ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3698/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3698/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Ședința publică

de la 27 septembrie 2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 218 din 21 aprilie

2011, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția civilă, în Dosar nr. 8823/95/2009,

s-au respins excepțiile invocate de pârât prin întâmpinare.

S-a admis acțiunea

civilă formulată de reclamantul S.J.E.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român reprezentat prin M.F.P. - Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj,

pentru acordarea de despăgubiri, cu precizarea ulterioară în parte.

A fost obligat

pârâtul Statul Român reprezentat prin M.F.P. - Direcția Generală a Finanțelor

Publice Gorj la 50.000 lei daune morale și la 711.942 lei daune materiale.

S-a constatat că

perioada 16 martie - 28 aprilie 2000 constituie vechime în muncă.

A fost obligat

pârâtul Statul Român reprezentat prin M.F.P. - Direcția Generală a Finanțelor

Publice Gorj la 2.500 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul, analizând acțiunea de față prin prisma dispozițiilor art.

998 - 999 C. civ. coroborate cu dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. și

având în vedere practica C.E.D.O., precum și faptul că acțiunea reclamantului a

fost respinsă ca tardivă, în ceea ce privește dispozițiile art. 504 C. proc.

pen., a constatat că este întemeiată având în vedere următoarele considerente:

Obligația statului la

repararea pagubei în cazul condamnării sau luării măsurii preventive pe

nedrept, indiferent de temeiul achitării și de infracțiunea pentru care a

intervenit achitarea decurge din raporturile de drept public și își au drept

cauză eroarea judiciară.

Este adevărat că

potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ. orice pretenție în justiție trebuie

dovedită și pe cale de consecință și prejudiciul moral și material invocat de

reclamant.

Dauna morală constă

în atingerea valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se

referă la existența fizică a omului, sănătatea și integritatea corporală,

sensibilitatea fizică și psihică, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu

profesional și alte valori similare.

Prin sentința penală nr.

323 din 04 octombrie 2005 Tribunalul Gorj în baza art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 lit. a) C. proc. civ. a dispus achitarea inculpatului S.J.E.M.

și s-a constatat că a fost arestat preventiv de la 16 martie - 25 aprilie 2000

și s-a dispus ridicarea măsurii sechestrului asigurator luat prin Ordonanțele I.P.J.

Gorj din 6 mai 1999 și 25 martie 2000 și aplicate prin procesele verbale din 26

mai 1999 și 4 aprilie 2000 asupra unor bunuri proprietatea inculpatului.

Prin decizia penală nr.

136 din 13 aprilie 2006 Curtea de Apel Craiova a admis apelul declarat de

Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj, a desființat sentința penală nr. 323 din

04 octombrie 2005 pronunțată de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. 2855/2003 sub

aspectul laturii penale, în sensul că în baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat

încadrarea juridică dată faptelor reținute față de inculpați din infracțiunile

prevăzute de art. 289, art. 291 C. pen., ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen. În baza art. 22 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen. au fost achitați oricare dintre inculpați pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. A fost

schimbat temeiul achitării inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 248

1

C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. din art. 10 lit. a) C. pen. în art. 10 lit. d) C. proc. pen. Au fost

menținute restul dispozițiilor sentinței.

Astfel, prin

raportare la dispozițiile art. 1203 C. civ. prin lipsirea de libertate pe o

perioadă de aproximativ 47 zile reclamantului i s-a adus atingere onoarei,

reputației și prestigiului profesional, iar suferințele psihice și fizice

provocate de o atare măsură pot și trebuie să fie reparate prin acordarea unor

despăgubiri.

În ceea ce privește

reglementarea legală care îndrituiește victimele unor erori judiciare să

solicite despăgubiri în afara prevederilor art. 504 - 507 C. proc. pen.,

acestea pot invoca și dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. și dispozițiile art. 1000

alin. (3) C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală și care se

referă la repararea prejudiciului fără a face vreo deosebire după natura

acestuia.

Prin sentința civilă nr.

108 din 30 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. 15282/95/2008

a fost respinsă acțiunea ca tardivă, formulată de reclamantul S.J.E.M., iar

prin decizia nr. 294 din 05 noiembrie 2009 Curtea de Apel Craiova a respins

apelul declarat de reclamant.

Raportul de expertiză

efectuat în cauză în vederea stabilirii prejudiciului material a avut în vedere

funcția de director general ce a ocupat-o reclamantul în momentul arestării,

precum și funcția de membru în Consiliul de Administrație până la proba

contrară, iar pârâtul nu a formulat obiecțiuni și nu a înlăturat prezumția

rezultând din constantele îndeplinirii de către reclamant a funcției de

director executiv.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a reținut în mod constant că în cazurile de violare a art. 5

paragraful 1 al Convenției (privarea nelegală de libertate), sunt întemeiate

cererile de acordare a unor despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral și

material suferit pe perioada detenției nelegale.

Intentarea procesului

penal pentru faptele în legătură cu serviciul care în final s-au dovedit că nu

sunt reale au avut consecințe grave asupra reclamantului vătămându-i sănătatea,

onoarea, creditul moral, poziția socială și în special prestigiu profesional,

aspecte care definesc persoana umană și care analizate și evaluate obiectiv

constituie criterii importante și serioase de stabilire a daunelor morale.

Astfel, trebuie avut

în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea

unor despăgubiri echitabile cu reala funcție reparatorie și cu respectarea

dispozițiilor art. 48 alin. (3) din Constituția României și art. 3 din

protocolul nr. 7 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale.

În considerarea celor

expuse, tribunalul a constatat că în raport de durata arestării și condițiile

în care reclamantul a fost pus în libertate, consecințele produse asupra

acestuia și familiei, având în vedere și practica judiciară națională dar și

practica C.E.D.O. în materie, suma de 50.000 lei este apreciată corespunzător.

Referitor la daunele

materiale, tribunalul a constatat că în raport de obiectivele stabilite, opinia

expertului asistent este cea reală, luând în considerare legislația în vigoare

pentru perioada supusă examinării, respectând actele dosarului, având în vedere

perioada, activitatea desfășurată și veniturile realizate de reclamant anterior

arestării și ulterior punerii în liberate până la finalizarea procesului, în

concluzie răspunzând punctual la fiecare obiectiv și în mod justificat.

În ceea ce privește

capătul de cerere prin care s-a solicitat să se constate că perioada de la data

arestării preventive și până la finalizarea procesului penal constituie vechime

în muncă, instanța a constatat că perioada martie - aprilie 2000 de arest

preventiv și pentru care există întrerupere în cartea de muncă constituie

vechime în muncă.

Situația existentă la

data arestării reclamantului și a declanșării procesului penal se prezumă a

subzista și pe durata procesului penal și nu poate fi pusă sub semnul

eventualității, reclamantul suferind un prejudiciu moral și material.

În considerarea celor

expuse tribunalul a respins excepțiile invocate de pârât prin întâmpinare,

constatând că pârâtul are calitate procesuală pasivă și acțiunea este

admisibilă, și a admis acțiunea civilă în parte cu precizarea ulterioară, fiind

obligat pârâtul la 50.000 lei daune morale și la 711.942 lei daune materiale

așa cum au fost stabilite de raportul de expertiză întocmit de expert asistent

F.L. și a constatat că perioada 16 martie - 28 aprilie 2000 constituie vechime

în muncă.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs, calificat de instanță ca fiind apel, pârâtul Statul

Român reprezentat prin M.F.P. prin direcția generală a finanțelor publice Gorj.

Criticile au fost în

esență următoarele: sentința împotriva căreia s-a promovat calea de atac este

netemeinică și nelegală.

Instanța de fond a

considerat în mod greșit că în cauza dedusă judecății se aplică dispozițiile de

drept comun ale Codului Civil privind un raport de prepușenie dintre Statul

Român și magistrați, intr-o acțiune civilă bazată pe art. 1000 alin. (3) C.

civ.

Instanța de fond a

reținut greșit că Statul Român prin M.F.P. ar avea calitate procesuală pasivă,

în realitate Statul Român prin Ministerul Justiției are această calitate, din

moment ce este invocată răspunderea potrivit art. 1000 alin. (3) C. civ.

Solicită să se constate că prin Decizia nr. 45 a Curții Constituționale s-a

reținut că doar cazurile prevăzute la art. 504 C. proc. pen. sunt singurele

care conferă calitate procesuală pasivă Statului Român prin M.F.P., dispozițiile

art. 1000 alin. (3) C. civ. neputând constitui un asemenea temei.

Se mai susține,

referitor la acordarea daunelor morale în cuantum de 50.000 lei că sentința

instanței de fond este criticabilă sub aspectul că suma este mult prea mare.

În ceea ce privește

cuantumul daunelor materiale, a considerat că instanța de fond trebuia să

constate că între concluziile celor două expertize există diferențe enorme,

ceea ce duce la concluzia că ar mai fi fost necesară părerea unui alt

specialist în materie care să confirme dacă cea de a doua expertiză este

corectă. Consideră că suma de 711.942 lei este exagerat de mare. De asemenea,

referitor la cheltuielile de judecată, solicită să se constate că acestea sunt

prea mari raportat la gradul de complexitate al cauzei.

Calea de atac a fost

calificata in cauza ca fiind apel, având in vedere faptul ca acțiunea este

întemeiata pe dreptul comun, nefiind incidente dispozițiile art. 506 alin. (5)

C. proc. pen., respectiv dispozițiile art. 282

1

alin. (1) tezele

penultima si ultima C. proc. civ.

Aceste din urma

dispoziții legale au fost interpretate in sensul ca se refera la acțiunile

întemeiate pe dispozițiile speciale prevăzute în art. 504-507 C. proc. pen. sau

la alte acțiuni, dar circumstanțiate la cazuri anume prevăzute de lege.

Un argument în acest

sens îl reprezintă și dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. h) C. proc. civ. care

stabilesc competenta materiala in prima instanță a tribunalului în concordanță

cu dispozițiile art. 506 alin. (3) C. proc. pen., privind explicit „

cererile pentru

repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele

penale”. Or, dispozițiile art. 282

1

alin. (1) teza penultima se

referă,

la aceeași categorie de cereri pentru repararea

prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.

În aceste condiții, câtă vreme acțiunea în

despăgubiri nu este întemeiată pe dispozițiile procesual penale, deși se referă

la erori judiciare penale, și nici nu este invocat sau incident un alt caz

prevăzut anume de lege în sensul art. 282

1

alin. (1) teza finală C.

proc. civ. - calea de atac împotriva sentinței de prima instanța este apelul,

iar nu recursul.

Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 348 din 8 noiembrie 2011

a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în tot sentința civilă atacată, în

sensul că a respins acțiunea precizată formulată de reclamant.

Pentru a dispune astfel, curtea a analizat

următoarele

doua probleme de drept, privind calitatea procesuală pasivă și

calitatea de reprezentant legal.

Reclamantul

a chemat în judecată numai comitentul - Statul în calitate de garant, iar nu și

pe eventualii săi prepuși. Prin urmare M.F.P. nu este chemat în judecată în

calitate de prepus pentru a fi discutabilă împrejurarea ca s-ar fi impus

chemarea în judecată a Ministerului Justiției, și cu atât mai puțin nu se poate

admite ipoteza acționării numai a Ministerului Justiției, pentru eventualii săi

prepuși. Deci, M.F.P. nu este chemat în judecată în nume propriu, ci stă in

judecată în calitate de reprezentant legal în instanță al statului.

Astfel,

p

otrivit

dispozițiilor art. 52 alin. (3) Constituția României republicată după

revizuirea din anul 2003 (fost. art. 48 alin. (3)), Statul răspunde patrimonial

pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este

stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care

și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

De

asemenea, potrivit art. 96 alin. (6) si (7) din Legea nr. 303/2004 privind

statutul judecătorilor și procurorilor,

pentru repararea

prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva

statului, reprezentat prin M.F.P. Și, după ce prejudiciul a fost acoperit de

stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6),

statul se îndreaptă cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau

procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea

judiciară cauzatoare de prejudicii.

Chiar prin dispozițiile legii speciale - Codul de procedură penală

în art. 505 alin. (4) și 506 alin. (3), reparația se suportă numai de stat prin

Ministerul Finanțelor și statul este chemat în judecată prin Ministerul

Finanțelor. Mai mult decât atât, în cazul acțiunii în regres, cei chemați în

judecată, deci cei care răspund finalmente, sunt magistrații

care

și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. Sau cei

care, cu rea-credință sau din gravă neglijență, au provocat

situația generatoare de daune (art. 507 C. proc. pen.

).

Prin urmare, orice discuție legată de

existența sau inexistența vreunui raport de prepușenie între stat și Ministerul

Justiției sau între Ministerul Justiției și magistrați, nu are obiect.

Faptul că mijlocul

procedural prevăzut de legea la care se face trimitere generică prin textul

constituțional și trimitere explicită prin Legea nr. 303/2004, este reglementat

prin dispozițiile art. 504-507

C. proc. pen.

nu schimbă datele problemei cu privire la cadrul procesual referitor la părți în

litigiul de față întemeiat chiar și pe dreptul comun.

Deci,

critica vizând calitatea procesuală pasivă și cea privind calitatea de

reprezentant legal, sunt neîntemeiate.

În

ceea ce privește critica vizând caracterul neîntemeiat al acțiunii, aceasta a

fost apreciată fondată.

În cazul prevăzut de

Constituție - 52 alin. (3), de Legea nr. 303 - art. 96 alin. (6) și legea

specială C. proc. pen. - art. 504-507, răspunderea patrimonială a statului este

obiectivă, asemănătoare ca mecanism cu cea reglementată în art. 1000 alin. (3)

C. civ., dar specializată și nu este condiționată de caracterul ilicit al

“faptei” sau de “vinovăția” prepusului, astfel că victima nu trebuie să dovedească

prezența tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale în raporturile sale

cu prepusul: fapta ilicită a prepusului, prejudiciul cauzat, raportul de

cauzalitate faptă-prejudiciu și culpa prepusului.

Deci, victima trebuie

să dovedească doar că se află în una din ipotezele prevăzute în legea specială.

Cu alte cuvinte, victima nu trebuie să producă dovezi privind caracterul ilicit

al “faptei” sau

în legătură cu activitatea sau conduita

necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor

profesionale ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

Trebuie subliniat că domeniul de înfăptuire a justiției are anumite

caracteristici exclusive, proprii sistemului, care îl diferențiază de alte

domenii de desfășurare a activităților socio-umane. Prin urmare, “fapta

prepusului” magistrat care se bucură de independență, a cărui activitate statul

o garantează, este întotdeauna o hotărâre judecătorească sau un act al

procurorului. Astfel, săvârșirea cu vinovăție a unui “delict” în desfășurarea

activității proprii magistratului judecător sau procuror, nu se pot stabili

intr-un litigiu de drept comun declanșat de pretinsa victimă. Această procedură

este posibilă potrivit legii, dar este o procedura specială, fiind rezervată

numai statului prin autoritățile competente.

Cu

alte cuvinte, pe de-o parte, în concursul dintre legea specială și cea

generală, are prioritate legea specială și, pe de altă parte, chiar dacă s-ar

admite că victima unei “erori judiciare”, a unei privări sau restrângeri de

libertate nelegale, ar avea la îndemână două căi în justiție pentru repararea

pagubei suferite, se constată că legea specială oferă calea cea mai simplă și

eficientă.

Faptul

că în procedura legii speciale termenul de prescripție este mai mic decât

termenul general de prescripție, nu este un argument suficient pentru un punct

de vedere contrar. Astfel, termenul legal de 1 an și 6 luni, este apreciat ca

fiind suficient pentru acces real și efectiv la justiție.

În

această ordine de idei, Curtea de apel a reținut că nu operează în speță

autoritatea de lucru interpretat dată art. 5 alin. (5) C.E.D.O., de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în cazul Pantea împotriva României. Nici

circumstanțele de fapt și, cu atât mai puțin cele de drept, nu sunt asemănătoare

în acea măsură necesară de natură să

reclame soluții

asemănătoare.

Pentru a susține această concluzie este necesar, să se amintească

doar dispozițiile legale interne în cele două cazuri, cuprinse în art. 504-507

C. proc. pen.

, prin

diversificarea cazurilor în care se angajează răspunderea statului și mărirea

termenului pentru formularea acțiunii în justiție.

Astfel, în intervalul de timp dintre cele două cazuri au

intervenit mai multe evenimente legislative, printre care Decizia nr. 255 din

20 septembrie 2001

a

Curtii

Constituționale și Legea nr. 281

din 24 iunie

2003

privind modificarea și completarea Codului de

procedură penală și a unor legi speciale.

În

al doilea rând apare necesar să se sublinieze faptul că în cazul Pantea

împotriva României, Curtea EDO nu a făcut nicio apreciere asupra duratei

concrete a termenului, în contextul în care la acel moment acesta era doar de 1

an, durată care prin caracterul său insuficient să-l fi pus pe reclamant în

situația de a nu fi putut formula acțiunea, deci să-i fi dat acestuia doar un

drept iluzoriu de acces la justiție.

Instanța

a mai analizat problema dacă situația reclamantului și pretențiile acestuia, se

încadrează sau nu, în ipotezele normelor legale conținute în art. 504-505 C.

proc. pen.

O acțiune în

despăgubiri, potrivit art. 506 alin. (1) - (3) C. proc. pen.

poate fi pornită de persoana îndreptățită, potrivit art. 504 și pentru

reparațiile prevăzute la art. 505, în termen de 18 luni de la data rămânerii

definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor

procurorului, prevăzute în art. 504 și pentru obținerea reparării pagubei.

Astfel, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui

circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Curtea a constatat ca

într-adevăr, reclamantul a formulat o astfel de acțiune.

Astfel, prin sentința

civilă nr. 108 din 30 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Gorj în Dosarul nr.

15282/95/2008 a fost respinsă acțiunea ca tardivă, formulată de reclamantul S.J.E.M.,

iar prin decizia nr. 294 din 5 noiembrie 2009 Curtea de Apel Craiova a respins

apelul declarat de reclamant.

În mod greșit prima

instanță a reținut că în condițiile în care acțiunea reclamantului a fost respinsă

ca tardivă raportat la dispozițiile art. 504-507 C. proc. pen.

,

acesta

mai poate invoca separat și dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. și dispozițiile

art. 1000 alin. (3) C. civ.

Deci, deși tribunalul

a reținut corect că orice arestare sau inculpare pe nedrept, produc celor în

cauză suferințe pe plan moral, social, profesional, le lezează demnitatea,

onoarea libertatea individuală, greșit a admis ca mijlocul procedural folosit

de reclamant pentru acționarea statului pe calea dreptului comun ar fi corect,

acesta neavând la dispoziție o astfel de acțiune, chiar și în condițiile în

care primul său demers judiciar întemeiat pe dispozițiile legii speciale

procesual penale nu au fost încununate de succes.

În concluzie, Curtea

apreciază că nepromovarea acțiunii în despăgubiri în termenul legal de 18 luni

prevăzut de legea specială, respectiv promovarea tardivă a acesteia nu

justifică promovarea unei acțiuni întemeiată pe dreptul comun și se datorează

exclusiv conduitei subiective a reclamantului. Acesta nu poate invoca elemente

obiective, exterioare voinței sale și care să fi fost generate de neclarități,

imprecizii ale legii speciale, de caracterul imprevizibil al acesteia, sau nu

poate invoca cu succes faptul că legea specială nu i se adresează, ca situația

sa nu se încadrează în niciuna din ipotezele normei legale speciale, ori că

termenul de 18 luni nu ar fi unul rezonabil și optim.

De altfel, în

litigiul anterior, o cerere de repunere în termen formulată de reclamant, a

fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul S.J.E.M., prin care a solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului și

menținerea ca legală și temeinică a sentinței de fond.

Recursul a fost

întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În preambulul cererii

de recurs, reclamantul a reiterat petitul cererii de chemare în judecată și

temeiul de drept al acțiunii și considerentele pentru care a fost admisă

acțiunea în fond, respectiv considerentele reținute de practica CEDO în cauza

Pantea contra României, situație identică cu a reclamantului, în opinia

recurentului. În esență a susținut că temeiurile pentru care a fost admisă

acțiunea au decurs din raporturile juridice de drept public și au drept cauză

juridică eroarea judiciară.

Reglementarea

specială nu exclude dreptul victimelor de a solicita despăgubiri în baza

dispozițiilor din dreptul comun, fiind irelevant că o acțiune întemeiată pe

dispozițiile art. 504-506 C. proc. civ. a fost respinsă ca tardiv formulată.

Din punct de vedere

al motivelor de nelegalitate invocate, recurentul a arătat că hotărârea

instanței de apel a fost motivată în mod contradictoriu, prin prezentarea unor

argumente străine de natura pricinii, respectiv că hotărârea Pantea împotriva

României ar fi perimată sau că procedura prevăzută de art. 504 - 507 C. proc.

civ. ar oferi calea cea mai simplă și eficientă de realizare a drepturilor

încălcate.

Din punct de vedere

al motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurentul a susținut că în mod greșit au fost reținute efectele autorității de

lucru judecat în ceea ce privește acțiunea respinsă ca tardiv formulată.

Susține că acțiunea

de față nu putea fi respinsă decât în condițiile în care nu ar fi fost

îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. proc. civ.

Recursul este

nefondat.

Înalta Curte va lua

în examinare și va examina punctual motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul apreciază că hotărârea

cuprinde motive străine de natura pricinii. Ipostazele în care s-a ajuns la

nemotivarea hotărârii din acest punct de vedere, în opinia recurentului sunt

cele legate de modul de soluționare al criticilor vizând calitatea procesuală

pasivă și cea privind calitatea de reprezentant legal, precum și în ceea ce

privește caracterul neîntemeiat al acțiunii.

Din acest punct de

vedere, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu

au fost încălcate de către instanța de apel, hotărârea cuprinzând situația de

fapt și argumentele de drept care au format convingerea instanței. Motivele

pretins a fi contradictorii și străine de natura cauzei astfel cum pretinde

recurentul, care să echivaleze cu o nemotivare a deciziei, nu subzistă,

nerezultând că a fost nesocotită obligația legală a judecătorului, de a proceda

la motivarea hotărârii judecătorești.

Instanța de apel,

prin considerente, a decelat problemele de drept care s-au reliefat din modul

de redactare al criticilor, acestea fiind analizate în consecință, fiind

prezentate, în mod detaliat argumentele care au stat la baza pronunțării

acestei soluții.

Examinarea motivului

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. impune observarea

unor chestiuni prealabile specifice speței.

Din motivarea în fapt

a acțiunii rezultă că faptele prejudiciabile invocate se încadrează în

ipotezele normei legale conținute de art. 504 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

Reglementarea

legală ce stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi

angajată răspunderea statului este art. 504 C. proc. pen., raportat la art. 52 alin.

(3) din Constituția României care statuează că statul răspunde patrimonial

pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Dispozițiile

art. 1000 alin. (3) și 998-999 C. civ. invocate de către reclamant și de către

instanța de fond ca temei al răspunderii civile delictuale a statului român în

calitate de comitent, pentru prepușii săi nu sunt incidente în speță, acestea

referindu-se la obligația de a repara prejudiciul cauzat unei persoane prin

săvârșirea unei fapte ilicite, angajarea răspunderii fiind posibilă numai în

măsura în care victima dovedește prezența tuturor condițiilor răspunderii

civile delictuale.

În

consecință, dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. nu constituie o

aplicare a principiilor consacrate de art. 998-999 C. civ., această

interpretare putând conduce la ideea că Statul, prin M.F.P. are o răspundere

nelimitată și necondiționată, situație în care normele legale care

reglementează răspunderea statului în alte domenii, nu se mai justifică din

moment ce principiile consacrate de art. 998-999 C. civ. sunt general

aplicabile.

Art. 5

paragraful 5 din C.E.D.O. prevede că orice persoană care este victima unei

arestări sau unei dețineri în condiții contrare acestui articol are dreptul la

despăgubiri, ceea ce presupune ca în prealabil, instanța internă să constate

încălcarea unuia dintre drepturile garantate de primele 4 paragrafe ale art. 5.

Valorificând

precizările de mai sus, urmează ca Înalta Curte să examineze respectarea

dreptului intern cât și a Convenției Europene în ceea ce privește obținerea

dreptului la despăgubiri pentru prejudiciul pretins.

Astfel,

acțiunea introductivă a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998-999

C. civ. și 1000 alin. (3) C. civ., susținând că în cauză operează răspunderea

civilă delictuală a statului, pentru prepușii săi, însă instanța de apel a

reținut că în condițiile în care prin sentința civilă nr. 108 din 30 aprilie

2009 pronunțată de Tribunalul Gorj a fost respinsă acțiunea formulată de

reclamant, întemeiată pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen., ca tardivă,

acesta are deschisă calea acțiunii întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

Revenind

la temeiul acțiunii, reclamantul a invocat autoritatea de lucru interpretat a

hotărârilor pronunțate de instanța europeană, respectiv identitatea de

circumstanțe dintre cauza de față și Hotărârea din 3 iunie 2004 pronunțată în

cauza Pantea împotriva României.

Din acest

punct de vedere, se constată în ceea ce privește hotărârea sus evocată, că

circumstanțele de fapt și de drept nu sunt asemănătoare. Astfel, în ceea ce

privește acțiunea în reparare pentru arestare ilegală, Curtea Europeană a

reținut că, în condițiile în care Guvernul a invocat două căi de recurs care

i-ar fi permis reclamantului să obțină despăgubiri și având în vedere punctele

de vedere contradictorii ale Guvernului nu-i revine competența de a se pronunța

asupra oportunității soluțiilor instanțelor interne. În consecință, chestiunea

legată de cea de a doua cale de recurs, respectiv acțiunea în răspundere civilă

delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. nu a fost

tranșată, Curtea reținând-o ca o excepție de neepuizare a căilor de recurs

interne, care nu a fost luată în considerare.

De

altfel, practica judiciară internă nu este în contradicție cu aceste

considerente ale jurisprudenței Curții Europene.

Înalta

Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia nr. 6976 din 09 decembrie 2004

că „statul răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces

penal numai în temeiul și în situațiile prevăzute de art. 504 și urm. C. proc.

pen., iar nu în temeiul art. 998-999 C. civ., precum și pentru alte situații

neprevăzute în textul citat C. proc. pen.”.

În

același sens, prin decizia nr. 422 din 17 ianuarie 2006 instanța supremă a

statuat că „dispozițiile art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă

delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru

erorile judiciare”.

De

asemenea, astfel cum a relevat instanța de apel, nu există exemple de practică

judiciară în care o persoană să fi obținut o reparație de tipul celei prevăzute

de art. 1000 alin. (3) C. civ.

În concluzie,

din interpretarea normelor legale rezultă că legiuitorul a

reglementat răspunderea statului numai în temeiul art. 504 C. proc. pen. și

numai în cazurile în care se înlătură răspunderea penală în cadrul unui proces

penal, iar dispozițiile art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă

delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru

erorile judiciare.

Pentru aceste motive, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

NUMELE LEGII

D E C I D

E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.J.E.M. împotriva deciziei nr. 348

din 8 noiembrie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 27

septembrie 2012.