis recursul în anulare și fost anulată decizia civilă nr. 5440 din 28 noiembrie 2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care recurentului i-au fost acordate despăgubiri pentru daune morale, în cuantum de 50.000 RON, pentru cele 68 de zile petrecute în arest. Față de situația de fapt astfel reținută, Curtea a apreciat că: Principiul responsabilității statului față de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârșite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori, fiind inadmisibil ca anumite erori judiciare, neimputabile victimei, să fie suportate de aceasta.

Există deplină concordanță a legii interne cu prevederile art. 5 parag. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție. Curtea a constatat că decizia penală nr. 510/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reprezintă un remediu intern, pus la dispoziția acelui reclamant în privința căruia Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a unuia dintre drepturile fundamentale. Decizia menționată are drept consecințe, pe plan intern, doar înlăturarea consecințelor cu privire la persoana reclamantului rezultate din încălcarea a două drepturi fundamentale, respectiv a dreptului la respectarea bunurilor, ca drept substanțial consacrat de art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție, precum și a dreptului la un proces echitabil în materie civilă sau penală consacrat de art. 6 din Convenție, drept ce face parte din categoria drepturilor procedurale reglementate de Convenție.

Decizia penală nr. 510/2009 pronunțată în procedura revizuirii, reglementată prin dispozițiile art. 408 1 alin. (1) și (2) C. proc. pen., nu a avut în vedere și remedierea consecințelor produse în persoana reclamantului prin condamnarea pe nedrept, o astfel de remediere fiind posibilă numai dacă reclamantul ar fi invocat o hotărâre anterioară a Curții Europene a Drepturilor Omului al cărei dispozitiv să cuprindă constatarea de încălcare a dispozițiilor art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, din examinarea hotărârii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 04 noiembrie 2008, cât și a considerentelor care au stat la baza pronunțării deciziei penale nr. 510/2009 a Înaltei Curți de Casație, completul de 9 judecători, instanța a constatat că reclamantul nu a obținut o asemenea condamnare împotriva României și nici nu a invocat o asemenea ipoteză în fața instanței de revizuire.

De aceea, s-a apreciat că acțiunea de față, în care reclamantul invocă faptul că a fost achitat definitiv în urma rejudecării unei hotărâri prin care se dispusese condamnarea sa, reprezintă unicul remediu intern la dispoziția acestuia pentru a-și vedea reparat prejudiciul produs prin condamnarea pe nedrept. Curtea a constatat și că reclamantul se încadrează în ipoteza normei de drept substanțial invocată, a art. 504 alin. (1) C. proc. pen., fiind îndreptățit la repararea prejudiciului moral cauzat prin condamnarea sa pe nedrept și că motivul de apel prin care acesta susține faptul că instanța de fond a confundat dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție cu dreptul la despăgubiri pentru erori judiciare prevăzut de art. 3 din Protocolul nr. 7, este întemeiat.

La baza acordării daunelor morale în sumă de 500.000.000 ROL a stat constatarea judiciară a faptului că reclamantul a fost arestat pe nedrept o perioadă de 68 de zile. Curtea a avut în vedere faptul că prin condamnarea pe nedrept a reclamantului, pentru o faptă pentru care ulterior s-a menținut soluția de achitare pentru că nu erau îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii, în etapa rejudecării pe fond a procesului penal în procedura revizuirii, apelantului-reclamant i s-a adus o atingere a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, cu consecințe asupra acelor atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale, onoarea, reputația, creditul moral, poziția socială, precum și pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane.

Din examinarea practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea a constatat că nici instanța europeană, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate. La cuantificarea daunelor morale a avut în vedere și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Împotriva menționatei decizii au declarat și motivat recurs, în termen legal, reclamantul B.P. și pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc civ. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantul B.P.

a arătat următoarele: Instanța de apel, în stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate, se referă la 14 hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului a căror jurisprudență de dezdăunare nu poate fi primită tocmai pentru că nu reprezintă practica în vigoare a Statului Român. Dintre hotărârile judecătorești care reflectă jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, se are în vedere o singură decizie privind despăgubiri pentru condamnare pe nedrept conform prevederilor art. 504 C. proc. pen., respectiv decizia nr. 250 din 21 ianuarie 2010, celelalte decizii privind despăgubiri pentru arestare pe nedrept fiind contradictorii cu privire la întindere (de la 5.000 euro pentru 7 ani de închisoare la 15.000 RON pentru 24 de ore reținere).

Recurentul menționează că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla aceste contradicții de jurisprudență. În opinia recurentului instanța de apel a făcut referire numai la hotărâri prin care s-au acordat sume mici cu titlu de daune morale, procedură contrară dreptului la un proces echitabil. Obligația judecătorului de a respecta legea și jurisprudența impunea să fie avute în vedere și următoarele cauze: Creangă vs. România, Degeratu vs. România, Calmanovici împotriva României, Rupă împotriva României, Floarea Pop vs. România, Irinel Popa vs România.

În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat următoarele: Din analiza deciziei nr. 510 din 22 iunie 2009 nu rezultă niciun argument din care să se poată trage concluzia că s-a produs o rejudecare pe fond a cauzei penale a revizuentului, ci instanța de revizuire s-a pronunțat în limitele hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, fără a mai supune analizei sale corecta sau incorecta încadrare în prevederile legii penale a recursului în anulare, analiza vizând îndeplinirea în cauză a condițiilor de admisibilitate a cererii de revizuire. Decizia nr. 510 din 22 iunie 2009 nu dispune achitarea apelantului-reclamant, ci dispune „menținerea sentinței penale nr. 85 din 27 mai 1999 a Judecătoriei Orăștie, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 403 din 25 mai 2000 a Curții de Apel Alba Iulia”, prin urmare, dispune menținerea soluțiilor anterioare de achitare.

În mod greșit instanța de apel a asimilat decizia de revizuire cu o hotărâre definitivă de achitare, pentru a face posibilă încadrarea în dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. Numai dacă prin decizia de revizuire instanța ar fi rejudecat cauza penală, prin administrare de probatorii și, pe baza acestora, constatându-se că persoana condamnată nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există, ar fi dispus achitarea revizuentului, se putea admite că decizia de revizuire este și o decizie de achitare. Art. 504 alin. (1) C. proc. pen. nu își găsește aplicabilitatea în cauză, întrucât, prin hotărârea de revizuire, revizuentul nu a fost achitat, iar instanța de revizuire nu s-a pronunțat asupra nevinovăției sale, fie că nu a săvârșit fapta, fie că acea faptă nu există.

Așadar, cu privire la admisibilitatea acțiunii civile prevăzute de art. 504 alin. (1) C. proc. pen., care în speță nu se confirmă, se impunea ca instanța de apel să constate că nici invocarea art. 3 din Protocolul nr. 7 nu își găsește aplicabilitatea în cauză. Prin decizia nr. 510 din 22 iunie 2009 nu s-a rejudecat, în revizuire, cauza penală, întrucât urma să se producă o rejudecare într-o cale extraordinară de atac ce fusese deja abrogată, prin Legea nr. 576/2004. Apelantul-reclamant a primit deja despăgubiri pentru încălcarea dreptului său la un proces echitabil, prin admiterii cererii sale și pronunțării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului Bota împotriva României.

De asemenea, în mod greșit instanța de apel a apreciat că în etapa rejudecării pe fond a procesului penal în procedura revizuirii, apelantului-reclamant i s-a adus o atingere a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, deoarece a fost realizată o confuzie între dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție, și dreptul la despăgubiri pentru erori judiciare, prevăzut de art. 3 din Protocolul nr. 7. Pentru a fi aplicabil art. 3 din Protocolul nr. 7, se impunea ca prin decizia de revizuire nr. 510/2009 să se regăsească o dispoziție expresă de anulare a condamnării penale definitive, ceea ce nu este indicat.

În mod corect instanța de fond a reținut, în sentința civilă nr. 1308 din 01 octombrie 2010, că „aplicând dispozițiile legale menționate la situația de fapt reținută se observă că nu a intervenit o hotărâre de achitare a reclamantului, ca urmare a rejudecării cauzei, ocazie cu care să se constate un fapt nou sau recent descoperit care să dovedească că s-a produs o eroare judiciară”, astfel că se impune menținerea acestor considerente. Mai mult, art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție nu este incident în cauză, câtă vreme nu există nicio dispoziție a unei instanțe penale prin care să se fi constatat că s-a produs o eroare judiciară.

Prin urmare, nu există nicio hotărâre judecătorească definitivă care să consfințească că prin condamnarea pronunțată împotriva apelantului-reclamant prin admiterea recursului în anulare s-a produs o eroare judiciară, decizia nr. 510 din 22 iunie 2009 nu dispune în sensul desființării deciziei nr. 253 din 21 ianuarie 2003 ca urmare a producerii unei erori judiciare, aceasta fiind o simplă presupunere, nedovedită. Singura acțiune admisibilă în temeiul art. 504 C. proc.

pen., în ceea ce privește circumstanțele cauzei, rămâne cea deja valorificată de către reclamant, prin decizia civilă nr. 238 din 01 noiembrie 2000, definitivă prin decizia civilă nr. 50A din 07 martie 2001, ca urmare a pronunțării hotărârilor de achitare: sentința penală nr. 85 din 27 mai 1999, definitivă prin decizia penală nr. 1481 din 22 decembrie 1999. Trebuie remarcat că aceleași hotărâri de achitare au constituit premisa cererii sale formulate în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care a solicitat obligarea Statului Român la plata unor sume cu titlu de daune materiale și morale „generate de anularea deciziilor judiciare ce au dispus achitarea sa cu titlu definitiv, cerere admisă prin hotărârea pronunțată în cauza Bota împotriva României.

Concluzia care se desprinde este că apelantul-reclamant a beneficiat de o dublă plată pentru aceeași cauză. În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a arătat următoarele: Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea legii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În mod corect s-a reținut de către prima instanță că, în baza art. 504 C. proc. pen., apelantul-reclamant a formulat în anul 2000 o acțiune prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral produs de arestarea nelegală și condamnarea, urmată de achitare.

Astfel, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat și a plătit suma de 500.000.000 ROL, cu titlu de daune morale, ca urmare a sentinței civile nr. 238/2000 a Tribunalului Hunedoara, pronunțată în Dosar nr. 2857/2000, definitivă prin respingerea apelului, iar suma respectivă nu a fost niciodată recuperată de Statul Român. Prin decizia nr. 806 pronunțată la 02 noiembrie 2009 de Înalta Curte de Casație și Justiție, apelantul-reclamant B.P. a fost repus în situația anterioară, acestuia recunoscându-i-se dreptul la plata sumei acordate prin sentința civilă nr. 238/2000 a Tribunalului Hunedoara, hotărâre care are autoritate de lucru judecat în raport cu acțiunea din cauza de față, deoarece, pentru a exista identitate de obiect între două acțiuni, nu este nevoie ca obiectul să fie formulat în ambele în același mod, ci este suficient ca din cuprinsul acelor acțiuni să rezulte ca scopul final urmărit este același.

În mod greșit a reținut instanța de apel că, reclamantul a pretins anterior doar repararea prejudiciului produs prin arestarea sa nelegală, iar acțiunea de față vizează repararea prejudiciului produs prin condamnarea pe nedrept, ca urmare a rejudecării în recursul în anulare a unei hotărâri definitive prin care se dispusese achitarea sa. Din analiza sentinței civile nr. 238/2000 a Tribunalului Hunedoara, rezultă că instanța de judecată a reținut că, în raport de prevederile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., cererea de despăgubiri a reclamantului B.P. este îndreptățită, atât pentru că acesta a fost reținut și arestat preventiv, cât și pentru faptul că s-a dispus achitarea sa pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 290 și de art. 243 C. pen., care au constituit cauza luării măsurii reținerii și arestării preventive.

Astfel, recurentul consideră că nu sunt întemeiate pretențiile formulate în acțiunea introductivă având ca temei art. 504 alin. (1) C. proc. pen., întrucât în speță Înalta Curte de Casație și Justiție nu a pronunțat o nouă hotărâre de achitare a apelantului-reclamant. Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte constată următoarele: În ceea ce privește recursurile declarate de pârâții Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Înalta Curte le apreciază ca fiind fondate, pentru argumentele ce succed: Instanța de apel, în opinie majoritară, a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 504 alin. (1) C. proc.

pen. potrivit căruia „Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare”. În mod greșit această instanță a considerat că a fost confundat dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu dreptul la despăgubiri pentru erori judiciare, reglementat în art. 3 al Protocolului nr. 7 al aceleiași Convenții. Această concluzie pleacă de la o premisă eronată, aceea că în cauză s-a săvârșit o eroare judiciară, ulterior admiterii recursului în anulare prin decizia penală nr. 253/2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte observă că reclamantul a fost condamnat definitiv la 2 ani închisoare cu suspendare, după admiterea recursului în anulare, și achitat ca urmare a revenirii la soluția anterioară formulării recursului în anulare, prin admiterea cererii de revizuire, rejudecării cauzei și respingerii recursului în anulare, prin decizia penală nr. 510/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Din conținutul acestei decizii, pronunțată în temeiul art. 408 1 alin. (1) și (2) C. proc. pen., se observă că instanța nu a rejudecat cauza pe fond, prin administrarea de probe noi, de natură a dovedi existența unei erori judiciare, ci a constatat numai faptul că înlăturarea consecințelor încălcării dreptului prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu se poate realiza decât prin revizuirea deciziei penale nr. 253/2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, drept consecință, a admiterii cererii de revizuire, prin rejudecarea recursului în anulare.

În rejudecarea recursului în anulare instanța a menționat că, „rejudecând cauza, se impune respingerea recursului în anulare”, fără a realiza o analiză efectivă a recursului în anulare, aceasta fiind de altfel imposibil de realizat câtă vreme recursul în anulare era abrogat, la momentul admiterii cererii de revizuire, prin Legea nr. 576/2004. Prin urmare, a avut loc o rejudecare formală a recursului în anulare, iar nu o rejudecare a cauzei în sensul cerut de art. 504 alin. (1) C. proc. pen., prin care să antameze pe fond cauza și, urmare a probelor administrate, să se constate că se impune din nou o soluție de achitare.

Prin rejudecarea recursului în anulare nu s-a produs o nouă achitare pentru infracțiunile prevăzute de art. 12 și art. 13 din Legea nr. 87/1994, ci a fost menținută soluția de achitare deja dispusă prin decizia penală nr. 1481 din 22 decembrie 1999 a Tribunalului Hunedoara și menținută în recurs prin decizia penală nr. 403/2000 a Curții de Apel Alba Iulia. De asemenea, nu s-a făcut dovada că o instanță penală ar fi constatat că s-a produs o eroare judiciară cu privire la infracțiunile de evaziune fiscală, fals și rupere de sigilii, în temeiul căreia să se dispună anularea condamnării reclamantului la 2 ani închisoare cu suspendare.

Se poate concluziona astfel că nu a fost încălcat nici art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care cere, pentru a se dovedi producerea unei erori judiciare, să existe o condamnare penală ulterior anulată, iar eroarea judiciară să fie probată printr-un fapt nou sau recent descoperit, aspect care nu s-a adus în discuție cu ocazia rejudecării. Atingerea adusă demnității, invocată de reclamant, nu se întemeiază pe anulare hotărârii de condamnare datorită constatării săvârșirii unei erori judiciare. Aceasta își are izvorul în condamnarea reclamantului la 2 ani de închisoare, urmare a admiterii recursului în anulare, fiind consecința înlăturării efectelor unei hotărâri judecătorești definitive de achitare printr-o cale extraordinară de atac apreciată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind în contradicție cu prevederile Convenției.

Prin urmare, această atingere constă în încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar nu în dovedirea nevinovăției acestuia prin identificarea unei erori judiciare, context în care reclamantul nu poate invoca o lezare a demnității sale din perspectiva unui alt drept fundamental. Pentru încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil recurentul a fost deja despăgubit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu suma de 2.000 euro, fiind înlăturate totodată și consecințele condamnării prin admiterea cererii de revizuire.

În aceste condiții, prezenta acțiune apare ca fiind neîntemeiată deoarece vizează acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin aceeași condamnare, dispusă prin decizia penală nr. 253/2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și tinde la obținerea unei duble despăgubiri, câtă vreme decizia penală nr. 253/2003 a fost analizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu ocazia pronunțării hotărârii din 04 noiembrie 2008 și a stat la baza admiterii cererii de revizuire, prin decizia penală nr. 510/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Nu poate fi primită susținerea din recurs privind existența autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 238/2000 a Tribunalului Hunedoara prin care reclamantului i s-au acordat și plătit 50.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru condamnare.

Aceasta deoarece din considerentele sentinței civile nr. 238/2000 a Tribunalului Hunedoara și a deciziei civile nr. 50/2001 a Curții de Apel Alba Iulia, pronunțată în apel, devenită irevocabilă prin nerecurare, rezultă că această despăgubire a fost acordată exclusiv pentru cele 68 de zile de arest preventiv, nefăcându-se nicio referire la prejudiciul suferit prin condamnare. De altfel, față de momentul soluționării irevocabile a acestui dosar, anul 2001, era imposibil ca instanța să aibă în vedere și condamnarea de 2 ani închisoare care a fost dispusă ulterior, în anul 2003, iar prima condamnare a reclamantului la 6 luni, respectiv 4 luni închisoare (pentru infracțiunea de fals și rupere de sigilii), dispusă prin sentința penală nr. 85/1999 a Judecătoriei Orăștie, nu întrunea condiția de a fi definitivă, cerută de art. 504 alin. (1) C. proc.

pen., pentru a se putea acorda despăgubiri în temeiul său. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că nu se impunea acordarea de către instanța de apel de daunele morale în favoarea reclamantului în cuantum de 5.000 euro, deoarece se produce o dublă reparație pentru același prejudiciu. Pe cale de consecință, apar ca nefondate criticile aduse de recurentul B.P. pe aspectul cuantumului acestor daune. Luând în considerare argumentele expuse anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc civ., va respinge recursul declarat de reclamantul B.P., ca nefondat, și va admite recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Va fi modificată decizia recurată în sensul că va fi respins apelul declarat de reclamantul B.P. împotriva sentinței nr. 1308 din 01 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul B.P. împotriva deciziei nr. 359A din 01 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Admite recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 359A din 01 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică decizia recurată în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul B.P. împotriva sentinței nr. 1308 din 01 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2012.