ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1237/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1237/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr.

5597/95/2010 pe rolul Tribunalului Gorj, reclamantul V.O. a chemat în judecată

pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și D.G.F.P. Gorj,

solicitând instanței ca, prin sentința pe care o va pronunța să dispună

obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata

sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale, urmare a condamnării nelegale

cu caracter politic și a suportării unei detenții de 3 ani, pe care a

suferit-o.

În motivarea acțiunii

reclamantul a arătat că prin Sentința nr. 492 din 4 decembrie 1956 a

Tribunalului Militar Timișoara, a fost condamnat la 3 ani închisoare

corecțională pentru delictul de agitație publică prevăzut de art. 327 alin. (3)

C. pen. și că fapta pentru care a fost condamnat se încadrează în acele fapte

care constituie, de drept, condamnări cu caracter politic în conformitate cu

dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

Prin Sentința civilă

nr. 305 din 1 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Gorj în Dosarul nr.

5597/95/2010, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul V.O., în

contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

D.G.F.P. Gorj și a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

la plata sumei de 10.000 euro cu titlu daune morale către reclamant.

Pentru a decide

astfel, tribunalul a reținut că reclamantul solicită despăgubiri în temeiul

art. 5 alin. (1) lit. a) ca urmare a condamnării politice suferite, fiind

respectate cerințele acestui text de lege cu privire la calitatea procesuală

activă a reclamantului și cu privire la termenul de introducere a acțiunii.

Referitor la

condamnarea și măsurile abuzive suferite de reclamant, s-a avut în vedere că

acesta a fost condamnat prin Sentința penală nr. 492/1956 a Tribunalului

Militar Timișoara, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 327 alin.

(3) C. pen., reținându-se că reclamantul a participat la adunarea studenților

din 30 octombrie 1956 și după ce au avut loc manifestările dușmănoase și

huliganice care au determinat ca membrii prezidiului să părăsească sala,

"reclamantul s-a declarat de acord cu toate discuțiile și propunerile

tendențioase ridicate cu acel prilej, a luat cuvântul în numele studenților de

la facultatea din care el făcea parte, a depus un jurământ în sensul că vor fi

solidari și vor sprijini acțiunile studenților de la Facultatea de

Mecanică."

Prin Sentința penală

nr. 519/1974 pronunțată de Judecătoria Tg. Jiu în Dosarul nr. 7239/1973, a fost

reabilitat reclamantul pentru pedeapsa aplicată prin Sentința penală nr.

492/1956 a Tribunalului Militar Timișoara.

Tribunalul a făcut

trimitere la dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, referitoare

la noțiunea de condamnare cu caracter politic, la art. 2 lit. a) din același

articol și a concluzionat că reclamantul este îndreptățit să solicite acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în conformitate cu art. 5

din Legea nr. 221/2009.

S-a apreciat că prin

condamnarea cu caracter politic suferită în timpul detenției și ulterior prin

fixarea domiciliului obligatoriu în localitatea Fundata, Raion S. pe o perioadă

de 24 de luni, s-a produs reclamantului un prejudiciu nepatrimonial ce a

constat în consecințele neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și

încălcările dreptului personal la libertate, din suferințele fizice și psihice

la care acesta a fost supus.

Tribunalul a acordat

reclamantului o despăgubire în cuantum de 10.000 euro cu titlul de daune

morale, la stabilirea acestei sume a avut în vedere suferința fizică și morală

directă trăită în temnițele comuniste de la Gherla, exprimată de reclamant în

cartea sa "O iarnă fierbinte - Tg. Jiu 2008, Amintirile unui participant

la revoluția studențească din Timișoara 1956", suferința psihică produsă

reclamantului prin excluderea sa de la Facultatea de Medicină, refuzul

întâmpinat de reclamant la reînmatriculare în facultate, la 9 ani după

eliberarea sa.

S-au avut în vedere

de asemenea, atingerea adusă onoarei, cinstei, demnității, reputației

reclamantului, ca urmare a condamnării cu caracter politic dispusă printr-o

hotărâre penală, repercusiunile privațiunii asupra stării generale a sănătății

reclamantului, precum și asupra posibilității acestuia de a se realiza pe

deplin pe plan social și familial, perioada detenției de 3 ani de zile, afectarea

reputației persoanei și familiei sale, în comunitatea din care făcea parte și

stigmatul de condamnat - fapt generator de dificultăți în păstrarea vechilor

relații sociale și profesionale.

Împotriva sentinței,

în termen legal au declarat apel reclamantul și pârâții Statul Român prin

M.F.P. și D.G.F.P. Gorj.

Criticile

reclamantului au vizat cuantumul redus al despăgubirilor acordate în baza

dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010, care a plafonat despăgubirile ce trebuiau

acordate în baza Legii nr. 221/2009, ignorându-se Decizia nr. 1354 din 20

octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională.

Pârâții, prin

motivele de apel, au susținut că sentința este nelegală și netemeinică, fiindcă

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a admis

excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009, astfel că reclamantul nu mai este îndreptățit la

despăgubiri, că instanța trebuia să aibă în vedere că de la data producerii

prejudiciului și până în prezent a trecut o perioadă îndelungată, motiv pentru

care suma acordată ca despăgubire este prea mare.

Pârâții au făcut

trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a adoptat

o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate ca despăgubiri,

exemplificând în acest sens cauza K., hotărârea din 7 februarie 2008, în care

pentru constatarea violării art. 5 parag. 1 prin arestarea nelegală, a acordat

3000 euro pentru prejudiciul moral incontestabil suferit de reclamant, în cauza

C. pentru detenție nelegală, neaducerea în fața unui magistrat și interceptării

telefonice nelegale, Curtea a acordat 6000 euro despăgubiri; că în materia

daunelor morale, principiul reparației integrale a prejudiciului nu poate avea

decât caracter aproximativ, imposibil de a fi echivalat în bani, că, scopul

legii este de a acorda o justă despăgubire persoanelor condamnate, fără a se

transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

Curtea de Apel

Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia

nr. 98 din 14 februarie 2011 a admis apelul formulat de pârâții Statul Român

prin M.F.P., D.G.F.P. Gorj împotriva Sentinței civile nr. 305 din 1 octombrie

2010, pronunțată de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. 5597/95/2010, pe care a

schimbat-o în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantul V.O.

Prin aceeași decizie,

a fost respins apelul formulat de reclamantul V.O. împotriva Sentinței civile

nr. 305 din 1 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Gorj în Dosarul nr.

5597/95/2010, având ca obiect despăgubiri - Legea nr. 221/2009

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prin demersul

judiciar inițiat, reclamantul V.O. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții

Statul Român prin M.F.P. și D.G.F.P. Gorj, despăgubiri în cuantum de 500.000

euro reprezentând daune morale, urmare a condamnării nelegale cu caracter

politic și a suportării unei detenții de 3 ani pe care a suferit-o.

La data promovării

acțiunii erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate sau celor cărora li

s-a aplicat o măsură administrativă, să solicite despăgubiri morale pentru

prejudiciul suferit, acest text constituind temeiul de drept al acțiunii, motiv

pentru care tribunalul a admis cererea și a obligat Statul Român la plata sumei

de 10.000 euro.

Dispozițiile legale

mai sus-citate au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale publicată în M. Of. din 15 noiembrie

decizii neconcordanța dintre dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 cu Constituția.

În atare situație,

instanța trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr.

47/1992 și dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora

decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională, duce la

încetarea efectelor textului de lege după 45 de zile de la publicarea deciziei

în M. Of.

La data soluționării

apelului termenul de 45 de zile a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord

norma legală cu dispozițiile legii fundamentale, astfel că dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, declararea ca

neconstituțională echivalând cu inexistența normei juridice.

Potrivit principiului

aplicării imediate a legii noi, instanța este obligată să aplice dispozițiile

legale în vigoare la data când soluționează cauza, inclusiv în căile de atac,

fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze.

În consecință,

constatând că la soluționarea apelului nu mai sunt în vigoare dispozițiile

legale ce au constituit temeiul legal al acțiunii, instanța de apel a apreciat

acțiunea ca neîntemeiată.

Instanța de apel a

motivat că trebuie să aibă în vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) teza a

II-a (dispoziții ce nu au făcut obiectul controlului de constituționalitate)

precum și dispozițiile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 potrivit cu care

instanța trebuie să se raporteze și la drepturile deja stabilite în condițiile

Decretului - Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, verificând dacă

repararea prejudiciului în condițiile acestor acte, nu este suficientă.

În speță, instanța de

apel a constatat că reclamantul a beneficiat de drepturile recunoscute după

anul 1990 persoanelor persecutate politic, fiind emisă Hotărârea nr. 90/1990 a

Comisiei Județene Gorj de aplicare a Decretului - Lege nr. 118/1990, prin care

i s-a acordat reclamantului o indemnizație lunară de 1000 RON, pentru 5 ani

conform art. 3 din Decretul - Lege nr. 118/1990, astfel că prejudiciul suferit

de reclamant a fost acoperit.

Acestei indemnizații

i se adaugă alte înlesniri cu caracter reparatoriu, care sunt prevăzute expres

în art. 3 alin. (2) din decret și anume, asistență medicală și medicamente în

mod gratuit în unitățile sanitare de stat, apreciindu-se că perioada privativă

de libertate și domiciliul obligatoriu, constituie vechime în muncă.

Ulterior, prin Decizia

nr. 25 din 3 noiembrie 1998 emisă de D.G.M.P.S. a Județului Gorj, a fost

revizuită Hotărârea nr. 90 din 16 octombrie 1990 emisă de Comisia de aplicare a

Decretului - Lege nr. 118/1990 Gorj, în sensul că s-a modificat această

hotărâre în ceea ce privește noțiunea de domiciliu obligatoriu, în strămutat,

adică s-a modificat temeiul legal din art. 1 alin. (1) lit. d), în art. 1 alin.

(1) lit. e) pentru o perioadă de 2 ani, respectiv 30 octombrie 1959 - 30

octombrie 1961.

Instanța de apel a

motivat că abrogarea textului de lege care a constituit temeiul de drept al

acțiunii, nu reprezintă o încălcare a dreptului reclamantului, de acces la

instanță sau a dreptului de proprietate, așa cum e garantat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamantul nu este

titularul unui bun, pentru că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

în forma în vigoare la data promovării acțiunii, a născut pentru reclamant,

doar o vocație la obținerea unor despăgubiri, nu un drept efectiv.

Curtea Europeană a

statuat că, în principiu, puterea legislativă nu este împiedicată să

reglementeze în materie civilă, prin dispoziții noi, drepturile ce decurg din

legile în vigoare, aplicabile unor procese pe rol, cu condiția ca motivele

invocate pentru a justifica aceste măsuri să fie evident și imperios

justificate de un interes general, adică să fie îndreptată o eroare sau lacună

a legiuitorului.

În acest fel au fost

adoptate soluțiile în cauzele E.S.V. contra Belgiei, cererea 60549/2000, Hotărârea

din 10 noiembrie 2005, O-Institut Stanislas, Ogec St.Piex Et. Blanche de

Castille contra Franței, cererea 42219/98 și 54563/2000, Hotărârea din 27 mai

2004.

Curtea

Constituțională a motivat în decizia de constatare a neconstituționalității

textului de lege în discuție, că soluția a fost impusă de faptul că

despăgubirile morale reglementate de Legea nr. 221/2009, nu au un caracter

drept, echitabil și proporțional cu gravitatea și suferințele produse, cât timp

legile reparatorii anterioare au urmărit repararea aceluiași tip de prejudicii.

S-a apreciat că prin

reglementarea din art. 5 alin. (1) lit. a) se aduce atingere valorii de

dreptate, așa cum este proclamată prin art. 1 alin. (3) din Constituție.

Situația în speță

este similară celei dezlegate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza

S. și alții contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, în care s-a

statuat că anularea dreptului la compensații a fost rezultatul constatării

neconformității legii cu Constituția, iar nu al intervenției legislativului în

scopul de a obține un avantaj evident pentru stat, ceea ce nu încalcă dreptul

la un proces echitabil.

În consecință,

instanța de apel a apreciat că sentința nu este legală și temeinică, fiindcă

dispozițiile legale pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea au fost

declarate neconstituționale, iar prejudiciul a fost deja reparat, astfel că a

admis apelul și a schimbat sentința, în sensul că a respins acțiunea.

Cu aceeași motivare

instanța de apel a respins apelul reclamantului, reținând totodată că nu poate

da eficiență Deciziei Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010,

prin care a fost declarată neconstituțională O.U.G. nr. 62/2010, care plafona

cuantumul despăgubirilor, atâta vreme cât efectele acestei decizii au fost înlăturate

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea

Constituțională, prin care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce constituie temei al acțiunii.

Împotriva acestei din

urmă decizii a declarat recurs reclamantul V.O. care, invocând dispozițiile

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și

modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii, așa cum a fost

formulată.

Recurentul-reclamant

a arătat că critică "sentința instanței de fond pentru nelegalitate și

netemeinicie, în ceea ce privește cuantumul acordat în baza dispozițiilor

O.U.G. nr. 62/2010, pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009,

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, în sensul ca ordonanța menționată a fost declarată neconstituțională,

prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of., astfel că nu

mai poate fi limitat cuantumul despăgubirilor conform prevederilor acestui text

de lege".

Recurentul-reclamant

a susținut că deși în mod corect instanța a acordat despăgubiri bănești pentru

prejudiciile morale suferite, cuantificarea acestora nu are la bază o apreciere

rezonabilă pe baze echitabile și în deplin acord cu ideea unei satisfacții de

ordin moral susceptibilă a înlocui valorile de care am fost privat, suma

acordată de instanță fiind foarte mică în comparație cu prejudiciul moral

încercat.

Recurentul-reclamant

a mai susținut că, așa cum a arătat în acțiune și a demonstrat prin probatoriul

administrat în cauză, familia sa a fost supusă unui lung șir de abuzuri,

discriminări și suferințe fiindu-i încălcate o serie de drepturi fundamentale,

cum ar fi dreptul la proprietate, la o viață normală, la educație, la libertatea

de mișcare iar urmările condamnării sale s-au întins mulți ani după încetarea

măsurii, în fapt fiindu-i refuzat accesul la studii superioare și la un loc de

muncă, raportate la statutul și educația sa.

Recurentul-reclamant

a mai susținut că despăgubirile solicitate nu sunt susceptibile să înlocuiască

valorile de care a fost privat dar că îi vor oferi o satisfacție compensatorie

de ordin moral, reprezentând o măsură dreaptă pentru sacrificiile și

opresiunile îndurate.

Recurentul-reclamant

a solicitat ca instanța să aibă în vedere suferința morală prin care a trecut

și totodată pierderile materiale înregistrate ca urmare a faptului că abia după

9 ani de la întreruperea facultății a fost reînmatriculat în anul IV la F.M.G.

din Timișoara și că în toată această perioadă, a practicat diferite meserii,

venitul realizat fiind nesemnificativ, infim chiar față de venitul material pe

care l-ar fi putut obține în situația în care ar fi putut practica meseria de

doctor.

Recursul este

nefondat pentru considerentele care succed.

În speță,

recurentul-reclamant și-a întemeiat recursul în drept pe motivele de

nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., însă

criticile formulate vizează, în esență, cuantumul despăgubirilor acordate de

instanța de fond și nu în mod explicit faptul că instanța de apel a apreciat

acțiunea ca neîntemeiată.

În soluționarea

apelurilor, instanța de apel corect a reținut că declararea

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 - prin

Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 - este producătoare de

efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept

consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor

întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că

"dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în

vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția

de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ

a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, "instanțele sunt obligate să se

conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor

normative declarate neconstituționale".

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789/7.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că,

urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

"dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of."

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of. la

data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 14 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv,

la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale

declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Așa fiind, se

constată că instanța de apel a soluționat cauza cu respectarea și aplicarea

corectă a legii.

Pentru considerentele

expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării

sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/7.11.2011, conform art. 329 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul V.O. împotriva Deciziei nr. 98 din 14

februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 februarie 2012.

Procesat de GGC - AA