ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1237/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr. 5597/95/2010 pe rolul Tribunalului Gorj, reclamantul V.O. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și D.G.F.P. Gorj, solicitând instanței ca, prin sentința pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale, urmare a condamnării nelegale cu caracter politic și a suportării unei detenții de 3 ani, pe care a suferit-o. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că prin Sentința nr. 492 din 4 decembrie 1956 a Tribunalului Militar Timișoara, a fost condamnat la 3 ani închisoare corecțională pentru delictul de agitație publică prevăzut de art. 327 alin. (3) C. pen.

și că fapta pentru care a fost condamnat se încadrează în acele fapte care constituie, de drept, condamnări cu caracter politic în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009. Prin Sentința civilă nr. 305 din 1 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. 5597/95/2010, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul V.O., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și D.G.F.P. Gorj și a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 10.000 euro cu titlu daune morale către reclamant. Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că reclamantul solicită despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) ca urmare a condamnării politice suferite, fiind respectate cerințele acestui text de lege cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantului și cu privire la termenul de introducere a acțiunii.

Referitor la condamnarea și măsurile abuzive suferite de reclamant, s-a avut în vedere că acesta a fost condamnat prin Sentința penală nr. 492/1956 a Tribunalului Militar Timișoara, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 327 alin. (3) C. pen., reținându-se că reclamantul a participat la adunarea studenților din 30 octombrie 1956 și după ce au avut loc manifestările dușmănoase și huliganice care au determinat ca membrii prezidiului să părăsească sala, "reclamantul s-a declarat de acord cu toate discuțiile și propunerile tendențioase ridicate cu acel prilej, a luat cuvântul în numele studenților de la facultatea din care el făcea parte, a depus un jurământ în sensul că vor fi solidari și vor sprijini acțiunile studenților de la Facultatea de Mecanică." Prin Sentința penală nr. 519/1974 pronunțată de Judecătoria Tg.

Jiu în Dosarul nr. 7239/1973, a fost reabilitat reclamantul pentru pedeapsa aplicată prin Sentința penală nr. 492/1956 a Tribunalului Militar Timișoara. Tribunalul a făcut trimitere la dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, referitoare la noțiunea de condamnare cu caracter politic, la art. 2 lit. a) din același articol și a concluzionat că reclamantul este îndreptățit să solicite acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în conformitate cu art. 5 din Legea nr. 221/2009. S-a apreciat că prin condamnarea cu caracter politic suferită în timpul detenției și ulterior prin fixarea domiciliului obligatoriu în localitatea Fundata, Raion S. pe o perioadă de 24 de luni, s-a produs reclamantului un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal la libertate, din suferințele fizice și psihice la care acesta a fost supus.

Tribunalul a acordat reclamantului o despăgubire în cuantum de 10.000 euro cu titlul de daune morale, la stabilirea acestei sume a avut în vedere suferința fizică și morală directă trăită în temnițele comuniste de la Gherla, exprimată de reclamant în cartea sa "O iarnă fierbinte - Tg. Jiu 2008, Amintirile unui participant la revoluția studențească din Timișoara 1956", suferința psihică produsă reclamantului prin excluderea sa de la Facultatea de Medicină, refuzul întâmpinat de reclamant la reînmatriculare în facultate, la 9 ani după eliberarea sa.

S-au avut în vedere de asemenea, atingerea adusă onoarei, cinstei, demnității, reputației reclamantului, ca urmare a condamnării cu caracter politic dispusă printr-o hotărâre penală, repercusiunile privațiunii asupra stării generale a sănătății reclamantului, precum și asupra posibilității acestuia de a se realiza pe deplin pe plan social și familial, perioada detenției de 3 ani de zile, afectarea reputației persoanei și familiei sale, în comunitatea din care făcea parte și stigmatul de condamnat - fapt generator de dificultăți în păstrarea vechilor relații sociale și profesionale. Împotriva sentinței, în termen legal au declarat apel reclamantul și pârâții Statul Român prin M.F.P. și D.G.F.P.

Gorj. Criticile reclamantului au vizat cuantumul redus al despăgubirilor acordate în baza dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010, care a plafonat despăgubirile ce trebuiau acordate în baza Legii nr. 221/2009, ignorându-se Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională. Pârâții, prin motivele de apel, au susținut că sentința este nelegală și netemeinică, fiindcă prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, astfel că reclamantul nu mai este îndreptățit la despăgubiri, că instanța trebuia să aibă în vedere că de la data producerii prejudiciului și până în prezent a trecut o perioadă îndelungată, motiv pentru care suma acordată ca despăgubire este prea mare.

Pârâții au făcut trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a adoptat o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate ca despăgubiri, exemplificând în acest sens cauza K., hotărârea din 7 februarie 2008, în care pentru constatarea violării art. 5 parag. 1 prin arestarea nelegală, a acordat 3000 euro pentru prejudiciul moral incontestabil suferit de reclamant, în cauza C. pentru detenție nelegală, neaducerea în fața unui magistrat și interceptării telefonice nelegale, Curtea a acordat 6000 euro despăgubiri; că în materia daunelor morale, principiul reparației integrale a prejudiciului nu poate avea decât caracter aproximativ, imposibil de a fi echivalat în bani, că, scopul legii este de a acorda o justă despăgubire persoanelor condamnate, fără a se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 98 din 14 februarie 2011 a admis apelul formulat de pârâții Statul Român prin M.F.P., D.G.F.P. Gorj împotriva Sentinței civile nr. 305 din 1 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. 5597/95/2010, pe care a schimbat-o în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantul V.O. Prin aceeași decizie, a fost respins apelul formulat de reclamantul V.O. împotriva Sentinței civile nr. 305 din 1 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. 5597/95/2010, având ca obiect despăgubiri - Legea nr. 221/2009 Pentru a decide astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Prin demersul judiciar inițiat, reclamantul V.O.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin M.F.P. și D.G.F.P. Gorj, despăgubiri în cuantum de 500.000 euro reprezentând daune morale, urmare a condamnării nelegale cu caracter politic și a suportării unei detenții de 3 ani pe care a suferit-o. La data promovării acțiunii erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate sau celor cărora li s-a aplicat o măsură administrativă, să solicite despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, acest text constituind temeiul de drept al acțiunii, motiv pentru care tribunalul a admis cererea și a obligat Statul Român la plata sumei de 10.000 euro. Dispozițiile legale mai sus-citate au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale publicată în M. Of.

din 15 noiembrie 2010. Ulterior acestei date, Curtea Constituțională a constatat și prin alte decizii neconcordanța dintre dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituția. În atare situație, instanța trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională, duce la încetarea efectelor textului de lege după 45 de zile de la publicarea deciziei în M. Of. La data soluționării apelului termenul de 45 de zile a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispozițiile legii fundamentale, astfel că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, declararea ca neconstituțională echivalând cu inexistența normei juridice.

Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, instanța este obligată să aplice dispozițiile legale în vigoare la data când soluționează cauza, inclusiv în căile de atac, fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze. În consecință, constatând că la soluționarea apelului nu mai sunt în vigoare dispozițiile legale ce au constituit temeiul legal al acțiunii, instanța de apel a apreciat acțiunea ca neîntemeiată. Instanța de apel a motivat că trebuie să aibă în vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) teza a II-a (dispoziții ce nu au făcut obiectul controlului de constituționalitate) precum și dispozițiile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 potrivit cu care instanța trebuie să se raporteze și la drepturile deja stabilite în condițiile Decretului - Lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999, verificând dacă repararea prejudiciului în condițiile acestor acte, nu este suficientă. În speță, instanța de apel a constatat că reclamantul a beneficiat de drepturile recunoscute după anul 1990 persoanelor persecutate politic, fiind emisă Hotărârea nr. 90/1990 a Comisiei Județene Gorj de aplicare a Decretului - Lege nr. 118/1990, prin care i s-a acordat reclamantului o indemnizație lunară de 1000 RON, pentru 5 ani conform art. 3 din Decretul - Lege nr. 118/1990, astfel că prejudiciul suferit de reclamant a fost acoperit. Acestei indemnizații i se adaugă alte înlesniri cu caracter reparatoriu, care sunt prevăzute expres în art. 3 alin. (2) din decret și anume, asistență medicală și medicamente în mod gratuit în unitățile sanitare de stat, apreciindu-se că perioada privativă de libertate și domiciliul obligatoriu, constituie vechime în muncă.

Ulterior, prin Decizia nr. 25 din 3 noiembrie 1998 emisă de D.G.M.P.S. a Județului Gorj, a fost revizuită Hotărârea nr. 90 din 16 octombrie 1990 emisă de Comisia de aplicare a Decretului - Lege nr. 118/1990 Gorj, în sensul că s-a modificat această hotărâre în ceea ce privește noțiunea de domiciliu obligatoriu, în strămutat, adică s-a modificat temeiul legal din art. 1 alin. (1) lit. d), în art. 1 alin. (1) lit. e) pentru o perioadă de 2 ani, respectiv 30 octombrie 1959 - 30 octombrie 1961. Instanța de apel a motivat că abrogarea textului de lege care a constituit temeiul de drept al acțiunii, nu reprezintă o încălcare a dreptului reclamantului, de acces la instanță sau a dreptului de proprietate, așa cum e garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamantul nu este titularul unui bun, pentru că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare la data promovării acțiunii, a născut pentru reclamant, doar o vocație la obținerea unor despăgubiri, nu un drept efectiv. Curtea Europeană a statuat că, în principiu, puterea legislativă nu este împiedicată să reglementeze în materie civilă, prin dispoziții noi, drepturile ce decurg din legile în vigoare, aplicabile unor procese pe rol, cu condiția ca motivele invocate pentru a justifica aceste măsuri să fie evident și imperios justificate de un interes general, adică să fie îndreptată o eroare sau lacună a legiuitorului. În acest fel au fost adoptate soluțiile în cauzele E.S.V.

contra Belgiei, cererea 60549/2000, Hotărârea din 10 noiembrie 2005, O-Institut Stanislas, Ogec St.Piex Et. Blanche de Castille contra Franței, cererea 42219/98 și 54563/2000, Hotărârea din 27 mai 2004. Curtea Constituțională a motivat în decizia de constatare a neconstituționalității textului de lege în discuție, că soluția a fost impusă de faptul că despăgubirile morale reglementate de Legea nr. 221/2009, nu au un caracter drept, echitabil și proporțional cu gravitatea și suferințele produse, cât timp legile reparatorii anterioare au urmărit repararea aceluiași tip de prejudicii. S-a apreciat că prin reglementarea din art. 5 alin. (1) lit. a) se aduce atingere valorii de dreptate, așa cum este proclamată prin art. 1 alin. (3) din Constituție.

Situația în speță este similară celei dezlegate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza S. și alții contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, în care s-a statuat că anularea dreptului la compensații a fost rezultatul constatării neconformității legii cu Constituția, iar nu al intervenției legislativului în scopul de a obține un avantaj evident pentru stat, ceea ce nu încalcă dreptul la un proces echitabil. În consecință, instanța de apel a apreciat că sentința nu este legală și temeinică, fiindcă dispozițiile legale pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea au fost declarate neconstituționale, iar prejudiciul a fost deja reparat, astfel că a admis apelul și a schimbat sentința, în sensul că a respins acțiunea.

Cu aceeași motivare instanța de apel a respins apelul reclamantului, reținând totodată că nu poate da eficiență Deciziei Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, prin care a fost declarată neconstituțională O.U.G. nr. 62/2010, care plafona cuantumul despăgubirilor, atâta vreme cât efectele acestei decizii au fost înlăturate prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională, prin care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce constituie temei al acțiunii. Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamantul V.O. care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii, așa cum a fost formulată.

Recurentul-reclamant a arătat că critică "sentința instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, în ceea ce privește cuantumul acordat în baza dispozițiilor O.U.G.

nr. 62/2010, pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, în sensul ca ordonanța menționată a fost declarată neconstituțională, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of., astfel că nu mai poate fi limitat cuantumul despăgubirilor conform prevederilor acestui text de lege". Recurentul-reclamant a susținut că deși în mod corect instanța a acordat despăgubiri bănești pentru prejudiciile morale suferite, cuantificarea acestora nu are la bază o apreciere rezonabilă pe baze echitabile și în deplin acord cu ideea unei satisfacții de ordin moral susceptibilă a înlocui valorile de care am fost privat, suma acordată de instanță fiind foarte mică în comparație cu prejudiciul moral încercat.

Recurentul-reclamant a mai susținut că, așa cum a arătat în acțiune și a demonstrat prin probatoriul administrat în cauză, familia sa a fost supusă unui lung șir de abuzuri, discriminări și suferințe fiindu-i încălcate o serie de drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul la proprietate, la o viață normală, la educație, la libertatea de mișcare iar urmările condamnării sale s-au întins mulți ani după încetarea măsurii, în fapt fiindu-i refuzat accesul la studii superioare și la un loc de muncă, raportate la statutul și educația sa. Recurentul-reclamant a mai susținut că despăgubirile solicitate nu sunt susceptibile să înlocuiască valorile de care a fost privat dar că îi vor oferi o satisfacție compensatorie de ordin moral, reprezentând o măsură dreaptă pentru sacrificiile și opresiunile îndurate.

Recurentul-reclamant a solicitat ca instanța să aibă în vedere suferința morală prin care a trecut și totodată pierderile materiale înregistrate ca urmare a faptului că abia după 9 ani de la întreruperea facultății a fost reînmatriculat în anul IV la F.M.G. din Timișoara și că în toată această perioadă, a practicat diferite meserii, venitul realizat fiind nesemnificativ, infim chiar față de venitul material pe care l-ar fi putut obține în situația în care ar fi putut practica meseria de doctor. Recursul este nefondat pentru considerentele care succed. În speță, recurentul-reclamant și-a întemeiat recursul în drept pe motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., însă criticile formulate vizează, în esență, cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de fond și nu în mod explicit faptul că instanța de apel a apreciat acțiunea ca neîntemeiată. În soluționarea apelurilor, instanța de apel corect a reținut că declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 - prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 - este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că "dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, "instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/7.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, "dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 14 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice. Așa fiind, se constată că instanța de apel a soluționat cauza cu respectarea și aplicarea corectă a legii. Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/7.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul V.O. împotriva Deciziei nr. 98 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2012. Procesat de GGC - AA