ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3305/2012

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3305/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1174 din 7 iulie

2008 pronunțată de Tribunalul Satu Mare în Dosar nr. 1174/83/2006, s-a respins

incidența în cauză a dispozițiilor art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004,

susținută ca apărare de fond de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Tribunalul Satu Mare; s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de

reclamantul S.S.I. (n. S.), împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Județului Satu Mare și în consecință a fost obligat pârâtul să plătească

reclamantului suma de 200.000 RON daune morale și 800.000 RON daune materiale,

ca reparație pentru prejudiciul suferit, precum și suma de 16.000 RON

cheltuieli de judecată; s-au respins restul pretențiilor solicitate de

reclamant, ca nefondate.

Pentru a pronunța

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

În primul rând,

tribunalul, analizând apărarea de fond invocată de Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, respectiv incidența în cauză a

dispozițiilor art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, în conformitate cu

care: „nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care în cursul

procesului a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către

judecător sau procuror” apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de

textul de lege precitat, câtă vreme independent de atitudinea reclamantului

(învinuit-inculpat în faza de urmărire penală) existența faptei penale,

respectiv săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală depindea în mare măsură

de interpretarea dispozițiilor legale (art. VII din Acordul G.A.T.T., ratificat

prin Decretul nr. 183/1980) și întemeiat pe acestea instanța de judecată a

dispus achitarea inculpatului de sub acuzația săvârșirii infracțiunii prevăzută

și pedepsită de art. 12 din Legea nr. 87/1994, luând în considerare concluziile

cuprinse în raportul de expertiză întocmit de expert G.R.

În considerentele

Sentinței penale nr. 1106/2003 cât și în Sentința penală nr. 859/2004

pronunțată în rejudecare de Judecătoria Satu Mare, se concluzionează că „(…)

articolele de reclamă, marketing și management nu erau în măsură să mărească

prețul produsului importat, nu erau supuse taxării separate”.

În consecință,

conduita avută de reclamant în perioada urmăririi penale de a lua legătura cu

martorii audiați în această fază, cum ar fi de exemplu cu martorul V.I. și de a

discuta asupra ceea ce urma să declare în fața organelor de anchetă, nu este

suficientă pentru a da eficiență dispozițiilor art. 96 alin. (5) din Legea nr.

303/2004 și de a respinge pretențiile formulate întemeiat pe efectul normei de

drept precitate.

Independent de

depozițiile martorilor audiați în faza de urmărire penală, rechizitoriul a fost

emis în sarcina reclamantului (inculpat) ținând seama de modul în care s-a

realizat facturarea contravalorii produsului (bere), respectiv divizarea

prețului berii făcut în scopul diminuării valorii în vamă și implicit a

obligațiilor fiscale către Stat, ceea ce în opinia Parchetului a conturat

existența faptei penale, respectiv a infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută

și pedepsită de art. 12 din Legea nr. 87/1994.

În consecință, nu

poate fi reținută contribuția reclamantului la zădărnicirea anchetei penale sau

a cercetării judecătorești, cea din urmă având drept rezultat pronunțarea unei

hotărâri de achitare pentru fapta penală imputată.

Întemeiat pe aceste

considerente, tribunalul a respins incidența în cauză a dispozițiilor art. 96

alin. (5) din Legea nr. 303/2004.

Pe fond, tribunalul

analizând acțiunea ce formează obiectul cauzei, în raport de dispozițiile

legale în materie și a probelor administrate, a apreciat ca întemeiat demersul

juridic exercitat de reclamant, întemeiat pe următoarele considerente:

Prin rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare din 18 decembrie 2001, reclamantul

în calitate de inculpat a fost trimis în judecată pentru săvârșirea

infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută și pedepsită de art. 12 din Legea

nr. 87/1994.

Prin același

rechizitoriu și față de aceeași persoană, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu

Mare a dispus scoaterea de sub urmărirea penală pentru infracțiunile prevăzute

și pedepsite de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1990 și pentru infracțiunea

prevăzută și pedepsită de art. 12 din Legea nr. 87/1994, iar în baza art. 243

și art. 10 lit. g) C. proc. pen., a dispus încetarea urmăririi penale efectuate

pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 291 C. pen., reținând

intervenția prescripției răspunderii penale.

Inițial, față de

reclamant

[

învinuit pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 12 din Legea nr.

87/1994, folosirea bunurilor societății cu rea-credință în scop contrar

intereselor acesteia, prevăzute de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1990, fals

în evidențe contabile prevăzută și pedepsită de art. 40 din Legea nr. 82/1990

raportat la art. 289 alin. (1) C. pen.

]

s-a luat măsura reținerii pentru 24 ore prin

Ordonanța emisă de I.P.J. Satu Mare la 30 noiembrie 1995 în Dosar nr.

P/877885/M.I., înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea emisă

de procuror prin Ordonanța din 1 decembrie 1995 de M.P. - Parchetul de pe lângă

Tribunalul Satu Mare în Dosar nr. 465/P/1995.

Ulterior, la 12

februarie 1996 același organ de cercetare penală I.P.J. Satu Mare, dispune din

nou reținerea reclamantului prin ordonanță, după care Parchetul de pe lângă

Tribunalul Satu Mare la 13 februarie 1996 dispune arestarea preventivă pe timp

de 5 zile cu începere din 13 februarie 1996 până la 17 februarie 1996, conform

mandatului de arestare preventivă nr. X/1996, iar la 17 februarie 1996 după punerea

în mișcare a acțiunii penale prin ordonanța din aceiași dată emite pentru 25 de

zile mandat de arestare preventivă până la data de 12 martie 1996.

Luarea măsurii de

arestare preventivă se întemeiază conform datelor cuprinse în ordonanță și

mandat pe împrejurarea că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de

evaziune fiscală este mai mare de 2 ani și lăsarea sa în libertate ar prezenta

pericol public, conform art. 148 lit. h) C. proc. pen.

Prin Încheierea nr.

543 din 13 martie 1996, Judecătoria Satu Mare la sesizarea Parchetului a

prelungit durata arestării preventive cu 30 de zile începând cu data de 13

martie 1996 până la 11 aprilie 1996 inclusiv, iar cu Încheierea nr. 826 din 11

aprilie 1006 din nou se admite sesizarea Parchetului și instanța prelungește cu

încă 30 de zile durata arestării preventive începând cu data de 12 aprilie 1996

până la data de 11 mai 1996.

Prin Încheierea nr.

1060 din 10 mai 1996 pronunțată în Dosar nr. 4912/1996, Judecătoria Satu Mare

respinge sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare pentru

prelungirea duratei arestării preventive a inculpatului S.I., precizând că

motivele invocate de Parchet în ultima sesizare (cea din 11 aprilie 1996) au

fost solicitate și anterior, iar persoana inculpatului oferă suficiente

garanții că nu se va sustrage urmăririi penale în cazul în care va fi cercetat

în stare de libertate.

Încheierea pronunțată

în cauză a fost menținută prin Decizia penală nr. 74/1996 a Tribunalului Satu

Mare, sens în care a dispus respingerea recursului ca nefondat, declarat în

cauză de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

Așa cum s-a arătat

anterior, rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare în

privința reclamantului s-a emis la 18 decembrie 2001 pentru faptele arătate,

iar instanța de judecată pronunță prima hotărâre în cauză la data de 30 mai

2003 (Sentința penală nr. 1106/2003) în Dosar nr. 818/2003, prin care în baza

art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., dispune

achitarea inculpatului S.I. de sub acuzația săvârșirii infracțiunii de evaziune

fiscală prevăzută și pedepsită de art. 12 din Legea nr. 87/1994 și cum la data

de 11 februarie 2002 instanța a încuviințat în baza art. 13 alin. (1) C. pen.

continuarea judecării procesului și pentru infracțiunea de uz de fals reținută

la pct. 2 din rechizitoriu, dar pentru care a intervenit prescripția

răspunderii penale, la finalizarea cercetării judecătorești prin aceeași

hotărâre, instanța în baza acelorași texte de lege, dispune achitarea

inculpatului și de sub acuzația săvârșirii acestei din urmă infracțiuni.

Se constată că

inculpatul a executat în stare de arest perioada din 12 februarie 1996 până la

11 mai 1996.

Ca urmare a

apelurilor exercitate în cauză împotriva acestor hotărâri, tribunalul prin

Decizia penală nr. 378 din 2 octombrie 2003 desființează sentința și trimite

cauze spre rejudecare la aceiași instanță.

În rejudecare,

Dosarul fiind înregistrat sub nr. 6848/R/2003 din nou instanța admite cererea

formulată în baza art. 13 alin. (2) C. proc. pen. și dispune continuarea

procesului penal, pronunțând pe fond soluții de achitare pentru ambele

infracțiuni, conform Sentinței penale nr. 859 din 6 mai 2004 menținută în apel

prin Decizia penală nr. 329 din 11 noiembrie 2004 a Tribunalului Satu Mare și

modificată în parte prin Decizia penală nr. 138 din 17 februarie 2005 a Curții

de Apel Oradea.

Ulterior, în urma

exercitării contestației în anulare, această din urmă hotărâre a fost

desființată și rejudecând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Satu Mare împotriva Deciziei penale nr. 329 din 11 noiembrie 2004 pronunțată de

Tribunalul Satu Mare și a Sentinței penale nr. 859 din 6 mai 2004 a

Judecătoriei Satu Mare, Curtea de Apel Oradea a admis calea de atac exercitată

de Parchet și a înlăturat din încheierea de ședință din 18 martie 2004 a

Judecătoriei Satu Mare dispoziția de continuare a cercetărilor față de inculpat

pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals prevăzută și pedepsită de art. 289

C. proc. pen. și art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen.,

precum și dispoziția de achitare a inculpatului luată în baza art. 11 pct. 2

lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. de sub învinuirea comiteri

infracțiunii de uz de fals prevăzută și pedepsită de art. 291 C. pen. luată

prin Sentința penală nr. 859/2004 a aceleiași instanțe, conform Deciziei penale

nr. 645 din 20 octombrie 2005.

După rămânerea

definitivă a acestei sentințe penale, reclamantul a promovat prezenta acțiune

înregistrată în Dosar nr. 1174/15 martie 2006 al Tribunalului Satu Mare, având

ca obiect pretenții izvorâte din încălcarea unor drepturi recunoscute de

Convenție și Constituția României, pe parcursul celor 10 ani cât a durat

procesul penal, începând cu 30 noiembrie 1995 până la 20 octombrie 2005.

Natura juridică a

acestor pretenții sunt fundamentate în principal pe dispozițiile art. 5 și 6

din Convenție, respectiv pe violarea dreptului la libertate și siguranță a

persoanei, cât și a celui de a obține finalizarea procedurii într-un termen

optim și rezonabil și a efectelor produse în plan moral și material.

În urma ratificării

Convenției prin Legea nr. 30/1994, drepturile conferite și garantate de aceasta

obligă autoritățile, ca în raport de conținutul concret al garanției, să pună

la dispoziția oricărei persoane un mijloc de corectare a unei situații contrare

Convenției, ca obligație pozitivă ce revine Statului în raport cu cetățeanul,

respectiv dreptul la un remediu intern în sensul prevăzut de art. 13 din

Convenție și care reprezintă posibilitatea oricărei persoane care se pretinde

victimă de a sesiza o autoritate de stat cu o acțiune prin care să solicite

constatarea acestei violări, încetarea sa și repararea prejudiciului produs.

Încorporarea

Convenției în dreptul intern național român, conform art. 11 din Constituție,

are drept efect aplicarea directă a Convenției de către instanțele naționale,

atât în privința apărării drepturilor fundamentale ale cetățenilor prin

garanțiile conferite de Convenție cât și prin repararea unor prejudicii pentru

violările produse, sub formă de despăgubiri, instanțele naționale fiind astfel

competente a se pronunța în cauză, ținând seama de jurisprudența Curții

recunoscută fără rezerve și obligatorie, conform art. 3 din Legea nr. 30/1994.

Deciziile Curții Europene de Justiție se bucură de autoritatea de lucru

interpretat, fiind opozabile tuturor statelor care au recunoscut Convenția.

Totuși, atunci când

reglementările interne conțin prevederi mai favorabile comparativ cu cele

internaționale, prin Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituției s-a

stabilit principiul subsidiarității normei internaționale în materia

drepturilor omului față de normele din sistemul juridic național, formulat în

mod expres prin art. 20 din Constituție, în acest sens fiind și dispozițiile

art. 60 din Convenție.

La data la care

reclamantul a fost privat de libertate, începând cu 30 noiembrie 1995, era în

vigoare Constituția din 1991 care în materia drepturilor omului a instituit o

prioritate absolută a reglementărilor internaționale în materie față de dreptul

intern iar România ratificase deja Convenția prin Legea nr. 30/1994.

Atât norma europeană

prin art. 5 cât și cea constituțională încă din 1991 apără și garantează

libertatea individuală și siguranța persoanei, declarate inviolabile art. 23

din Constituție.

Dreptul la libertate

fizică al persoanei nu este unul absolut, fiind susceptibil de limitări

serioase, dar pentru ca privarea de libertate a unei persoane să fie

considerată licită trebuie să îndeplinească cumulativ două condiții -

conformitatea măsurii cu dreptul intern și obligativitatea ca măsura internă să

se înscrie într-unul dintre cazurile prevăzute în convenție, măsuri instituite

în scopul evitării deținerii arbitrare a unei persoane.

Fundamentul juridic

al unei astfel de măsuri îl reprezintă suspiciunea că persoana în cauză ar fi

comis o infracțiune, iar statul prin autoritățile sale trebuie să probeze

faptul că actele materiale care i se reproșează persoanei reținute întrunesc

conținutul constitutiv al unei infracțiuni determinate - cauza Lukanov c/a

Bulgariei - 1997.

În speță,

autoritățile statului la data luării măsurii arestării preventive a

reclamantului aveau obligația să verifice dacă acțiunea privind divizarea

prețului la produsul de import realizată de reclamant reprezintă latura obiectivă

a infracțiunii de evaziune fiscală prin diminuarea prețului în mod intenționat

și în scop de a obține taxe vamale mult mai mici, cu prejudicii în acest sens,

evident pentru Stat, rezultate din nerespectarea tarifului vamal de import și

export de mărfuri.

Așa cum rezultă din

art. 5 § 1 lit. c) din Convenție pentru a se dispune arestarea preventivă a

unei persoane este necesar să existe motive verosimile de a crede că aceasta a

comis o infracțiune, iar autoritățile să producă probele care să susțină acuzația

penală îndreptată împotriva celui arestat (cauza Murray c/a Marea Britanie -

1996), ori în speță suspiciunea întemeiată obiectiv emisă de autoritățile

statului privind săvârșirea unei fapte penale de către reclamant, a depins de

interpretarea dată a prevederilor art. VII din Acordul G.A.T.T. (O.G. nr.

26/1993 privind tariful vamal de import al României).

Direcția Generală a

Vămilor la solicitarea Inspectoratului Județean de Poliție Satu Mare, în

privința acestei interpretări, a transmis cu adresa nr. 119/15 februarie 1996

că valoarea în vamă ca bază de calcul a taxelor vamale și a celorlalte drepturi

datorate bugetului este valoare tranzacțională sau prețul efectiv plătit sau de

plătit al mărfurilor pe care cumpărătorul trebuie să-l achite furnizorului pentru

mărfurile importate, la care se adaugă, în măsura în care au fost efectuate dar

nu au fost incluse în preț elementele prevăzute de art. VIII din Acordul

G.A.T.T. (cheltuieli de transport pe parcurs extern, cheltuieli de

încărcare/descărcare, manipulare pe parcurs extern, cheltuieli de asigurare pe

parcurs extern). Prin aceste elemente precizează Direcția Generală a Vămilor

București, nu intră cheltuielile de reclamă sau marketing, în același sens

opinând și Direcția Generală a Impozitelor Indirecte din cadrul Ministerului

Finanțelor conform adresei nr. 272445/30 mai 1996.

În faza cercetării

judecătorești, instanța a luat în considerare aceeași interpretare confirmată

și de poziția expertului, condiții în care probele prezentate de acuzare nu au

fost de natură să conducă la condamnarea reclamantului și mai mult instanța a

constatat că fapta nu există, adică nu s-a produs nicio tulburare a ordinii

juridice sociale și nu a fost necesară intervenția statului prin declanșarea

acțiunii penale.

În aceste condiții,

la data arestării se poate conchide că a fost violat dreptul la libertate și

siguranță a persoanei garantat de Constituție și Convenție, iar limitarea

permisă nu satisface cerința impusă de art. 5 § 1 lit. c) pentru a putea fi

reținut caracterul ilicit al privării de libertate, fiind încălcată și

prezumția de nevinovăție.

Cât privește garanția

oferită de § 3 al art. 5 din Convenție, acesta consacră două garanții speciale

pentru persoanele lipsite de libertate în baza art. 5 § 1 lit. c) și anume:

dreptul de a fi adus de îndată în fața unui judecător pe de o parte și dreptul

de a fi judecat într-un termen rezonabil pe de altă parte și implicit obligații

pentru autorități de îndeplinire a acestor obligații.

Referitor la prima

garanție, pornind de la autoritatea de lucru interpretat sub acest aspect, prin

decizia pronunțată de Curte în cauza Vasilescu c/a României - 1998 sau Pantea

c/a României - 2003 (ce pot fi considerate hotărâri pilot care au condus la

modificarea substanțială a C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003 și inclusiv a

revizuirii Constituției prin Legea nr. 429/2003 sub aspectul luării măsurii

arestării preventive de către judecător), s-a statuat că procurorul nu oferă

garanțiile de independență și imparțialitate pe care le presupune noțiunea de

magistrat (§ 236 - 238 cauza Pantea), fiind subordonați mai întâi Procurorului

General apoi Ministrului Justiției, astfel că nu îndeplinesc condiția de

independență în raport cu executivul, dar nici față de părți (cauza Huber c/a

Elveția).

Împotriva reclamantului,

măsura arestării preventive a fost emisă de procurorul din cadrul Parchetului

de pe lângă Tribunalul Satu Mare, conform ordonanțelor din 13 februarie 1996,

17 februarie 1996 și respectiv a mandatelor de arestare preventivă, așa cum

prevedeau dispozițiile C. proc. pen., în vigoare la vremea respectivă.

Legat de cea de a

doua garanție, art. 5 § 3 din Convenție impune intervenția de îndată a

controlului judecătoresc asupra legalității măsurii arestării preventive,

promptitudinea unei asemenea proceduri fiind apreciată in concreto, în raport

de circumstanțele cauzei, fără ca în interpretarea și aplicarea noțiunii de

promptitudine să poată fi aplicat principiul flexibilității decât într-o foarte

mică măsură, întrucât un control judecătoresc rapid constituie pentru persoana

în cauză o garanție împotriva unor rele tratamente (§ 240 - cauza Pantea precum

și cauza Aksoy c/a Turciei - 1996).

În hotărârea Brogan

sus-menționată, Curtea a statuat că o perioadă de 4 luni și 6 ore de la data la

care mandatul de arestare a fost pus în executare până la data la care

legalitatea măsurii a fost supusă controlului judecătoresc, depășește limitele

temporare stricte fixate de art. 5 § 3 din Convenție, chiar dacă arestarea era

necesară în scopul protejării colectivității în ansamblul său împotriva

terorismului (§ 242 cauza Pantea).

Potrivit

dispozițiilor legale în materia procedurii penale de la data la care a avut loc

arestarea reclamantului, măsura reținerii putea fi luată de organul de

cercetare penală iar arestarea preventivă precum și obligarea de a nu părăsi

localitatea, puteau fi luate numai de procuror sau de instanța de instanță

conform art. 136 C. proc. pen.

Împotriva ordonanței

de arestare preventivă emisă de procuror, era prevăzută cale de atac sub forma

plângerii la instanța căreia i-ar fi revenit competența să judece cauza pe fond

- art. 140

C. proc. pen., astfel cum a fost introdus prin Legea nr.

32/1990 cu completările ulterioare și în tot cursul procesului penal

dispozițiile art. 160

C. proc. pen. permiteau inculpatului arestat

preventiv să ceară punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau

pe cauțiune, competența de rezolvare a cererii revenind, în cursul urmăririi

penale procurorului, conform art. 160

alin. (5) C. proc. pen., iar

împotriva ordonanței de respingere la fel se putea face plângere la instanța

căreia i-ar fi revenit competența să judece cauza în fond, inclusiv încheierea

instanței era supusă recursului conform art. 160

C. proc. pen.

Din datele cuprinse

în dosarul de urmărire penală, rezultă că reclamantul în calitate de

învinuit-inculpat arestat la data de 17 februarie 1996, a fost prezentat

judecătorului pentru soluționarea plângerii formulată împotriva ordonanței de

respingere a cererii de punere în libertate sub control judiciar din data de 19

februarie 1996 din Dosar nr. X/1996 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu

Mare.

Judecătoria Satu Mare

cu Încheierea nr. 400 din 22 februarie 1996, a admis cererea de punere în

libertate provizorie sub control judiciar, soluție care ulterior a fost

modificată de instanța de control judiciar, câtă vreme după această dată

parchetul a cerut prelungirea duratei arestării preventive, ultima sesizare a

parchetului fiind însă respinsă de instanța de judecată cu Încheierea nr. 1060

din 10 mai 1996 menținută de Tribunalul Satu Mare prin Decizia penală nr.

74/1996.

Esențial este însă

pentru a se stabili dacă a avut loc o încălcare a garanției conferită de

Convenție prin prisma § 3 al art. 5, dacă legalitatea măsurii arestării

preventive a fost supusă controlului judecătoresc, ori din datele prezentate

rezultă inclusiv posibilitatea legală aflată la dispoziția persoanei arestate

de a contesta ordonanța de arestare preventivă emisă de procuror și de a fi

adus în fața judecătorului. Promptitudinea prin care reclamantul a fost

prezentat în fața judecătorului rezultă din data pronunțării Încheierii nr. 400

din 22 februarie 1996, apreciată în raport cu data de 17 februarie 1996 ca

fiind rezonabilă și de acceptat, cu atât mai mult cu cât existau dispoziții

legale în dreptul intern care permiteau contestarea în instanță a ordonanței de

arestare preventivă emisă de procuror.

Prin urmare, singura

garanție încălcată din acest paragraf (§ 3 al art. 5) apare ca fiind în

legătură cu emiterea mandatului de arestare de către procuror, unde în raport

de reperele stabilite de Curte prin deciziile ce se bucură de autoritate de

lucru interpretat, tribunalul a constatat încălcarea acestei garanții, doar sub

acest aspect.

Prin considerentele

de mai sus, tribunalul a apreciat că aceleași argumente pot fi folosite și

pentru ceea ce garantează § 4 al art. 5 din Convenție sub forma dreptului la

recurs contra privării de libertate, încheierile și hotărârile judecătorești

pronunțate în cauză aparțin instanțelor de judecată competente, despre care

reclamantul a fost înștiințat și prezentat în fața judecătorului pentru

susținerea cauzei în prezența avocatului, condiții în care tribunalul a

apreciat că nu poate fi reținută vreo îngrădire a acestui drept.

Concluzionând, din

perspectiva acestor garanții tribunalul a reținut că în cursul procesului penal

(urmărire penală) reclamantul a fost victima unei arestări nelegale, limitarea

dreptului la libertate și siguranță nu a avut un caracter licit prin faptul că

motivele verosimile prezentate de autoritățile statului nu au condus la

pronunțarea unei hotărâri de condamnare, iar instanța a constatat definitiv că

fapta nu există.

Cât privește pretinsa

încălcare a articolului 6 alin. (1) din Convenție, judecarea cauzei în timp

rezonabil sau mai nou denumit termen optim și previzibil, ridicat la rang de

drept fundamental prin cuprinderea sa în Constituție, art. 21 alin. (3),

tribunalul a apreciat că perioada celor 10 ani de zile, descrisă pe larg mai

sus, nu respectă exigențele de celeritate, fiind înregistrate și perioade de

inactivitate a autorităților, de nerespectare a unor dispoziții legale de

citare, ceea ce a condus la dilatarea procedurii prin rejudecare, iar

complexitatea cauzei poate fi considerată de tip mediu, motive pentru care tribunalul

a luat în considerare și această încălcare.

Remediul intern

pentru a obține repararea pagubei, sub aspectele sesizate mai sus, a fost creat

prin legiferarea expresă în acest sens a condițiilor în care intervine

răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare,

conform principiului înscris în Legea fundamentată prin art. 52 alin. (3),

fiind însă vorba de o eroare comisă într-un proces penal, repararea pagubei

materiale sau a daunelor morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării

ori restrângerii de libertate în mod nelegal, se realizează în condițiile art.

504 alin. (1) și (2) C. proc. pen., raportat la art. 998, art. 999 C. civ.,

corelate cu art. 5 și 6 din Convenție.

Reținând că

reclamantul nu a fost condamnat definitiv și în urma rejudecării cauzei să se

fi pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, remediul intern în repararea

prejudiciului suferit se întemeiază pe dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc.

pen., în conformitate cu care „are dreptul la repararea pagubei și persona

care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a

restrâns libertatea în mod nelegal”, din acest punct de vedere fiind

justificată obiecțiunea Statului Român privind stabilirea temeiului de drept

care asigură repararea prejudiciului suferit de către reclamant.

Răspunderea

patrimonială a Statului pentru erorile judiciare se fundamentează pe

principiile răspunderii civile delictuale, sens în care se abordează din

perspectiva celor patru condiții clasice în materie: existența prejudiciului,

fapta ilicită, vinovăția și legătura de cauzalitate.

În cazul în care

eroarea judiciară a produs un prejudiciu, persoana vătămată poate cere

repararea acestuia, fie că este vorba de prejudiciu moral sau material.

Prejudiciul reprezintă rezultatul încălcării unui drept și în speță acesta

reprezintă dreptul la libertatea și inviolabilitatea persoanei, care odată

produs dă dreptul la reparație, pentru a se acoperi pierderea suferită.

În condițiile

răspunderii civile delictuale, pentru a se putea obține repararea

prejudiciului, se cere ca acesta să fie cert și să nu fi fost reparat încă.

Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în

privința existenței cât și în privința de evaluare.

Pentru repararea

pagubelor materiale și a daunelor morale legiuitorul prin art. 505 C. proc.

pen. a prevăzut criteriile pentru stabilirea întinderii reparației în funcție

de durata privării de libertate, de consecințele produse asupra persoanei, iar

ca modalitate reparația constă și în plata unei sume de bani, ținând seama de

condițiile celui îndreptățit la repararea pagubei și de natura daunei produse.

Dacă fapta ilicită se

identifică cu însăși eroarea judiciară comisă, raportul de cauzalitate evident

că trebuie să existe între aceasta din urmă și prejudiciul produs.

Prin cuantificarea

pretențiilor, reclamantul a considerat că suma de 24.402.568 RON răspunde

cerinței de a obține repararea prejudiciului material suferit alături de cel

moral pretins la suma de 3.000.000 RON.

Raționamentul folosit

de reclamant pentru justificarea pretențiilor materiale în suma totală de mai

sus, a fost găsit de tribunal ca nefondat întrucât:

Proiecția de

dezvoltare a societății comerciale SC R.M.B.K. - SRL Satu Mare cuprinsă în

expertiza contabilă întocmită de o comisie de experți și descrisă anterior la

capitolul probațiune, observăm că folosește o metodă lineară, aplicând

creșterea de 60% prognozată până în anul 2006, fără a demonstra ipoteze

plauzibile, certe de menținere a valabilității creșterii economice în acest

procent pe parcursul a 10 ani, în raport cu ceilalți factori macroeconomici

determinanți, în perioada în care la nivel național, creșterea economiei era de

aproximativ 4 - 5%, pentru perioada de până în anul 2000, iar pe piață au

pătruns deja marile branduri de bere naționale și internaționale.

Dezvoltarea

spectaculoasă a societății din punct de vedere economic și managerial susținută

de experți apare totuși ca fiind infirmată de starea de faliment declanșată

încă din anul 1998, când lipsa disponibilităților bănești din cont a condus la

inițierea acestei proceduri de insolvență din partea creditorilor, finalizată

prin încheierea pronunțată de Tribunalul Satu Mare în Dosar nr. 2180/1998 la 20

aprilie 2000.

Pierderea poziției de

administrator al societății ca urmare a hotărârii Adunării Generale a

Asociaților de la societate din 28 noiembrie 1995, nu poate fi pusă exclusiv pe

seama declanșării acțiunii penale împotriva reclamantului, deși martorul audiat

în această procedură B.S.C. a atribuit o legătură exclusiv de cauzalitate între

cele două evenimente ca de altfel și reclamantul. Acesta a fost reținut pentru

prima dată 24 ore la 30 noiembrie 1995 în baza unei ordonanțe emise de organul

de cercetare penală, eveniment situat după data eliberării din funcția de

director, fiind foarte apropiate în timp cele două evenimente, nu este exclusă

legătura dintre ele.

Conform prevederilor

art. 9 din contractul de societate, Adunarea Generală a Asociaților avea

dreptul să aleagă cu o majoritate de 75% din voturi pe o perioadă de 2 ani

directorul care va administra societatea, prelungirea mandatului fiind hotărâtă

de același organ de conducere și cu aceiași majoritate, ori în acord cu

prevederile statutare la data precitată asociații au aprobat eliberarea din funcția

de director al societății a reclamantului al cărui mandat a expirat la data de

1 octombrie 1995 și a numit în funcția de director pe noul administrator V.J.Z.

Motivele pentru care Adunarea Generală a Asociaților nu a înțeles să

prelungească mandatul de director în persoana reclamantului, nu pot fi puse

exclusiv pe seama declanșării acțiunii penale, dar nici excluse în totalitate,

ceea ce evident că este în beneficiul acestuia la stabilirea cuantumului

prejudiciului.

Exercitarea unui alt

tip de management de către noul administrator, dar care din poziția de 24% din

capitalul social deținut, reclamantul nu avea posibilitatea statutară de a

schimba forma de organizare, atribut aflat în competența asociatului majoritar

SC K.S. SA Ungaria, a fost mereu imputat de reclamant și considerat cauza

principală a declinului economic al societății, așa cum rezultă în mod constant

din apărările susținute în procedura de faliment, până la data renunțării la

cererea de atragere a răspunderii administratorului.

Prin urmare,

pierderea bunului de care se plânge reclamantul, ca rezultat al declanșării

acțiunii penale împotriva sa, nu poate fi privit ca fiind rezultatul exclusiv

al acestui eveniment, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu

nu este unul direct, ci conex, conjugat cu alte împrejurări.

Situația economică a

societății la data arestării reclamantului și a declanșării procesului penal,

nu poate fi prezumată că ar fi putut subzista la același nivel, motive pentru

care Statul nu poate fi obligat la plata dividendelor cuantificate de comisia

de experți, la suma arătată, astfel că în lipsa unei certitudini, a

transformării eventualității în probabilitate, s-a apelat la judecata în

echitate, și pentru repararea prejudiciului material.

În raționamentul făcut

de instanță sub acest aspect, nu au fost luate în considerare, sub nicio formă

pretinsa valoare a părților sociale, evaluată de experți, la suma arătată mai

sus, întemeiat pe faptul că o astfel de obligație nu cade în sarcina Statului,

nu rezultă dintr-un raport juridic obligațional de natură contractuală sau

legală, privește raporturile dintre asociați; și în prezent reclamantul a rămas

asociat, cel puțin așa rezultă din actele statutare.

Factorul

prejudiciabil se limitează la durata arestării, a depășirii termenului

rezonabil și a încălcării garanției prevăzută de parag. 3 al art. 5 din

Convenție.

Prin aceste

argumente, nu este înlăturată calitatea de victimă a reclamantului, ci

dimpotrivă s-a păstrat dreptul subiectiv în limitele legii, a rezonabilității

și a echității, fiind înlăturată orice formă de exercitare abuzivă sau

speculativă, aspecte care constituie o preocupare constantă și a Curții

Europene care a oferit de multe ori satisfacții doar prin constatarea

încălcării dreptului, fără compensare materială, iar atunci când acordă astfel

de compensări valoarea este rezonabilă (în cauza Pantea s-au acordat 40.000

euro, sau 10.000 euro în cauza Bursuc, victime ale torturii).

Așadar, judecând în

echitate, prejudiciul moral suferit de reclamant a fost apreciat la suma de

20.000 RON, ținând seama de consecințele negative suferite personal cât și de

familie, în urma arestării, de intensitatea cu care a perceput și trăit

evenimentele, măsura în care i-a fost afectată viața personală și profesională,

relațiile sociale și nu în ultimul rând faptul deosebit de grav că a fost

vătămată o valoare socială de prim rang, care este libertatea individuală,

declarată de Constituție inviolabilă.

Statutul profesional

al reclamantului de profesie economist, cu reale aptitudini manageriale, a

suferit modificări, prin lipsa de acordare a unui credit moral, a recunoașterii

calităților în relațiile de afaceri care au fost reluate la câțiva ani după ce

opinia publică nu a mai reacționat, presa nu a mai considerat subiectul de actualitate,

fiind astfel știrbit prestigiul și reputația persoanei, valori care definesc

personalitatea umană.

Vătămarea acestor

drepturi nepatrimoniale acordă celui lezat dreptul la despăgubiri echitabile,

compensatorii și proporțional cu dimensiunea suferințelor sale, criterii care

au stat și la baza compensării prejudiciului material, stabilit de tribunal la

suma de 80.000 RON, folosind aceeași statuare în echitate, dar și ceea ce pare

mai aproape de realitate, prezumat cu mai multă certitudine și dincolo de orice

îndoială rezonabilă.

În considerarea celor

arătate mai sus, prima instanță, în baza art. 5, art. 6 din Convenție, art. 52

alin. (3) din Constituție, art. 504 alin. (2), art. 505, art. 506 C. proc.

pen., art. 998 C. civ., a admis în parte acțiunea reclamantului conform

dispozitivului prezentei hotărâri, cu obligarea Statului la plata cheltuielilor

de judecată suportate de reclamant, constând în onorarii experți, conform

chitanțelor de la dosar.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, Parchetul de

pe lângă Tribunalul Satu Mare și S.S.I., iar prin Decizia civilă nr. 144 din 10

mai 2001 a Curții de Apel Oradea în rejudecare după casare, s-a admis apelul

reclamantului S.S.I. și s-a respins apelul pârâtului Statul Român prin

Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Satu Mare și s-a respins apelul reclamantului împotriva

încheierii de ședință din 18 mai 2008, 9 mai 2008, 21 mai 2008, 6 iunie 2008 și

13 iunie 2008 a Tribunalului Satu Mare, reținându-se următoarele considerente:

Prin rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare din 18 decembrie 2001, reclamantul

în calitate de inculpat, a fost trimis în judecată pentru săvârșirea

infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută și pedepsită de art. 12 din Legea

nr. 87/1994.

Prin același

rechizitoriu și față de aceeași persoană, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu

Mare a dispus scoaterea de sub urmărirea penală pentru infracțiunile prevăzute

și pedepsite de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1990 și pentru infracțiunea

prevăzută și pedepsită de art. 12 din Legea nr. 87/1994, iar în baza art. 243

și art. 10 lit. g) C. proc. pen., a dispus încetarea urmăririi penale efectuate

pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 291 C. pen., reținând

intervenția prescripției răspunderii penale.

Inițial, față de

reclamant

[

învinuit pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 12 din Legea nr.

87/1994, folosirea bunurilor societății cu rea-credință în scop contrar

intereselor acesteia, prevăzute de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1990, fals

în evidențe contabile prevăzută și pedepsită de art. 40 din Legea nr. 82/1990

raportat la art. 289 alin. (1) C. pen.

]

s-a luat măsura reținerii pentru 24 ore prin

Ordonanța emisă de I.P.J. Satu Mare la 30 noiembrie 1995 în Dosar nr.

P/877885/M.I., înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea emisă

de procuror prin Ordonanța din 1 decembrie 1995 de M.P. - Parchetul de pe lângă

Tribunalul Satu Mare în Dosar nr. 465/P/1995.

Ulterior, la 12

februarie 1996 același organ de cercetare penală I.P.J. Satu Mare, dispune din

nou reținerea reclamantului prin ordonanță, după care Parchetul de pe lângă

Tribunalul Satu Mare la 13 februarie 1996 dispune arestarea preventivă pe timp

de 5 zile cu începere din 13 februarie 1996 până la 17 februarie 1996, conform

mandatului de arestare preventivă nr. X/1996, iar la 17 februarie 1996 după

punerea în mișcare a acțiunii penale prin ordonanța din aceiași dată emite

pentru 25 de zile mandat de arestare preventivă până la data de 12 martie 1996.

Luarea măsurii de

arestare preventivă se întemeiază conform datelor cuprinse în ordonanță și

mandat pe împrejurarea că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de

evaziune fiscală este mai mare de 2 ani și lăsarea sa în libertate ar prezenta

pericol public, conform art. 148 lit. h) C. proc. pen.

Prin Încheierea nr.

543 din 13 martie 1996, Judecătoria Satu Mare la sesizarea Parchetului a

prelungit durata arestării preventive cu 30 de zile începând cu data de 13

martie 1996 până la 11 aprilie 1996 inclusiv, iar cu Încheierea nr. 826 din 11

aprilie 1006 din nou se admite sesizarea Parchetului și Instanța prelungește cu

încă 30 de zile durata arestării preventive începând cu data de 12 aprilie 1996

până la data de 11 mai 1996.

Prin Încheierea nr.

1060 din 10 mai 1996 pronunțată în Dosar nr. 4912/1996, Judecătoria Satu Mare

respinge sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare pentru

prelungirea duratei arestării preventive a inculpatului S.I., precizând că

motivele invocate de Parchet în ultima sesizare (cea din 11 aprilie 1996) au

fost solicitate și anterior, iar persoana inculpatului oferă suficiente garanții

că nu se va sustrage urmăririi penale în cazul în care va fi cercetat în stare

de libertate.

Încheierea pronunțată

în cauză a fost menținută prin Decizia penală nr. 74/1996 a Tribunalului Satu

Mare, sens în care a dispus respingerea recursului ca nefondat, declarat în

cauză de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

Așa cum s-a arătat

anterior, rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare în

privința reclamantului s-a emis la 18 decembrie 2001 pentru faptele arătate,

iar instanța de judecată pronunță prima hotărâre în cauză la data de 30 mai

2003 (Sentința penală nr. 1106/2003) în Dosar nr. 818/2003, prin care în baza

art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a( C. proc. pen., dispune