ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3698/2012

Ședința publică de la 27 septembrie 2012 Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 218 din 21 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția civilă, în Dosar nr. 8823/95/2009, s-au respins excepțiile invocate de pârât prin întâmpinare. S-a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul S.J.E.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin M.F.P. - Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj, pentru acordarea de despăgubiri, cu precizarea ulterioară în parte. A fost obligat pârâtul Statul Român reprezentat prin M.F.P. - Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj la 50.000 lei daune morale și la 711.942 lei daune materiale.

S-a constatat că perioada 16 martie - 28 aprilie 2000 constituie vechime în muncă. A fost obligat pârâtul Statul Român reprezentat prin M.F.P. - Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj la 2.500 lei cheltuieli de judecată către reclamant. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul, analizând acțiunea de față prin prisma dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. coroborate cu dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. și având în vedere practica C.E.D.O., precum și faptul că acțiunea reclamantului a fost respinsă ca tardivă, în ceea ce privește dispozițiile art. 504 C. proc. pen., a constatat că este întemeiată având în vedere următoarele considerente: Obligația statului la repararea pagubei în cazul condamnării sau luării măsurii preventive pe nedrept, indiferent de temeiul achitării și de infracțiunea pentru care a intervenit achitarea decurge din raporturile de drept public și își au drept cauză eroarea judiciară.

Este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ. orice pretenție în justiție trebuie dovedită și pe cale de consecință și prejudiciul moral și material invocat de reclamant. Dauna morală constă în atingerea valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, sănătatea și integritatea corporală, sensibilitatea fizică și psihică, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare. Prin sentința penală nr. 323 din 04 octombrie 2005 Tribunalul Gorj în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. civ. a dispus achitarea inculpatului S.J.E.M. și s-a constatat că a fost arestat preventiv de la 16 martie - 25 aprilie 2000 și s-a dispus ridicarea măsurii sechestrului asigurator luat prin Ordonanțele I.P.J.

Gorj din 6 mai 1999 și 25 martie 2000 și aplicate prin procesele verbale din 26 mai 1999 și 4 aprilie 2000 asupra unor bunuri proprietatea inculpatului. Prin decizia penală nr. 136 din 13 aprilie 2006 Curtea de Apel Craiova a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj, a desființat sentința penală nr. 323 din 04 octombrie 2005 pronunțată de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. 2855/2003 sub aspectul laturii penale, în sensul că în baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică dată faptelor reținute față de inculpați din infracțiunile prevăzute de art. 289, art. 291 C. pen., ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 22 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. au fost achitați oricare dintre inculpați pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. A fost schimbat temeiul achitării inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 248 1 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din art. 10 lit. a) C. pen. în art. 10 lit. d) C. proc. pen. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței. Astfel, prin raportare la dispozițiile art. 1203 C. civ. prin lipsirea de libertate pe o perioadă de aproximativ 47 zile reclamantului i s-a adus atingere onoarei, reputației și prestigiului profesional, iar suferințele psihice și fizice provocate de o atare măsură pot și trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri.

În ceea ce privește reglementarea legală care îndrituiește victimele unor erori judiciare să solicite despăgubiri în afara prevederilor art. 504 - 507 C. proc. pen., acestea pot invoca și dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. și dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală și care se referă la repararea prejudiciului fără a face vreo deosebire după natura acestuia. Prin sentința civilă nr. 108 din 30 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. 15282/95/2008 a fost respinsă acțiunea ca tardivă, formulată de reclamantul S.J.E.M., iar prin decizia nr. 294 din 05 noiembrie 2009 Curtea de Apel Craiova a respins apelul declarat de reclamant.

Raportul de expertiză efectuat în cauză în vederea stabilirii prejudiciului material a avut în vedere funcția de director general ce a ocupat-o reclamantul în momentul arestării, precum și funcția de membru în Consiliul de Administrație până la proba contrară, iar pârâtul nu a formulat obiecțiuni și nu a înlăturat prezumția rezultând din constantele îndeplinirii de către reclamant a funcției de director executiv. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în mod constant că în cazurile de violare a art. 5 paragraful 1 al Convenției (privarea nelegală de libertate), sunt întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral și material suferit pe perioada detenției nelegale.

Intentarea procesului penal pentru faptele în legătură cu serviciul care în final s-au dovedit că nu sunt reale au avut consecințe grave asupra reclamantului vătămându-i sănătatea, onoarea, creditul moral, poziția socială și în special prestigiu profesional, aspecte care definesc persoana umană și care analizate și evaluate obiectiv constituie criterii importante și serioase de stabilire a daunelor morale. Astfel, trebuie avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri echitabile cu reala funcție reparatorie și cu respectarea dispozițiilor art. 48 alin. (3) din Constituția României și art. 3 din protocolul nr. 7 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

În considerarea celor expuse, tribunalul a constatat că în raport de durata arestării și condițiile în care reclamantul a fost pus în libertate, consecințele produse asupra acestuia și familiei, având în vedere și practica judiciară națională dar și practica C.E.D.O. în materie, suma de 50.000 lei este apreciată corespunzător. Referitor la daunele materiale, tribunalul a constatat că în raport de obiectivele stabilite, opinia expertului asistent este cea reală, luând în considerare legislația în vigoare pentru perioada supusă examinării, respectând actele dosarului, având în vedere perioada, activitatea desfășurată și veniturile realizate de reclamant anterior arestării și ulterior punerii în liberate până la finalizarea procesului, în concluzie răspunzând punctual la fiecare obiectiv și în mod justificat.

În ceea ce privește capătul de cerere prin care s-a solicitat să se constate că perioada de la data arestării preventive și până la finalizarea procesului penal constituie vechime în muncă, instanța a constatat că perioada martie - aprilie 2000 de arest preventiv și pentru care există întrerupere în cartea de muncă constituie vechime în muncă. Situația existentă la data arestării reclamantului și a declanșării procesului penal se prezumă a subzista și pe durata procesului penal și nu poate fi pusă sub semnul eventualității, reclamantul suferind un prejudiciu moral și material.

În considerarea celor expuse tribunalul a respins excepțiile invocate de pârât prin întâmpinare, constatând că pârâtul are calitate procesuală pasivă și acțiunea este admisibilă, și a admis acțiunea civilă în parte cu precizarea ulterioară, fiind obligat pârâtul la 50.000 lei daune morale și la 711.942 lei daune materiale așa cum au fost stabilite de raportul de expertiză întocmit de expert asistent F.L. și a constatat că perioada 16 martie - 28 aprilie 2000 constituie vechime în muncă. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, calificat de instanță ca fiind apel, pârâtul Statul Român reprezentat prin M.F.P. prin direcția generală a finanțelor publice Gorj. Criticile au fost în esență următoarele: sentința împotriva căreia s-a promovat calea de atac este netemeinică și nelegală.

Instanța de fond a considerat în mod greșit că în cauza dedusă judecății se aplică dispozițiile de drept comun ale Codului Civil privind un raport de prepușenie dintre Statul Român și magistrați, intr-o acțiune civilă bazată pe art. 1000 alin. (3) C. civ. Instanța de fond a reținut greșit că Statul Român prin M.F.P. ar avea calitate procesuală pasivă, în realitate Statul Român prin Ministerul Justiției are această calitate, din moment ce este invocată răspunderea potrivit art. 1000 alin. (3) C. civ. Solicită să se constate că prin Decizia nr. 45 a Curții Constituționale s-a reținut că doar cazurile prevăzute la art. 504 C. proc. pen. sunt singurele care conferă calitate procesuală pasivă Statului Român prin M.F.P., dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

neputând constitui un asemenea temei. Se mai susține, referitor la acordarea daunelor morale în cuantum de 50.000 lei că sentința instanței de fond este criticabilă sub aspectul că suma este mult prea mare. În ceea ce privește cuantumul daunelor materiale, a considerat că instanța de fond trebuia să constate că între concluziile celor două expertize există diferențe enorme, ceea ce duce la concluzia că ar mai fi fost necesară părerea unui alt specialist în materie care să confirme dacă cea de a doua expertiză este corectă. Consideră că suma de 711.942 lei este exagerat de mare. De asemenea, referitor la cheltuielile de judecată, solicită să se constate că acestea sunt prea mari raportat la gradul de complexitate al cauzei.

Calea de atac a fost calificata in cauza ca fiind apel, având in vedere faptul ca acțiunea este întemeiata pe dreptul comun, nefiind incidente dispozițiile art. 506 alin. (5) C. proc. pen., respectiv dispozițiile art. 282 1 alin. (1) tezele penultima si ultima C. proc. civ. Aceste din urma dispoziții legale au fost interpretate in sensul ca se refera la acțiunile întemeiate pe dispozițiile speciale prevăzute în art. 504-507 C. proc. pen. sau la alte acțiuni, dar circumstanțiate la cazuri anume prevăzute de lege. Un argument în acest sens îl reprezintă și dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. h) C. proc. civ. care stabilesc competenta materiala in prima instanță a tribunalului în concordanță cu dispozițiile art. 506 alin. (3) C. proc.

pen., privind explicit „ cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale”. Or, dispozițiile art. 282 1 alin. (1) teza penultima se referă, la aceeași categorie de cereri pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. În aceste condiții, câtă vreme acțiunea în despăgubiri nu este întemeiată pe dispozițiile procesual penale, deși se referă la erori judiciare penale, și nici nu este invocat sau incident un alt caz prevăzut anume de lege în sensul art. 282 1 alin. (1) teza finală C. proc. civ. - calea de atac împotriva sentinței de prima instanța este apelul, iar nu recursul. Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 348 din 8 noiembrie 2011 a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în tot sentința civilă atacată, în sensul că a respins acțiunea precizată formulată de reclamant.

Pentru a dispune astfel, curtea a analizat următoarele doua probleme de drept, privind calitatea procesuală pasivă și calitatea de reprezentant legal. Reclamantul a chemat în judecată numai comitentul - Statul în calitate de garant, iar nu și pe eventualii săi prepuși. Prin urmare M.F.P. nu este chemat în judecată în calitate de prepus pentru a fi discutabilă împrejurarea ca s-ar fi impus chemarea în judecată a Ministerului Justiției, și cu atât mai puțin nu se poate admite ipoteza acționării numai a Ministerului Justiției, pentru eventualii săi prepuși. Deci, M.F.P. nu este chemat în judecată în nume propriu, ci stă in judecată în calitate de reprezentant legal în instanță al statului. Astfel, p otrivit dispozițiilor art. 52 alin. (3) Constituția României republicată după revizuirea din anul 2003 (fost.

art. 48 alin. (3)), Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. De asemenea, potrivit art. 96 alin. (6) si (7) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin M.F.P. Și, după ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se îndreaptă cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

Chiar prin dispozițiile legii speciale - Codul de procedură penală în art. 505 alin. (4) și 506 alin. (3), reparația se suportă numai de stat prin Ministerul Finanțelor și statul este chemat în judecată prin Ministerul Finanțelor. Mai mult decât atât, în cazul acțiunii în regres, cei chemați în judecată, deci cei care răspund finalmente, sunt magistrații care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. Sau cei care, cu rea-credință sau din gravă neglijență, au provocat situația generatoare de daune (art. 507 C. proc. pen. ). Prin urmare, orice discuție legată de existența sau inexistența vreunui raport de prepușenie între stat și Ministerul Justiției sau între Ministerul Justiției și magistrați, nu are obiect.

Faptul că mijlocul procedural prevăzut de legea la care se face trimitere generică prin textul constituțional și trimitere explicită prin Legea nr. 303/2004, este reglementat prin dispozițiile art. 504-507 C. proc. pen. nu schimbă datele problemei cu privire la cadrul procesual referitor la părți în litigiul de față întemeiat chiar și pe dreptul comun. Deci, critica vizând calitatea procesuală pasivă și cea privind calitatea de reprezentant legal, sunt neîntemeiate. În ceea ce privește critica vizând caracterul neîntemeiat al acțiunii, aceasta a fost apreciată fondată. În cazul prevăzut de Constituție - 52 alin. (3), de Legea nr. 303 - art. 96 alin. (6) și legea specială C. proc. pen.

- art. 504-507, răspunderea patrimonială a statului este obiectivă, asemănătoare ca mecanism cu cea reglementată în art. 1000 alin. (3) C. civ., dar specializată și nu este condiționată de caracterul ilicit al “faptei” sau de “vinovăția” prepusului, astfel că victima nu trebuie să dovedească prezența tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale în raporturile sale cu prepusul: fapta ilicită a prepusului, prejudiciul cauzat, raportul de cauzalitate faptă-prejudiciu și culpa prepusului. Deci, victima trebuie să dovedească doar că se află în una din ipotezele prevăzute în legea specială. Cu alte cuvinte, victima nu trebuie să producă dovezi privind caracterul ilicit al “faptei” sau în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

Trebuie subliniat că domeniul de înfăptuire a justiției are anumite caracteristici exclusive, proprii sistemului, care îl diferențiază de alte domenii de desfășurare a activităților socio-umane. Prin urmare, “fapta prepusului” magistrat care se bucură de independență, a cărui activitate statul o garantează, este întotdeauna o hotărâre judecătorească sau un act al procurorului. Astfel, săvârșirea cu vinovăție a unui “delict” în desfășurarea activității proprii magistratului judecător sau procuror, nu se pot stabili intr-un litigiu de drept comun declanșat de pretinsa victimă. Această procedură este posibilă potrivit legii, dar este o procedura specială, fiind rezervată numai statului prin autoritățile competente.

Cu alte cuvinte, pe de-o parte, în concursul dintre legea specială și cea generală, are prioritate legea specială și, pe de altă parte, chiar dacă s-ar admite că victima unei “erori judiciare”, a unei privări sau restrângeri de libertate nelegale, ar avea la îndemână două căi în justiție pentru repararea pagubei suferite, se constată că legea specială oferă calea cea mai simplă și eficientă. Faptul că în procedura legii speciale termenul de prescripție este mai mic decât termenul general de prescripție, nu este un argument suficient pentru un punct de vedere contrar. Astfel, termenul legal de 1 an și 6 luni, este apreciat ca fiind suficient pentru acces real și efectiv la justiție. În această ordine de idei, Curtea de apel a reținut că nu operează în speță autoritatea de lucru interpretat dată art. 5 alin. (5) C.E.D.O., de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul Pantea împotriva României.

Nici circumstanțele de fapt și, cu atât mai puțin cele de drept, nu sunt asemănătoare în acea măsură necesară de natură să reclame soluții asemănătoare. Pentru a susține această concluzie este necesar, să se amintească doar dispozițiile legale interne în cele două cazuri, cuprinse în art. 504-507 C. proc. pen. , prin diversificarea cazurilor în care se angajează răspunderea statului și mărirea termenului pentru formularea acțiunii în justiție. Astfel, în intervalul de timp dintre cele două cazuri au intervenit mai multe evenimente legislative, printre care Decizia nr. 255 din 20 septembrie 2001 a Curtii Constituționale și Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale.

În al doilea rând apare necesar să se sublinieze faptul că în cazul Pantea împotriva României, Curtea EDO nu a făcut nicio apreciere asupra duratei concrete a termenului, în contextul în care la acel moment acesta era doar de 1 an, durată care prin caracterul său insuficient să-l fi pus pe reclamant în situația de a nu fi putut formula acțiunea, deci să-i fi dat acestuia doar un drept iluzoriu de acces la justiție. Instanța a mai analizat problema dacă situația reclamantului și pretențiile acestuia, se încadrează sau nu, în ipotezele normelor legale conținute în art. 504-505 C. proc. pen. O acțiune în despăgubiri, potrivit art. 506 alin. (1) - (3) C. proc. pen. poate fi pornită de persoana îndreptățită, potrivit art. 504 și pentru reparațiile prevăzute la art. 505, în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504 și pentru obținerea reparării pagubei.

Astfel, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice. Curtea a constatat ca într-adevăr, reclamantul a formulat o astfel de acțiune. Astfel, prin sentința civilă nr. 108 din 30 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. 15282/95/2008 a fost respinsă acțiunea ca tardivă, formulată de reclamantul S.J.E.M., iar prin decizia nr. 294 din 5 noiembrie 2009 Curtea de Apel Craiova a respins apelul declarat de reclamant. În mod greșit prima instanță a reținut că în condițiile în care acțiunea reclamantului a fost respinsă ca tardivă raportat la dispozițiile art. 504-507 C. proc.

pen. , acesta mai poate invoca separat și dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. și dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. Deci, deși tribunalul a reținut corect că orice arestare sau inculpare pe nedrept, produc celor în cauză suferințe pe plan moral, social, profesional, le lezează demnitatea, onoarea libertatea individuală, greșit a admis ca mijlocul procedural folosit de reclamant pentru acționarea statului pe calea dreptului comun ar fi corect, acesta neavând la dispoziție o astfel de acțiune, chiar și în condițiile în care primul său demers judiciar întemeiat pe dispozițiile legii speciale procesual penale nu au fost încununate de succes. În concluzie, Curtea apreciază că nepromovarea acțiunii în despăgubiri în termenul legal de 18 luni prevăzut de legea specială, respectiv promovarea tardivă a acesteia nu justifică promovarea unei acțiuni întemeiată pe dreptul comun și se datorează exclusiv conduitei subiective a reclamantului.

Acesta nu poate invoca elemente obiective, exterioare voinței sale și care să fi fost generate de neclarități, imprecizii ale legii speciale, de caracterul imprevizibil al acesteia, sau nu poate invoca cu succes faptul că legea specială nu i se adresează, ca situația sa nu se încadrează în niciuna din ipotezele normei legale speciale, ori că termenul de 18 luni nu ar fi unul rezonabil și optim. De altfel, în litigiul anterior, o cerere de repunere în termen formulată de reclamant, a fost respinsă ca neîntemeiată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.J.E.M., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței de fond.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În preambulul cererii de recurs, reclamantul a reiterat petitul cererii de chemare în judecată și temeiul de drept al acțiunii și considerentele pentru care a fost admisă acțiunea în fond, respectiv considerentele reținute de practica CEDO în cauza Pantea contra României, situație identică cu a reclamantului, în opinia recurentului. În esență a susținut că temeiurile pentru care a fost admisă acțiunea au decurs din raporturile juridice de drept public și au drept cauză juridică eroarea judiciară. Reglementarea specială nu exclude dreptul victimelor de a solicita despăgubiri în baza dispozițiilor din dreptul comun, fiind irelevant că o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 504-506 C. proc.

civ. a fost respinsă ca tardiv formulată. Din punct de vedere al motivelor de nelegalitate invocate, recurentul a arătat că hotărârea instanței de apel a fost motivată în mod contradictoriu, prin prezentarea unor argumente străine de natura pricinii, respectiv că hotărârea Pantea împotriva României ar fi perimată sau că procedura prevăzută de art. 504 - 507 C. proc. civ. ar oferi calea cea mai simplă și eficientă de realizare a drepturilor încălcate. Din punct de vedere al motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susținut că în mod greșit au fost reținute efectele autorității de lucru judecat în ceea ce privește acțiunea respinsă ca tardiv formulată. Susține că acțiunea de față nu putea fi respinsă decât în condițiile în care nu ar fi fost îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. proc.

civ. Recursul este nefondat. Înalta Curte va lua în examinare și va examina punctual motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul apreciază că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii. Ipostazele în care s-a ajuns la nemotivarea hotărârii din acest punct de vedere, în opinia recurentului sunt cele legate de modul de soluționare al criticilor vizând calitatea procesuală pasivă și cea privind calitatea de reprezentant legal, precum și în ceea ce privește caracterul neîntemeiat al acțiunii. Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

nu au fost încălcate de către instanța de apel, hotărârea cuprinzând situația de fapt și argumentele de drept care au format convingerea instanței. Motivele pretins a fi contradictorii și străine de natura cauzei astfel cum pretinde recurentul, care să echivaleze cu o nemotivare a deciziei, nu subzistă, nerezultând că a fost nesocotită obligația legală a judecătorului, de a proceda la motivarea hotărârii judecătorești. Instanța de apel, prin considerente, a decelat problemele de drept care s-au reliefat din modul de redactare al criticilor, acestea fiind analizate în consecință, fiind prezentate, în mod detaliat argumentele care au stat la baza pronunțării acestei soluții. Examinarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. impune observarea unor chestiuni prealabile specifice speței. Din motivarea în fapt a acțiunii rezultă că faptele prejudiciabile invocate se încadrează în ipotezele normei legale conținute de art. 504 alin. (1) și (2) C. proc. pen. Reglementarea legală ce stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 C. proc. pen., raportat la art. 52 alin. (3) din Constituția României care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Dispozițiile art. 1000 alin. (3) și 998-999 C. civ.

invocate de către reclamant și de către instanța de fond ca temei al răspunderii civile delictuale a statului român în calitate de comitent, pentru prepușii săi nu sunt incidente în speță, acestea referindu-se la obligația de a repara prejudiciul cauzat unei persoane prin săvârșirea unei fapte ilicite, angajarea răspunderii fiind posibilă numai în măsura în care victima dovedește prezența tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale. În consecință, dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art. 998-999 C. civ., această interpretare putând conduce la ideea că Statul, prin M.F.P. are o răspundere nelimitată și necondiționată, situație în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii, nu se mai justifică din moment ce principiile consacrate de art. 998-999 C. civ.

sunt general aplicabile. Art. 5 paragraful 5 din C.E.D.O. prevede că orice persoană care este victima unei arestări sau unei dețineri în condiții contrare acestui articol are dreptul la despăgubiri, ceea ce presupune ca în prealabil, instanța internă să constate încălcarea unuia dintre drepturile garantate de primele 4 paragrafe ale art. 5. Valorificând precizările de mai sus, urmează ca Înalta Curte să examineze respectarea dreptului intern cât și a Convenției Europene în ceea ce privește obținerea dreptului la despăgubiri pentru prejudiciul pretins. Astfel, acțiunea introductivă a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998-999 C. civ.

și 1000 alin. (3) C. civ., susținând că în cauză operează răspunderea civilă delictuală a statului, pentru prepușii săi, însă instanța de apel a reținut că în condițiile în care prin sentința civilă nr. 108 din 30 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Gorj a fost respinsă acțiunea formulată de reclamant, întemeiată pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen., ca tardivă, acesta are deschisă calea acțiunii întemeiată pe dispozițiile dreptului comun. Revenind la temeiul acțiunii, reclamantul a invocat autoritatea de lucru interpretat a hotărârilor pronunțate de instanța europeană, respectiv identitatea de circumstanțe dintre cauza de față și Hotărârea din 3 iunie 2004 pronunțată în cauza Pantea împotriva României.

Din acest punct de vedere, se constată în ceea ce privește hotărârea sus evocată, că circumstanțele de fapt și de drept nu sunt asemănătoare. Astfel, în ceea ce privește acțiunea în reparare pentru arestare ilegală, Curtea Europeană a reținut că, în condițiile în care Guvernul a invocat două căi de recurs care i-ar fi permis reclamantului să obțină despăgubiri și având în vedere punctele de vedere contradictorii ale Guvernului nu-i revine competența de a se pronunța asupra oportunității soluțiilor instanțelor interne. În consecință, chestiunea legată de cea de a doua cale de recurs, respectiv acțiunea în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. nu a fost tranșată, Curtea reținând-o ca o excepție de neepuizare a căilor de recurs interne, care nu a fost luată în considerare.

De altfel, practica judiciară internă nu este în contradicție cu aceste considerente ale jurisprudenței Curții Europene. Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia nr. 6976 din 09 decembrie 2004 că „statul răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal numai în temeiul și în situațiile prevăzute de art. 504 și urm. C. proc. pen., iar nu în temeiul art. 998-999 C. civ., precum și pentru alte situații neprevăzute în textul citat C. proc. pen.”. În același sens, prin decizia nr. 422 din 17 ianuarie 2006 instanța supremă a statuat că „dispozițiile art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare”.

De asemenea, astfel cum a relevat instanța de apel, nu există exemple de practică judiciară în care o persoană să fi obținut o reparație de tipul celei prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ. În concluzie, din interpretarea normelor legale rezultă că legiuitorul a reglementat răspunderea statului numai în temeiul art. 504 C. proc. pen. și numai în cazurile în care se înlătură răspunderea penală în cadrul unui proces penal, iar dispozițiile art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare. Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.J.E.M. împotriva deciziei nr. 348 din 8 noiembrie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 septembrie 2012.